— Oricare în sensul că ţi-o trimit pe cea pe care mi-o ceri.. Spune-mi care..
— Ştiu şi eu, şovăise Muti nemulţumită. Ştiu şi eu, sigur că n-o să-ţi cer o lucrătoare de mâna întâi pentru aşa un fleac. . Cred că Vica s-ar descurca, e şi iute de mână, e şi la locul ei, e şi mai curăţică...
Totdeauna tropăise când cobora scara, tropăia ca un căluţ atunci când alerga spre Papa, cu braţele larg desfăcute. . Cine ştie de ce păşea atunci atât de uşor, cu toate că ochii îi erau împăienjeniţi de lacrimi. Lacrimile se rostogoleau calde, fierbinţi pe obraz, şi imediat altele îi abureau ochii, aşa cum ploaia de-afară aburea geamurile. Îi era atât de urât şi arăta atât de prost în oglindă.. Simţea că şi nasul trebuie să i se fi umflat şi să i se fi înroşit, dar în clipa aceasta nu-i mai păsa. Ce bine ar fi fost să-l fi găsit pe Papa acasă, ar fi intrat acum în cabinetul lui de la etaj, cu lambriuri de stejar afumat, cabinetul în care Muti adusese noile ei achiziţii, fotoliile şi canapeaua Club, învelite în piele. Ar fi intrat tiptil, cu aceiaşi paşi uşori, şi i-ar fi pus mâinile la ochi sau şi-ar fi strecurat capul prin îndoitura braţului, iar el, bâjbâind, ar fi răvăşit hârtiile de pe birou, tamponul de sugativă, coupe-papier-ul, imensa călimară de bronz, tot speriindu-se, mirându-se, tot întârziind să o recunoască.
— Cum, domnişoară, cum? i-ar fi zis uitându-se la ea sever.
Şi doar ea ştiind că totul e o glumă.
95
— Cum e posibil ca o domnişoară cultivată şi inteligentă să nu găsească
un mod plăcut în care să-şi întrebuinţeze timpul, fără să se plictisească?
Poate facem amândoi o plimbare cu trăsura la Hipodrom. . Sau lăsăm trăsura pe drum şi mergem pe jos până la cofetărie.. Ei, unde mergem, spune: la Nestor, la Angelescu? Şi ce preferi azi: indiene sau caroline?
Cobora atât de uşor scara de lemn, încât nici Muti, nici tante Margot n-au auzit-o. Aşa că, la ultima cotitură a scării, a putut să se ghemuiască dintr-odată pe trepte, să se ascundă în spatele balustradei şi să-şi aşeze capul pe genunchii osoşi, de băiat. Iar ochii i-au rămas pe desenul stucat, aurit al pereţilor. Lacrimile i se opriseră la fel de brusc cum începuseră, inspira cu aviditate mirosul nou al trupului ei, un miros tare, puţin acid, care îi urca dintre coapse, încerca să respire cât mai rar şi mai uşor, cu urechea ciulită ca să le asculte. .
— . .ştiam că e legată de el într-un mod puţin nefiresc. Ai văzut şi tu scenele de gelozie pe care mi le făcea de când era mică.. Ţin minte că odată
s-a dat pe furiş, exact cum face un căţel neputincios şi perfid, şi am simţit o durere cumplită la deget. Mă muşcase până la sânge.. De-aceea am încercat s-o ocrotesc, de-aceea m-am ferit s-o aduc în zilele acestea, deşi restul familiei m-a condamnat, dar eu, când sunt convinsă că fac un lucru bun..
— Foarte favorabile comentarii despre înmormântare, ţi-ai făcut inutil probleme.. o întrerupse tante Margot.
Avea o intonaţie grăbită şi binevoitoare în glas, ca atunci când voia să
schimbe subiectul discuţiei.
— Exact cum trebuie, cu pompă şi totuşi cu sobrietate.. La fel şi discursurile, mai puţin mi-a plăcut cel al reprezentantului studenţilor. Aici, de altfel, să ştii că foarte proastă impresie au făcut studenţii, ducându-se in corpore la Hipodrom pentru bătaia cu flori. Alexandru mi-a arătat chiar o notiţă în ziar, „studenţimea română şi-a dat sieşi o bilă neagră în caietul ei de cursuri şi de bună creştere“. Bietul Ştefan, avea dreptate când spunea că
în moravurile acestei ţări nu intră decât ingratitudine pentru cei ce fac un bine public. „Obştea nerecunoscătoare“ – mai ţii minte?
— Întotdeauna i-am reproşat lui Ştefan că nu face o demarcaţie între străini şi familie! Cum mai poţi să ai pretenţii de la nişte străini, când obligaţia ta de bărbat, primă, este faţă de familie, nu faţă de obştea publică..
În fine. . Dar când propriul lui copil...
— Dar, Sophie, biata Yvonne e un copil..
96
— Un copil, fie, un copil, dar un copil terriblement égoïste, te rog să mă
crezi că discuţia nu-mi este plăcută, şi faţă de altcineva n-aş deschide-o.. Dar măcar să fi întrebat ceva! Doar ştie cum era când l-a lăsat, nu, nici cea mai mică întrebare.. N-o interesează nimic în afara propriei persoane. . Mai există şi lucruri pe care le simţi, le intuieşti, chiar dacă cei mari ţi le ascund, ca să te cruţe. . Eu văd că tu eviţi să-mi răspunzi, ceea ce înseamnă că ai cu totul altă părere, ei bine. . Ei bine, ştii ce face în clipa aceasta protejata ta? De o oră stă la oglindă în camera ei, stă, se găteşte şi se admiră. . Când am întredeschis uşa să văd ce face, era prea multă linişte şi m-am îngrijorat, să
nu fi avut un şoc, mi-am spus, să nu fi legat lucrurile între ele, boala lui, plecarea ei, rochiile.. Ei, află că nu! Află că febleţea lui stă şi se admiră. . Da, ar fi pentru el o ultimă lovitură să vadă, şi în privinţa aceasta Cel-de-Sus l-a cruţat. Nici nu ştii cât de rău îmi pare că trebuie să recunosc chiar în faţa ta asemenea lucruri..
— Da, uitatul în oglindă, da, e puţin..
Silită de evidenţă să recunoască, à contre-cœur, tante Margot se aşezase picior peste picior într-un fotoliu, îşi scosese port-ţigaretul, fuma, cu mâna stângă se juca neatentă cu şiragul de mărgele, lungi ca nişte mătănii: două
şiraguri de mărgele lungi, ce începeau să se poarte la aceste rochii foarte, foarte scurte, cu talia joasă, pe şolduri.
— Şi totuşi, pe tine, ca mamă, n-ar fi trebuit să te îngrijoreze.. Când ai un copil, la el trebuie să te gândeşti, nu la tine. Tant mieux, dacă are o fire mai rece.. Tant mieux. . va suferi mai puţin în viaţă. .
Biata tante Margot! Vorbea ca şi când de pe atunci ar fi cunoscut suferinţa.. Cu aerul de vampă pe care şi-l confecţionase la câţiva ani după
căsătorie: părul tuns scurt, cu cărare într-o parte, o meşă acoperindu-i fruntea până la sprâncene, o eşarfă de mătase înnodată cochet la spate..
Rochia foarte scurtă, care îi dezvelea genunchii mici, strânşi în ciorapii fumurii, de mătase.
Vorbea ca şi când de pe-atunci cunoscuse suferinţa. Nu, era încă prea devreme, prea devreme şi pentru ea: escapadele lui Alexandru, renumele lui de coureur, fleacuri.. Mai avea cincisprezece ani buni până să ştie ce-i spaima, ce-i singurătatea, ce-i sărăcia, ce-i închisoarea, ce-s umilinţele. .
— Ştiu şi eu.. răspunsese Muti în şoaptă.
97
Răspunsul ei obişnuit, când se gândea la altceva. Era cu pălăria pe cap şi îşi trăgea peste faţă voalul negru şi lung; cu totul altceva decât voaleta cu picouri pe care obişnuia să o poarte.
— Yvonne! strigase imediat, cu alt glas. Yvonne!
Se strecura în umbra balustradei, urcând în patru labe scara. Dâre inexplicabile de praf – observă – rămăseseră pe rochia neagră de catifea. De ce oare, se întrebă în mintea ei cu iuţeala unui fulger, de ce oare nu măturaseră de câteva zile casa? Urca scara de-a buşilea, inima zgâlţâindu-i coastele, coşul pieptului, cu bătăile ei asurzite. Nu cumva acum avea să se deschidă o uşă, nu cumva tocmai acum avea s-apară de undeva Maria sau madam Ana sau mademoiselle Lisette? Sau mai ştie cine?
Încet, în vârful picioarelor, intrase în camera ei, se trântise pe pat, îşi vârâse degetele în urechi şi, multă vreme încă, o mai lăsase pe Muti să o strige.
Stă cu spatele la pendulă, ca să nu se panicheze, dar îi numără bătăile automat, strângându-şi nervoasă buzele subţiri, mototolind între degete cartonaşul. Printre sunetele rotunde, care urmează unul pe altul insuportabil de egal, de negrăbit, se strecoară fâşâitul subţire al respiraţiei sale precipitate.
Şi, în sfârşit, brusc, linişte. Atât de linişte, încât se aude boazeria casei trosnind şi se aude cum neobrăzata de babă foşneşte ceva în baie.
