unor oameni dragi. Cum să nu apreciezi o astfel de generozitate? Şi, faţă de cel ce ţi-o oferă, cum să nu capeţi şi tu o crescândă bunăvoinţă?
Tot zărindu-l astfel zi de zi, ochiul tău, fără voie, se îmblânzeşte: acolo unde vedeai banale defecte, începi să întrezăreşti mici înrudiri. Şi, pe neobservate, cu o iubire încă uşor dispreţuitoare, l-ai adoptat pe Titi Ialomiţeanu, fapt pe care în ruptul capului nu l-ai fi crezut posibil atunci când l-ai văzut prima dată, la acel five o’clock al Sophiei. Când l-ai văzut fâstâcindu-se la uşă ca un provincial, încât feciorul a trebuit să-i ia cu forţa mănuşile şi pălăria, şi i-ai zărit dunga uşor cenuşie a gulerului, şi manşetele roase, şi pantalonii stropiţi de noroi.. Ca să nu mai amintim despre cupa lor demodată! Ca să nu mai vorbim despre banalele flori de grădină cu care se înarma, cerând insistent să-i fie prezentate Sophiei! Mult a trebuit să mai pledezi pentru iertarea lui, până s-o convingi pe Sophie să-şi înfrângă
repulsia naturală faţă de bietul tânăr! Repulsia naturală a femeilor faţă de săraci şi rataţi, acel snobism natural al lor, atât de asemănător snobismului câinilor. Ce vrei, cât este ea de femeie superioară, Sophie nu poate înfrânge legile sexului ei, şi în ochii unei femei de lume, micile erori vestimentare sunt adevărate crime. La stăruinţe, ea poate trece peste ele, dar de iertat, desigur, nu le va ierta niciodată. . Chiar dacă deşteptăciunea nativă a bietului june i-a adus – iată! – suficiente corectări în vestimentaţie, Sophie, desigur, nu va uita niciodată cum arăta el atunci când a fost primit pentru prima oară. Tu însă, care îţi aminteşti de propria juneţe, de primele baluri la care 135
preferai să absentezi, pretextând în ultimul moment că ba vesta, ba pantalonii nu-ţi veneau bine, iar dacă balul era chiar la voi acasă, te închideai în camera de studiu şi numai la rugăminţile bietelor surori apăreai, dacă nu se găsea la cadril o pereche completă, tu, mai tolerant şi mai lipsit de prejudecăţi, poţi să nu iei atât de în serios asemenea lucruri.
Ba chiar, simţind mereu în preajmă o atare admiraţie supusă, vei ajunge să îl incluzi pe bietul tânăr într-o imagine de familie..
O, solidele, mediocrele noastre sentimente familiale, născute din obişnuinţă, încredere, comoditate sufletească şi toleranţă! Mediocrele şi profundele noastre sentimente familiale care dau vieţii necesara stabilitate, care eliberează spiritul, lăsându-l să se dedice lucrurilor mai înalte!
Apărându-l..
Păstrându-şi ochelarii pe nas şi şnurul lor tras după ureche, Profesorul îşi destinde în scaun trupul uscăţiv, lăsând privirea îmblânzită să îi alunece prin ferestrele limpezi şi mari ce dau spre terasa cu clematite. Un cer prea curat, prea intens albastru ca să fie al toamnei, o lumină mierie şi moale în care, din când în când, scânteiază metalic coroanele aurii ale pomilor din grădină. Căldura perversă a unei veri întârziate i-a făcut pe toţi să umble toropiţi de o săptămână, cu obrazul tras, cu privirea vagă. Astăzi-dimineaţă
însă, un abur rece a înecat grădina – o ceaţă compactă, densă şi îngheţată, ca la un accident de cazan, într-o cală. Spre prânz, a revenit căldura ştiută, lumina luxuriantă, aurie, dar, într-un colţ al neverosimilului cer albastru, Profesorul vede un grup de inofensivi nouraşi albi. Să fie totuşi un semn de schimbare a vremii?
Îşi întoarce privirea cu tandreţe spre tânăr. Are să recunoască în faţa lui că da, aşa este; că, atâta timp cât viaţa politică şi cea socială merg normal, iar tu însuţi eşti o făptură obişnuită, lipsită de orişice idealism, poţi avea iluzia traiului tău izolat. În fapt însă, este o simplă iluzie, în care rareori cad cei ce lucrează pentru cultura unui neam. Pentru că cel dintâi rezultat al culturii este că cimentează relaţii de solidaritate – pe orizontală, cu membrii societăţii contemporane ţie, pe verticală, cu generaţiile anterioare. Astfel, cei ce cu sinceritate lucrează pentru cultura unui neam, chiar dacă se gândesc la ei înşişi ca la o individualitate autonomă, ca la un punct – chiar aşa! – central al universului, nu pot să nu simtă – din când în când, cel puţin – că fac parte dintr-un organism unitar. Iar în momente cum se vădeşte a deveni cel de acum, când interese colective încep a trece pe prima linie, în asemenea 136
dificile momente, dacă eşti de bună-credinţă, vei descoperi că este imposibil să mai dezlipeşti destinul tău de al celorlalţi. . De vei încerca să o faci cu mijloace curate, dintr-un necesar egoism, doar ca să-ţi aperi lucrurile, însăşi fiinţa ţi se va plia într-un anume fel: va lua o anumită formă, condiţionată de aerul timpului tău. Dacă vremurile vor deveni vitrege, desigur că va depinde de tine să te îndoi numai puţin sau să ajungi să te târăşti în ţărână. Şi totuşi, chiar adunându-ţi resursele de demnitate (dificultatea acestei probe fiind mai ales consecvenţa într-o lungă durată), chiar adunându-ţi, aşadar, resursele de demnitate, tot s-ar putea ca rezultatul în sine să fie nemulţumitor: aşa cum într-o cameră prost luminată florile cresc pieziş, capătă o neverosimilă linie oblică, întărind prin seve şi celuloză un echilibru precar; nici drepte, nici şerpuind la pământ. .
Aproape gâfâie de lunga tiradă şi o emoţie nejustificată asemeni celei care la 10 Mai, la primele acorduri ale fanfarei, îi umple ruşinos ochii de lacrimi.
Aceeaşi nejustificată emoţie, născută, se vede, doar din oboseala nervilor, i-a pus un nod în gât. În schimb, mâna osoasă se îndreaptă cu totul altfel spre gheridon – un gest hotărât, care nici măcar nu-şi aminteşte că ar fi nevoie de aprobarea Sophiei. Cu mişcări îndemânatice şi sigure, îşi aşază ţigareta între buze, aprinde chibritelniţa. În asemenea clipe, reapare iniţialul său ascendent asupra femeii care ascultă nemişcată, siluetă albă în şalul ei cu ciucuri de mătase, simţind fără îndoială că ceva i-a risipit puterea şi aşteptând, răbdătoare şi plină de încredere în ea, ca să-i fie de la sine restituită.
Cu ţigareta între degetele osoase, cu fruntea palidă şi pleşuvă dată mult pe spate, Profesorul fumează, nepăsător la mica febră a după-amiezei, lăsându-se cu totul în voia măruntului, copilărescului său sentiment de victorie.
Asupra cui, asupra a ce, oare, victorie?
Pe canapeluţă, Margot cască, având grijă să nu fie văzută, şi îşi examinează
ghetuţele. Încă le mai consideră noi, cu toate că sunt trei luni de când son beau-frère Ştefan i le-a adus de la Viena. Cu aceeaşi ocazie, a cadorisit-o şi cu păpuşa de porţelan cu păr de-adevărat şi ochi albaştri, care atunci când o apleci spune: ma-mma ma-mma..
— Păpuşă? Ce crezi că are să mai facă ea cu o păpuşă de-acum? a întrebat fără delicateţe Sophie.
— De ce? Este tot o copilă doar. . Nu? a întrebat nehotărât Ştefan.
137
Ca de obicei, părerile ei îl influenţau. Întorcea capul de la una la alta; a vrut şi s-o mângâie părinteşte pe cap, dar, neatent, tot ca de obicei, a atins-o doar cu vârful degetelor pe ureche.
— O să fie şi cine să se joace cu păpuşa, a insinuat madam Ana.
Arăta ca atunci când vrea să fie discretă şi abia aşteaptă cel mai mic prilej ca să îşi dea drumul la gură.
Et ils ont pris un drôle d’air: Sophie, Ştefan, madam Ana.
Poftim.. Să îşi închipuie că ea nu înţelege asemenea apropouri! Ca atunci când au fost la conacul Filipeştilor, cu automobilul lui nenea Jorj, tocmai dezbrăcau halatele de dril şi dădeau jos coifurile şi ochelarii, când au ieşit să-i întâmpine gazdele alertate: mai întâi au dat fuga Miza şi Radu, apoi o domnişoară cam trecută, chiar douăzeci şi nouă de ani avea, şi cu un nas!. . Şi chiar silueta şi în totul lăsa de dorit! Apoi toaleta! În plus, un colier splendid la gât, doi şerpi de aur cu ochi de rubin, încolăciţi – dar pus la ora aceea? S-ar fi cuvenit un costum de voiaj sau o ţinută câmpenească, în niciun caz cum arăta ea. .
Chiar Sophie a făcut aceste comentarii.
— Dar cine este, de fapt? l-a întrebat Sophie pe Jorj Ioaniu, care s-a întâmplat să fie prin apropiere.
— C’est la seule amie de Miza avec qui Radou n’a pas couché. .
Şi Sophie, care în primul moment n-a putut să se abţină:
— Dommage!
Şi Ştefan, semne discrete: copila! Margot e aici! Şi Sophie, alte semne discrete, liniştitoare: copila nu înţelege. .
— . .ei, puişor, este o minune a lui Dumnezeu cum se deschide trupul femeii ca să iasă copilul. . Cum se desfac oasele, este o minune dumnezeiască, i-a răspuns madam Ana.
(Şi Sophie, la un jour fixe, Mizei: închipuieşte-ţi, ma chère, nu s-a sfiit s-o întrebe pe madam Ana cum de poate să iasă copilul pe unde iese.. ) Lasă, că ştie ea mai bine unde şi ce se deschide.. Nu sunt deloc rare momentele când aici, de pildă, în salon, se uită la ei şi este sigură că înţelege mai mult decât fiecare. Ei, în schimb, niciunul n-o pricep şi n-o cunosc, şi niciuna dintre colegele ei. Ce teribil să fii atât de singură şi neînţeleasă pe lume! Aseară a cântat mult-mult la clavir şi a plâns, sigur că va muri tânără
de tot, imediat după primul bal şi după primul sărut. O vor îmbrăca în alb şi vor oficia o slujbă catolică, pentru că aceasta va fi ultima ei dorinţă.
138
Va fi o după-amiază ploioasă, cupeurile lucioase şi negre, acordurile solemne de orgă sub arcadele sumbre, parfumul ameţitor de crini şi tuberoze, Sophie cu un voal des, ca să nu se poată şti dacă într-adevăr plânge, pauvre Ştefan, el plângând cu adevărat, dar aruncându-i ei câte o privire, ca să vadă dacă îl aprobă. . Madam Ana leşinată, ce jale. . Penumbra catedralei şi marşul funebru din Parisiana şi „Allegro con fuoco“ din Dolore a lui Fr. Senna. Şi nicio lună n-are să treacă, şi vor merge cu toţii la teatru, să
vadă Păianjenul, care ei i s-a interzis, şi, anflamată de Tony Bulandra, Sophie va propune să supeze la Café de Paris şi va dansa tango acolo cu Titi Ialomiţeanu.. Cum poţi să îţi închipui o mai neagră şi mai ingrată uitare?
Margot are un nod în gât. Ce teribil să nu-ţi fie dat să trăieşti decât atât de puţin şi să fii seule et incomprise! Şi totuşi, mai bine să mori tânără, să nu apuci să te zbârceşti pe obraz şi să-ţi cadă părul. Va muri aşadar foarte tânără, şi poate chiar fecioară sau, oricum, înainte să trebuiască să aibă un copil, pentru că detestă să se umfle; şi, oricât te-ai înveli într-un şal alb de mătase, tot are să se cunoască. Oare cine ar putea să-i aducă tuberoze la mormânt? Ştefan este influenţat de Sophie, Titi la fel, Miti Popazu a plecat la Viena, aşadar nici măcar o floare! Un mormânt părăsit. . Ce păcat, atât de tânără şi de fermecătoare şi de graţioasă şi, dacă ar vrea, ar putea să dirijeze şi casa, în locul Sophiei şi madamei Ana. . Cine o controlează seară de seară
pe leneşa de Nela dacă i-a şters de praf pantofiorii de lac şi dacă i-a dat cu ulei de riţin aşa cum se cuvine? Ar putea şi să servească ceaiul, şi să întreţină
conversaţia, chiar şi acum, de pildă; chiar şi politică poate să converseze, ştie doar care este subiectul cel mai pasionant: Ce va face micul-nostru-regat-în-situaţia-dată? Vom merge alături de Franţa şi Rusia ca să îi eliberăm pe fraţii-de-peste-munţi-înainte-de-a-fi-decimaţi-pe-linia-întâia? Vom merge-alături-de-puterile-Triplicei-ca-să-ne-eliberăm-Basarabia-pierdută-după-un-război-în-care-am-fost-învingători? Iată dilema în care micul stat român se zbate.
