— Drum bun..
Era gata pregătită să plece în vilegiatură, la Sinaia, cu tante Margot şi cu oncle Alexandre. În vara aceea, i se explicase, Muti avea să rămână cu Papa la Bucureşti, de-aceea la ferestre nu apăruse obişnuita hârtie albastră care se îngălbenea de soare până la întoarcere. Dar cuferele erau pregătite la scară
şi Yvonne gata îmbrăcată: cu pălărioara pe cap, cu pardesiul încheiat la toţi nasturii, son sac à main atârnându-i la încheietura fragilă. Gata îmbrăcată, rezemată stângaci de uşa albă şi înaltă a dormitorului – întredeschisă.
— Yvoonne! se auzise de jos vocea lui Muti.
Probabil era lângă casa scării.
— Yvoonne! coboară odată! Ia, Mario, cutiile cu pălării, c-ai să le uiţi, du-le la automobil şi vezi să le ţii drept, să nu li se strice penele. . Şi pe urmă urcă
sus şi vezi de ce întârzie. .
N-ar fi fost nevoie să trimită pe nimeni după ea. Era gata pregătită, auzise motorul automobilului sub ferestre, auzise vocea lui tante Margot:
— N-are rost, ma chère, suntem şi aşa întârziaţi, dar ştii tabieturile lui Alexandru..
Auzise tot, însă nu era să strige: „Da!“ în gura mare. Nici să iasă val-vârtej din camera lui de bolnav şi să alerge pe scară. Stătea rezemată de uşa întredeschisă, privindu-l cum se ridică anevoie dintre perne, cum încearcă
să zâmbească şi doar îşi schimonoseşte faţa, nefiresc de gălbuie. Se uita din uşă la el cum îşi coboară din pat picioarele care îi tremură (nişte picioare 89
slabe şi lungi, foarte albe, lipsite de păr). Cum bâjbâie la întâmplare după
papuci, pentru că nu vrea să-şi irosească puţinele puteri aplecându-se. Cum se apropie încet de ea, cu spatele curbat sub halatul de casă, aşezat strâmb pe umeri; se apropie încet, cu paşii târşiţi, împiedicându-se în poalele lungi ale cămăşii de noapte. Ţinându-se de mobile, respirând şuierat, şi faţa, nefiresc de galbenă, încercând să-i zâmbească, şi părul cărunt, moale şi rar, umezit de efort şi lipit de ţeastă. El era, şi totuşi nu-i mai venise să-i sară de gât: stătea lipită de uşă, strângând în palmă mânerul complicat, aurit al clanţei; nu-i venea nici să-l sărute, de luni de zile, Muti îi interzisese s-o facă, şi iată că simţea şi ea o ciudată strângere de inimă la gândul că el se apropie.
O ciudată strângere de inimă, o teamă uşoară şi chiar o nepermisă, o ruşinoasă silă, la gândul că el s-ar putea s-o atingă:
— Drum bun.. îi şuierase însă el, oprindu-se pe neaşteptate în loc.
Ca şi când şi-ar fi dat brusc seama că nu mai are putere să ajungă până la uşă.
— Au revoir, Papa, spusese, şi vocea şoptită şi-o auzise stridentă, nefiresc de tare şi grăbită.
Se răsucise brusc, învârtejindu-şi fusta écossaise de călătorie sub pardesiu; era gata să coboare scara de lemn, tropăind uşurată. Încă mai ţinea mâna pe clanţa al cărei mâner striat i se încălzise sub palmă când îi auzise şuieratul înfundat:
— Drum bun.. în viaţă. .
Da, sigur că da, atunci când ea îşi desprinsese ochii de el, vizibil grăbită să
plece, el îndrăznise să-i şuiere fraza lui patetică, de care se ruşina, dar pe care ea avea (şi după cincizeci de ani) să şi-o amintească. Poate singura frază
patetică rostită de acel bărbat străin, meticulos şi temător, pe care ea l-a iubit atât de mult şi despre care nu i s-au relatat mai târziu decât gesturi, fraze convenţionale! De când oare îşi pregătea în minte fraza patetică, cât o amânase, sperând că nu va trebui să i-o mai spună în nopţile când răsufla horcăit, opintindu-se să se ridice între perne ca să scuipe în ligheanul de faianţă albă, niciodată aşezat îndeajuns de la îndemână? Sau întinzând mâna obosită după cordon, iritat că tocmai în clipa când se simte mai rău nu-i stă
nimeni în preajmă, că Sophie acum a plecat cu Margot într-o vizită, că Maria trăncăne cu vizitiul la bucătărie, că soldatul trimis de amicul lui, colonelul Ioaniu, tocmai a ieşit cu unguroaica în Cişmigiu. Că sora a plecat s-asculte slujba de seară. Singur, în casa totdeauna plină de lume, în care, de când el 90
se simţea tot mai rău, nu se mai încuia niciodată uşa de la intrare, pentru că, în fiecare clipă, era de aşteptat vizita doctorului sau a preotului, care venea încă o dată să-l împărtăşească..
Cât trebuie să-şi fi pregătit fraza patetică în timpul lungilor nopţi când sora (sau Maria, sau soldatul) îl ajuta să se aşeze cu picioarele atârnând pe marginea patului, singura poziţie în care parcă respira mai bine? În timpul lungilor ore de noapte când rămânea aşa, cu halatul aruncat pe umeri, peste cămaşa lungă de noapte, cu trupul năpădit de o transpiraţie lipicioasă, cu tâmplele bubuind de pulsaţiile sângelui.. Aşteptând dunga cenuşie a dimineţilor tot mai timpurii (se făcea ziuă din ce în ce mai devreme, se apropia vara), aşteptând să audă copitele calului pe caldarâm şi fâşâitul roţilor faetonului, şi zgomotul garniţelor de lapte care se ciocneau între ele.
Aceasta era ora la care se simţea totdeauna mai bine, lumina sângerie a răsăritului se făcea trandafirie, păsările ciripeau asurzitor în grădină.. El se lăsa încet, la loc, în pat, gemând uşor, şi întindea mâna tremurândă după
cordon: avea să intre Maria, avea să dea la o parte draperiile grele, avea să
deschidă larg ferestrele şi, cu ochii închişi, el avea să soarbă, respirând rar, în piept, aerul viu al dimineţii de iunie.
Ce mult a putut să-l iubească, dacă şi-acum, după cincizeci de ani de când a murit, încă mai speră, nedesluşit şi absurd, că el ar putea să se întoarcă. Că
lumea ar putea să se mai întoarcă brusc înapoi, că ar putea fi din nou exact cea care a fost odată. .
Totul la fel, exact la fel, mereu aceeaşi zi, dinainte de Sfinţii Constantin şi Elena, sub umbreluţa roz, uşor decolorată de soare, Muti trece printre straturile de trandafiri din curte – face câţiva paşi, se apleacă, cu degetele înmănuşate încearcă să îndrepte un boboc lovit aseară de ploaie. Iar ea exersează la pian, aruncând prin fereastră mereu aceeaşi privire iute, nerăbdătoare: până unde a ajuns linia umbrei care taie în două pavajul curţii? A greşit, din nou da capo, un flaşnetar trece chiar acum pe sub ferestre, un flaşnetar bătrân, rătăcit cine ştie cum la Şosea, o clipă, cutia de muzică acoperă pianul, „Şi care-odinioarăăă“. Da capo, din nou da capo. „Pe când eram în lume, tu singură şi eu.. “.
Se aude un zgomot de trăsură, Papa..
— Mais, voyons, Yvonne... Soyez attentive...
E umbră şi răcoare în casă şi un parfum slab de bujori. Papa i-a atârnat ieri Yvonnei cercei de cireşe la urechi:
91
— Ça lui donne un drôle d’air. . a spus dezaprobator Muti.
Altceva ar fi vrut să spună, de fapt, ceva ce fetiţa înţelesese: că Yvonne îşi va păta rochiţa de organdi şi c-are să se aşeze în dreptul grilajului să o vadă
Ionica, fata dascălului, că şi ea are la urechi cercei de cireşe. Într-adevăr, dacă Muti va pleca într-o vizită, dacă mademoiselle Lisette se va duce la modistă, dacă madam Ana are să adoarmă cu croşetul în mână, Yvonne o să
se poată aşeza în dreptul grilajului, să vadă cum se joacă toţi copiii de pe maidan, care au voie să îşi pună la urechi cercei de cireşe şi să bată ţurca.
— Mais, voyons, spune mademoiselle Lisette. Soyez attentive. .
