Regele Carol şi regina Elisabeta.
O consolă în spatele canapelei, sub oglindă, iar pe consolă un bronz: un Apollo cu lira. Deasupra canapelei, oglinda în care poţi vedea, în cealaltă
parte a salonului, bustul unei femei tinere. Un coc imens, cu două onduleuri mari, ochii uşor bulbucaţi. O impresie de altitudine şi linişte interioară pe care o creşte (sau chiar o inventează) vagul ceţos al oglinzii. Pentru că este suficient să apropii de ochi lupa şi să-i examinezi fiecare detaliu al feţei în parte: fruntea, de pildă, este destul de joasă, buzele subţiri sunt strânse cu încăpăţânare, nasul. . Şi aşa mai departe. Dai însă lupa la o parte şi tânăra doamnă priveşte din nou, visătoare şi detaşată. Un imens şal alb de mătase în care s-a înfăşurat lasă să i se vadă gulerul negru montant al bluzei de dantelă.
Spre mijlocul salonului, un gheridon acoperit cu o feţişoară de masă gris-vert de catifea. Lotuşi sau nuferi îmbobociţi – brodaţi în dégradé. Un şnur de mătase răsucit o tiveşte, înnodându-se la fiecare colţ cu funde mari şi ciucuri pufoşi, albi şi aurii care ating covorul.
O singură persoană lângă gheridon: un domn între două vârste, cu fruntea şi tâmplele lungite de calviţie, cufundat în lectura unei reviste.
După cum o ţine între degetele descărnate, pare doar să fi vrut s-o răsfoiască, dar l-a prins lectura. Faţa slabă, cearcăne în jurul ochilor plecaţi, obrajii îngrijit raşi, mustaţa cu vârfurile răsucite după moda veche: o mustaţă neaşteptat de bogată, faţă de puful firav – poate blonziu, poate încărunţit – care îi abureşte fruntea pleşuvă. Lanţul ceasornicului cu capace se petrece de la un buzunar al vestei la celălalt, unde se prinde de vârful creionului mecanic. Redingota şi-a îmbrăcat-o corect, n-are însă nici gulerul pus, nici cravata.
Pe gheridon, în dreptul lui, o tabacheră de tutun, un ţigaret încrustat cu fildeş, un coupe-papier tot de fildeş, minuţios lucrat; imediat alături, un Papierkorb şi o pomieră de bronz cu picior şi cu toarte mici, răsucite. În pomieră, un teanc de hârtii, plicuri, extrase, reviste. Ora corespondenţei.
Deasupra gheridonului, vrejul şi ciucurii translucizi ai lămpii olandeze.
Singura pată de lumină; în rest, penumbră solemnă: lambriurile întunecate, 128
lucioase, mobila greoaie, ţinuta fiecăruia uşor crispată. Este un moment deosebit, în care ei pozează prinşi în conversaţia obişnuită; un moment pe care aparatul deschis începe să-l reţină, iar chipurile lor încearcă să-i prindă
solemnitatea.
129
Partea a doua
Ora ceaiului
— . .un moment dificil.. Ţin minte că aşa aţi spus atunci, domnule Profesor: ne aflăm într-un moment dificil şi n-ar fi deloc imposibil ca să ne trezim antrenaţi într-o catastrofă..
Ca de obicei când vorbeşte în faţa unei asistenţe, musafirul are faţa aprinsă şi pete roşii pe gâtul cu piele albă, subţire, de domnişoară. I s-a adresat stăpânului casei pe tonul său obişnuit – exagerat de politicos –, aplecându-şi deferent umerii şi ţinându-şi aţintită asupra lui o privire inocent-albastră, întrebătoare. Iar profesorul Mironescu n-a avut nevoie să
îşi ridice ochii de pe extrasul lui, ca să i-o ştie; cunoaşte afecţiunea respectuoasă a tânărului, îi cunoaşte şi nesiguranţa. Este convins că nu frumoşii ochi ai doamnelor stimulează subţiratica elocinţă a acestui june onest, ci severa, dar binevoitoarea înţelegere a magistrului.
— ...m-au frapat vorbele dumneavoastră, pentru că ele constituiau o excepţie faţă de opinia curentă.
Rămâne ceva după ce, clătinând a îndoială din cap, îndepărtezi lauda ce nu s-ar fi cuvenit să o auzi? Rămâne, da, o complezenţă uşor jenată (de parcă
te-ai fi îndatorat), o neplăcută senzaţie că celălalt ţi-a smuls hainele şi îţi contemplă goliciunea necuviincioasă..
Profesorul întinde mâna spre pomieră după alt plic; pe marginea scrumierei, ţigareta arde singură. Un firişor de fum cenuşiu-albăstrui se ondulează deasupra gheridonului.
— Nu îmi pare de mirare că în cea dintâi minută opinia publică
românească nu s-a tulburat. . A prevedea viitorul în politică nu-i este dat oricui.. Nu de la opinia publică românească avem a ne aştepta, ci de la omul politic.. El este cel care trebuieşte să fie mereu cu câţiva paşi mai înainte, iar nu să se lase purtat, chiar târât. . El trebuieşte să o ghideze, fie şi într-o direcţie opusă dorinţelor ei. .
— Chiar într-o direcţie opusă dorinţelor ei vrei s-o conducă?
Pe deasupra ramei de aur a ochelarilor, gazda îi aruncă o privire amuzată: o privire ironică, de profesor care ţi-a prins punctul slab, o privire 130
încurajatoare de educator care te îndeamnă să răspunzi, pentru că totul este un exerciţiu de oratorie. Înţelege tânărul tot ce vrea să-i transmită privirea verde-spălăcită, desenul modificat al ridurilor pe chipul osos?
Fără cuvinte, chiar cei ce se simpatizează se înţeleg parţial şi greşit.
— De fapt, eu personal. . nici pe departe.. Autocratul nici pe departe nu pot spune că a fost vreodată pe gustul meu.. Iar ambiţia nici pe departe sau dorinţa puterii. .
Roşind şi mai tare, musafirul se uită derutat spre gheridon. De obicei, aşa se uită atunci când un mic secret al său a fost descoperit. Întreaga noastră
viaţă secretă se află însă sub paza unor ochi străini; iar a lui este încă şi mai secretă decât a celorlalţi, pentru că astfel şi-a dorit-o. Într-un asemenea neplăcut moment, când un fapt sau un gând al său ascuns i-a fost dat pe faţă
din întâmplare, tânărul aruncă împrejur această privire derutată. În timp ce se uită împrejur, ca un om abia trezit din somn, se străduie, de fapt, să apere poziţia şi să deducă rapid: ce date secrete despre el s-au aflat? Cât de departe a ajuns inamicul după ce a spart linia frontului?
Iată ce întreabă, de fapt, privirea lui translucidă şi derutată.
Profesorul Mironescu îi surâde încurajator fostului său student, încercând să-l apere, ca şi la examenele de altădată, luate cu bile albe – magna cum laude, summa cum laude –, de prea marea-i emotivitate. Absolut înduioşător acest modest funcţionar de minister care niciodată nu-şi menţionează
meritele, iar laudele le îndepărtează de la sine cu fluturări dezordonate de mâini. O singură slăbiciune omenească arată: ora ceaiului pare să îi trezească apetitul cozeriei politice.
— În fapt, nu voiam să te contrazic, se grăbeşte să-l liniştească.
Lasă pe gheridon foaia pe care o ţine în mână, îşi desprinde cu grijă de pe nas rama de aur a ochelarilor, îi aşază atent, iar locul traumatizat şi-l masează cu buricele uscate ale degetelor.
— Nu voiam să te contrazic, pentru că ştim cu toţii că opinia publică
românească ar fi, din păcate, destul de maleabilă în mâna unui politician autoritar.. Că el ar putea s-o antreneze relativ uşor într-o direcţie contrară
dorinţelor ei. . Iar cauza o ştim, de asemenea, foarte bine: mulţimea noastră
a fost, într-o măsură de-a dreptul îngrijorătoare, lipsită de exerciţiul real al democraţiei, şi o tradiţie nu se creează într-o generaţie, două: de aceea ea nu ştie să-şi susţină revendicările, este gata să demobilizeze dintr-un nimic, se mulţumeşte, ca omul păţit, cu puţin. . Dar mai ales nu este solidară, păcat pe 131
