120
— . .Ce voiam să te întreb, madam Delcă? Oooo, şi bătrâneţea asta, cu lapsusurile ei. . Cum se spune în popor, uiţi de la mână până la gură.. Ei, lasă
că îmi aduc eu aminte, dar, te rog, mănâncă! După atâtea ore de la micul dejun, nu se poate să nu-ţi fie foame..
Uite-o, vezi că nu mai vorbeşte gura fără ea? Vezi că ştie să nu mai strâmbe din nas? He-heee, a băgat-o ea pe mânecă mai adineaori!. . Dac-a văzut că nu-i merge, odată şi-a închis pliscu. Odată şi-a vârât minţile-n cap şi-a început, ni-ni-ni, vaaai, madam Delcă, noi două, care-am fost aşa bune prietene, şi dă-i, că sucită, că-nvârtită, că n-o să pleci aşa şi să nu ne mai vedem, şi dă-i lacrimi de crocodil, că dacă pleci, ce mă fac eu, şi cad în cur pe gheaţă.. Să mă fi luat după mintea ei, eram acu bună plecată!. . Să fi fost alta în locu meu, nu trecea în ruptu capului de la ea. . Da io ştiu cum să mă port în lume, d-aia, pe un-mă duc, toţi mă iubeşte, toţi mă apreciază.. D-aia şi zurlia asta de Ivona, odată şi-a luat seama.. Odată a întors foaia..
— Ei, spune, madam Delcă, să-ţi fac şi două ouă? Spune.
Taci, că n-o fi intrat în ceasu morţii, de n-are astâmpăr şi tot mai cotrobăie pân cămară, şi iar mai scoate ceva.. Eeee, n-ar avea ea, Ivona, suflet rău, atâta că nu prea e întreagă la minte. N-o vezi cum îi tot da-nainte cu ăia de şedea împăiaţi în biserică? Că mare brânză să stai, parcă cine n-ar vrea să
stea, dacă ar şti că se face singură treaba?!
— Lasă, madam Delcă, lasă, nu te deranja, că văd eu de ochiuri...
N-ar avea ea suflet rău, da iete ce-mpiedicată e. . Ce moangă e, că nici două
ouă-n tigaie nu e-n stare să facă.. Şi umblă cu furculiţa aia de zici că acu-acu nu ştiu un-şi-o vâră, dacă e s-o aştepţi pe ea, face ouăle scrum, şi-i mai mare păcatu.. Ei, ei, o fi ea femeie cu carte şi învăţată, da la bucătărie o ceapă
degerată nu face, şi nici în lume n-are habar să se poarte. . Că ce-a făcut ea azi, aşa ceva mă-sa n-ar fi făcut nici s-o pici cu ceară. Păi, că mă-sa era femeie întreagă şi judecată. O mai fi avut şi ea păcate destule, că nu e om să nu fi greşit, cum spune popa-n biserică, darmite că şi de trăit a trăit, mai-mai să
atingă suta.. Eeee, că nici să trăieşti atâta nu-i bine! Că ce mai ştia ea că trăia atunci când sta în fotoliu, pe muşama?! Atunci degeaba o mai întrebam:
— . .Io sunt, ce, nu mă cunoaşteţi?
Că madam Ioaniu se holba la mine şi tăcea. De nimic nu mai avea habar, da bocceluţa ei tot şi-o ştia. Şi uşa tot o pândea, doar-doar o uita-o careva deschisă. Şi când nu te-aşteptai, odată te pomeneai cu ea că dispare. Şi Ivona, iar cu telefoanele, şi iar bate străzile şi întreabă-n dreapta-n stânga. . Şi când 121
zicea că gata cu mă-sa, s-a isprăvit, atunci îi suna cine ştie cine: că să vie s-o ia. O dată tocmai de la Bariera Vergului a sunat-o, ş-altă dată de la Brâncoveneasa..
D-apăi ce se mai ruga p-atunci Ivona, mai abitir de cum s-a rugat azi!
— Vino mai des pe la noi, madam Delcă, făcea. Vino mai des, că sunt atât de neliniştită cu Muti!. . Parcă aş avea în casă un copil mic, aşa nu pot deloc s-o las singură..
Toate bune, da pân-aici! Să-mi fi dat şi aur, că io tot nu veneam, că n-am răbdare la copilu mic şi nici la bătrân n-am răbdare. Şi nici nu-mi trebe mie stăpân pe cap. D-apăi să tot stai atâtea ore în ditamai căsoiu pustiu, şi obloanele lăsate, şi peste tot întuneric, numai candela ce mai arde în camera lu madam Ioaniu. Arde candela ca-ntr-un cavou, şi tot timpu mai trozneşte ceva, şi să stai cu momâia în fotoliu, lângă tine, care nici nu mişcă şi nici nu suflă, numa se zgâieşte cu ochii ăia albi la perete. . Şi numa ce-şi mai dă
drumu pe ea, şi atunci pune tu mâna şi schimb-o. Şi iar mai trozneşte parchetu, dracu ştie ce, Doamne iartă-mă, că parcă tot ai aştepta să apară de undeva un strigoi..
Că poţi să rămâi damblagit, aşa urât ţi se face. .
Aşa că n-a pus Ivona mâna pe mine şi nici p-altcineva se vede că n-a găsit.
Şi madam Ioaniu ea ştia ce făcea, că tot dispărea. Ultima oară când a mai ieşit, v-o două zile n-a mai găsit-o.
Pe unde-o fi umblat atunci, ei nici c-a mai aflat. Că era murdară când au adus-o, şi cu pâslarii plini de noroi, şi-i lipsea şi jacheta de lână cu care plecase de-acasă. Era o vreme tot cam aşa, tocma ieşeam din iarnă, şi nu se dumirea ei unde putuse baba să stea două zile de nu îngheţase. Au întrebat-o ei, au lăsat-o, dup-un timp au întrebat-o iar, da de scos de la ea n-a scos nimica. Ceva îşi mai aducea ea aminte, că tot bâiguia:
— . .era întuneric, întuneric, întuneric.. şi o pasăre albă mare..
— Muti a dormit într-un coteţ... a râs putoarea de Niki.
Unde să fi stat ea două zile? Şi cum se face c-a venit fără jachetă? Asta ei, pân-la sfârşit, n-au mai aflat-o. Că madam Ioaniu, cât a mai suflat, a tot bolborosit şi fără s-o întrebe ei, tot bolborosea, da altceva nu scotea decât:
— . .întuneric.. întuneric.. întuneric.. şi o pasăre albă, mare..
Dac-a văzut Ivona că n-are ce face cu mă-sa, la urmă s-a lăsat de servici. A luat ea pensie cât a vrut ăia să-i dea şi a stat cu mă-sa să o îngrijească. Nu i-a 122
convenit ei c-a pierdut la bani, da n-a zis nici pâs. Şi p-ormă mult n-a stat şi mă-sa s-a prăpădit. S-a prăpădit repede-repede.
Acu, să mai intre înapoi la servici nu putea, şi toată viaţa nu i-a plăcut ei să
stea acasă şi să gospodărească. De plăcut i-a plăcut ei când a fost profesoară
la Şcoala italiană, da mult n-a fost, că, dacă l-a-nchis pe ta-su vitreg, pe general, pe ea a dat-o afară. Sau s-o fi închis şcoala. Eee, că aşa a fost şi Ivona asta, tot păguboasă...
— De un singur lucru îmi pare rău, mi-a spus la înmormântarea lu madam Ioaniu. Îmi pare rău că, dacă tot m-am pensionat, n-am făcut-o măcar mai devreme. Să nu fi ajuns în halul în care a ajuns, să nu se fi chinuit. De atâta stat pe fotoliu, fără să fi avut cine s-o schimbe, ajunsese o rană vie. . Nici putere să se mai vaite nu mai avea. . Şi când mă gândesc ce-o fi fost în sufletul ei când stătea singură, imobilizată, abia mâinile mai putea să şi le mişte. .
— Ei, ce-oţi fi vrând să mai fie? i-am zis. Că omu când ajunge aşa, nici suflet, da nici minte zic că nu mai are.. Da las’ că, de voie, de nevoie, o să
trecem şi noi pân asta, că la fiecare o să ne vie rându.. Că o să ne ducem acolo cu toţii, pe rând, şi n-o să mai rămâie niciunu dântre noi p-aciia. .
— La madam Ioaniu, Dumnezeu s-o ierte, la ea mă gândeam, şi nu-n altă
parte.. Câţi ani e, mă gândeam, de când mâncam aciia noi trei: dumneaei, io şi băiatu. Eee, ce de-a macaroane am mai mâncat în bucătăria asta! Cu macaroane l-am făcut mare pe Tudor, mi-a zis odată madam Ioaniu. Şi, când m-aşed pe scaunu ăsta, parcă m-aşed la mine-acasă, uite, parcă-l şi văd pe băiat, ce repezit era, şi ca lupu-nghiţea, tot cu grijă: ba să plece la şcoală, ba să plece la joacă. Fii atent, îi ziceam io, mestecă cu grijă, că se duce pe partea ailantă. Da el tot ca lupu-nghiţea: tot cu grijă să nu-ntârzie, bietu copil! Să-i găsească ăia v-o pricină şi să-l zboare dân şcoală.
Uite-o cum s-a-nchiondurat şi cum îşi face iar de lucru-n cămară.. Nu le place lor să le ştii secretele, da în ziua de azi toate se ştie. Şi chiar pe madam Ioaniu a scăpat-o gura şi mi-a spus cum s-a dus în audienţă, când a vrut să-l dea pe Tudor afară dân şcoală. Şi-aşa se face că l-a păstrat. Da de tremurat tot a tremurat ele v-o câţiva ani să nu-şi ia ăia vorba îndărăt şi să-l scoată iar afar’ dân şcoală. Măcar că Tudor era tobă de carte şi ambiţios, că, dacă-i punea o notă mai mică, plângea singur, pe furiş, noaptea-n pat, de nu mai ştia ele ce l-a găsit şi cum să-l potolească. Se vede că n-a semănat lu curvaru de ta-su, se vede c-a semănat cu tatăl lu Ivona, care a fost şi el cineva odată.
123
A fost, n-a fost, vorba e că lu nepotă-su nu prea i-a folosit. Nepotă-su a rămas să tragă ponoasele la toţi, şi lu ta-su mare ăl bun, şi lu ta-su mare vitreg, şi la tot neamu. Astea până s-a prăpădit generalu la puşcărie. S-a prăpădit sumedenie acolo, toţi care-a fost cineva-nainte, care-a fost miniştri, şi care-a fost generali, şi care s-a avut bine cu ei, şi care n-a fost nimic, da a fost păguboşi şi-au intrat pe degeaba.. Şi Ioaniu se prăpădise el mai demult, da lu madam Ioaniu acasă nu s-a găsit niciunu să vie să-i spuie. Că la ce să intri în casa omului ca o cobe? Aşa că lor numa la v-o doi ani le-a venit hârtia şi numa atunci a aflat ele. A murit el acolo, ca un câine, da vezi că pentru băiat a fost mai bine: că mai scăpase de unu, care-l trecea în acte „mort“, şi aşa s-a făcut c-a învăţat şi băiatu carte.
