— . .acestea au fost amintirile mele intime. . suveniruri intime, surâde tânărul, reînviind ca o pasăre Phoenix din propria sa umilinţă.
Trecând superficial de repede peste măruntul incident – găseşte Profesorul, care însă îşi înăbuşă cu generozitate o umbră de nemulţumire.
De ce nemulţumire? Pentru că tânărul s-a şi avântat în discuţie, nemaipăstrând nici cea mai mică ranchiună în glas, ba chiar cu un spor de amabilitate spre doamna casei? Ca şi când el ar fi fost agresorul şi ea victima! O adevărată răsturnare de roluri, care face ca intervenţia plină de tact a soţului să-şi piardă în parte valoarea, să pară inutilă şi ridicolă unui ochi critic. Oooo, mici, foarte mici chiţibuşuri ale unei firi susceptibile, se mustră singur Profesorul, care, din fericire, suplineşte neajunsurile firii sale excesiv de sensibile printr-o dorinţă sănătoasă de a simplifica situaţiile.
De a-şi privi semenii cu generoasă îngăduinţă.
Cu atât mai bine deci dacă timidul Titi, profitând de protecţia maturului său amic, îndrăzneşte acum să trimită o sclipire luminoasă şi şăgalnică a ochilor – ca o propunere de reîmprietenire – spre tânăra doamnă ce stă
ursuză, greoaie în celălalt colţ al salonului!
Cu atât mai bine, cu cât ea nici nu pare să o observe..
Cufundată în gânduri, Sophie frisonează sub şalul alb de mătase. În ciuda ochilor ei bulbucaţi, a buzelor cam subţiri, în ciuda destulelor imperfecţiuni şi chiar a sarcinii înaintate, nu a încetat să fie atrăgătoare. Şi, simţind, ca orice femeie, că este privită, întoarce capul şi îl priveşte şi ea pe june. Da, are într-adevăr ochii cam bulbucaţi, în schimb genele lungi şi neîntoarse îi înceţoşează privirea; i-o fac misterioasă şi enigmatică. Nici în această minută
143
tânărul nu îşi dă seama de cum se uită la el: cu dispreţ? Cu amiciţie? Cu complicitate? Cu indiferenţă şi plictiseală? Cu..
Deasupra grădinii se curbează un cer alb-fildeşiu, apăsând aerul umbrit; poţi de acum să presimţi întunericul, care este pe aproape. Obişnuit, la această oră, ceaiul ar fi trebuit servit, dar ce nesuferit de prost se poartă toţi când nu se simt supravegheaţi! Sophie dă să se scoale din jilţ, astăzi s-a simţit mai greoaie ca de obicei şi, de câteva zile, îşi târăşte piciorul stâng.
— Ai răbdare, puiule, ai răbdare.. Câteva zile doar, şi-ai să scapi. . Şi-ai să
mergi la fel ca mai înainte, i-a spus naşa, Fănica Filipeasca.
Dar de ce viaţa care curge mult timp logic şi lin te aduce pe neobservate într-un asemenea punct din care nu mai poţi fugi înapoi, aşa cum ai vrea s-o faci: ca un copil ce s-ar refugia în fustele mamei, după ce a făcut câţiva paşi, singur, prin întuneric? Şi de ce un lucru în ordinea firii, ca naşterea – de vreme ce el reînnoieşte viaţa – trebuie să fie dezgustător şi dureros? Şi madam Ana ce are astăzi de nu mai apare?
La ora aceasta de obicei se deschideau canaturile uşii, iar madam Ana apărea, împingând măsuţa de servit ceaiul. O, trebuie să fii tot timpul cu ochii pe ei, şi fiecăruia să-i aminteşti ce are de făcut, chiar dacă îţi târăşti piciorul stâng, şi din senin a început să te doară burta. Din când în când o jenantă durere, ca o crampă de colită, pe care te-ai duce s-o ascunzi în budoar, dacă ceaiul ar fi fost servit. I-ai putea lăsa pe bărbaţi să-şi ducă mai departe inutila lor discuţie, pe care o tolerezi zâmbind cu indulgenţă, aşa cum copilului ai să-i tolerezi jocul.
— De pildă, Take Ionescu acum manifestează pentru intrarea imediată, deşi, nu de mult, era perfect descurajat: prevedea un dezastru. Finis Romaniae. . Cum vă explicaţi schimbarea lui de poziţie?
— Ei, Take Ionescu! înlătură Profesorul exemplul cu mâna. Uite, chiar făcând abstracţie de cartelurile lui electorale. . Mult prea multe, surprinzătoare.. Discutându-l doar ca om, dacă îmi permiţi... Bine ştiuta lui trecere de la o opinie la alta, faptul că poate construi un foarte frumos discurs pe orişice fel de temă.. chiar aşa, „guriţă de aur“, cum l-a şi numit lumea. . Nu vreau acum să-i arunc acuza versatilităţii. . Nu ar fi un fapt nou, acuza i s-a mai adus, pe drept, pe nedrept, nu vreau să o discut acuma.. Dar mă gândesc că, fără îndoială, îl împinge aici un anume temperament... Să fiu mai explicit: faptul că într-un cerc intim susţine cu înflăcărare o anume atitudine, iar apoi, în contextul oficial temporizator, se lasă pe loc influenţat, 144
tace sau îşi dă votul.. o astfel de atitudine mărturiseşte neputinţa de a rezista unor impulsuri exterioare.. Un gen de fragilitate. .
S-a depărtat. Şi ştie că nu mai vorbeşte despre şeful conservatorilor democraţi, ci despre nemulţumirile pe care singur şi le-a adus toată viaţa; irepresibila lui sinceritate este chiar gata să-l împingă a recunoaşte în public că lui, în primul rând, îi aparţin aceste supărătoare defecte. Aşa ceva însă
Sophie nu agreează, bunul ei simţ se fereşte instinctiv de acest suspect amestec de umilinţă şi trufie: găseşte că un asemenea spectacol este o mică
fanfaronadă, un penibil cabotinism. Desigur, ştiutul convenţionalism al femeii o împinge pe Sophie să gândească astfel, dar şi lipsa ei particulară de umor. Şi totuşi, în fiece secundă el ştie că s-ar putea ca ea să aibă (ca de atâtea alte ori), înaintea lui, dreptate. O copilă, Sophie – o copilă faţă de el, care îl aţinteşte cu ochii ei, cuminţi şi atoateştiutori, mari şi albaştri. O copilă
faţă de el, dar care cunoaşte viaţa dintr-un pur instinct, neavând nevoie să o mai şi înţeleagă. Intuiţia feminină care, ocultă şi vicleană, stăpâneşte lumea, în timp ce lui nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să-şi plece, supus, înalta frunte pleşuvă.
— Totuşi nu credeţi... nu vi se pare.. stăruie tânărul.
— Da, dragul meu, îmi este foarte clar, înţeleg. . Înţeleg.
Cu amândouă mâinile osoase în aer, Profesorul îi face tânărului amic semne să se oprească. Şi o minută doar să aibă răbdare, îi va formula chiar el ceea ce junele bâjbâie de o oră; cu obişnuita pătrundere sufletească a educatorului, a înţeles mai bine ca oricine ce îl frământă.
— Înţeleg ce voieşti a întreba.. Te întrebi dacă suntem supuşi vremilor fără nicio speranţă, dacă suntem totalmente neputincioşi şi pierduţi sub vremi, şi voinţa noastră (chiar colectivă de-ar fi, una şi indivizibilă, iar nu risipită, cum se arată), voinţa noastră nu contează nici cât un fir de nisip. .
Undeva în casă se aude ţârâitul încă nefamiliar al telefonului proaspăt instalat. Sophie trebuie să fie prin apropiere, a ieşit doar adineaori să
pregătească ceaiul; iar el pune în termeni clar exprimaţi şi exacţi ceea ce tânărul nu reuşeşte, ca de obicei, să pescuiască din adâncul sufletului său tulburat, decât sub forma unor întrebări convenţionale.
— . .sau dacă, totuşi, nu cumva aceşti oameni care se luptă între ei pentru a ne conduce (şi ne conduc pe rând, aşa cum în rând îi aduce mâna împăciuitoare a regelui), aceşti oameni au calităţile necesare, deci o anumită
şansă de a ghici ceea ce are să iasă din amestecul permanent de calcul şi 145
întâmplare care alcătuieşte viaţa istoriei şi a politicii. . Ne ocroteşte, aşadar, o inexorabilă lege a progresului sau ne învârtim la nesfârşit în cerc? Pentru noi există realmente vreo şansă de a progresa, de a ne apropia de naţiunile apusene, civilizate, visul nostru fierbinte de un secol, sau totul nu este decât fata morgana, un efort inutil, de vreme ce ele merg cu mult mai repede decât noi şi distanţa rămâne cel puţin aceeaşi. . ba chiar, la fiecare hop de care ne poticnim, ea creşte nemăsurat? Se poate, concentrându-te, calculând lucid şi în acelaşi timp intuind, se poate să înţelegi cum are să se desfăşoare războiul şi să intervii chiar în punctul lui cel mai avantajos? Sau tot acest efort este inutil şi fără rost, de vreme ce viitoarea desfăşurare a istoriei nu poate fi întrezărită, aşa cum iarna nu vezi mai departe de doi paşi prin viscol?
Exclamaţiile de aprobare ale tânărului îi aduc mulţumirea că a fost înţeles.
Iar canaturile uşii se aud, în sfârşit, deschizându-se. Brusc, pătrunde în salon forfota îndepărtată a casei, gânguritul Sophiei (la telefonul din hall), o exclamaţie uimită – dar Titi Ialomiţeanu a încetat să mai fie atent; nu dintr-un exces de bună creştere, ci pentru că zgomotele apropiate îl bucură mult mai mult. Uşorul scârţâit familiar al măsuţei de servit ceaiul, zăngănitul linguriţelor şi al cleştişorului de zahăr, un ţârâit fin, ca de nisip – glaselele, fursecurile, five o’clock-urile care, la o mişcare mai nedibace a madamei Ana, alunecă pe platouri. Tânărului îi este foame, dar tocmai de aceea se fereşte ca de foc să întoarcă înapoi capul.
— Neutralitatea definitivă nu vi se pare o soluţie? îngână eroic Titi Ialomiţeanu.
— Ştefan! se aude glasul metalic al Sophiei.
Probabil că vrea să controleze din prag dacă servitul ceaiului decurge cum se cuvine, aşa cum generalul urmăreşte câmpul de bătaie şi desfăşurarea operaţiunilor de pe un dâmb mai înalt, cu binoclul la ochi. Pare însă uşor decoafată, şalul îi spânzură pe un umăr, cu neglijenţă, faţa uşor umflată şi-a pierdut drăgălăşenia. Cu totul neobişnuit, s-a oprit între cele două uşi, în dreptul pendulei, şi aşteaptă, în loc să o trimită pe Nela să-l cheme pe stăpânul casei. Cu o mică satisfacţie – de ce? –, Titi Ialomiţeanu observă
călcarea convenienţelor. Ceva neobişnuit trebuie să se fi petrecut, astfel încât, derutată, tânăra doamnă a revenit la obiceiurile modestei case părinteşti din Buzău, aşa cum ardelenii, de pildă, chiar după mulţi ani de stat în Regat şi după ce şi-au conformat pronunţia unei limbi literare, în clipele de emoţie revin la dialectul lor, ca şi când niciodată n-ar fi vorbit altfel.
146
Dar, nedorind să lase niciun lucru neterminat, din obişnuinţa unei vieţi de muncă ordonate şi riguroase, Profesorul continuă să vorbească, ridicându-se încet-încet de pe scaun.
— Da, draga mea.. Da, chérie. . Mi s-a părut mai devreme că aud telefonul.. Te rog, ai puţină răbdare, doar o minută. . i se adresează neatent şi blând Sophiei.
