O ia repede din loc. Repede-repede. Iar dă colţu la bulevard, nenorocită zi, cu ghinioane peste ghinioane! Merge ce merge, se opreşte, se scormoneşte în ţoaşcă, până dă de hârtiuţa unde-şi ţine medicamentele. Desface hârtiuţa şi scoate o bulină, atâta, o bulină numa, şi-o înghite. Se duce greu pe gât fără
apă, o-nghite greu, ca cloncanu când îi vâri grăunţe în guşă. Pe urmă, pune hârtiuţa în ţoaşcă şi o porneşte din nou; acuma, baremi, e liniştită.
— Să te fereşti de emoţii şi de necazuri, madam Delcă, i-a zis aia de la circă.
I-a zis şi ea a băgat la cap! Acu umblă cu hiposerpilu, cu carbaxinu, cu diazepanu la ea, cum se-ntâmplă ceva, cum înghite. P-ormă e liniştită, n-are grijă. Cât poţi, trebuie să-ţi ai singur de grije, să te uiţi cât te ţin baierile şi numa atâta să tragi... Că dacă n-ai tu grije de tine, cine crezi c-o să aibă?
Uite şi poarta, tot descuiată, uite şi motanu năpârlit, tot lângă părul uscat stă.
— Ptiu, drace, zâât! îl ţistuie ea.
Da al dracu motan, slab şi cocârjat şi cu blana aia a lui flocăită, l-o fi flocăit alţii mai tineri, al dracu motan, nu se sperie. Stă şi se uită cu ochii ăia galbeni ai lui la ea, Doamne iartă-mă, ăsta parcă n-ar fi motan, ăsta parc-ar fi ăl cu coarne. . Numa el i-a adus ghinionu..
Dă colţu, uite şi burlanu, uite şi treptele, acuma-i acuma, îi bate inima tare, parc-o furnică-n coşu pieptului, ş-are acolo un gol ca un nod, acuma-i acuma: dacă găseşte sau nu portofelu. . Dooj-de lei avea în el, plus măruntele. I se 79
zbate sângele-n cap ca nişte ciocane. Doamne fereşte de ceasu rău, să nu rămâie aici damblagită! Bietu omu ei, mereu îi zice:
— Să trăieşti, îi zice, să trăieşti să mă îngrijeşti pe mine. . Că io-s mai mare cu opt ani şi io o să mor înainte.
— Haidi, lighioană bătrână, îl repede ea. Haidi, că tot tu o să mă îngropi pe mine! Cât m-ai clănţănit toată viaţa la cap şi numa ce-ai vrut tu ai făcut, n-ai lăsat nici atâtica dintr-ale tale..
Merge-ncet, cocârjată, cu paşi mărunţei – la ce să se uite dinainte, că tot nu vede d-aici până acolo. O fi, n-o fi portofelu. . Se opreşte, sprijină o mână
încârligată de perete, scormoneşte-n ţoaşcă până dă de hârtiuţa unde-şi ţine ea carbaxinu, desface iar hârtiuţa, mai scoate o bulină, o-nghite. Asta parcă
se duce mai uşor pe gât, c-aşa-i, toate are un învăţ al lor. E slab carbaxinu, bietu Ilie bea cafele peste cafele şi fuma ţigare de la ţigare şi seara lua carbaxine cu pumnu. Altfel nu mai era-n stare să doarmă. Bietu Ilie, bietu Ilie, nici nu-i vine să crează că s-a prăpădit, ş-acu, noapte de noapte-l visează:
— Ei, asta-i viaţa, o să ne ducem, aşa, cu toţii, pe rând. . îi spune ea lu cumnată-sa când o vede că iar începe să se bocească. Parcă dacă plângi şi te dai cu capu de pereţi poţi să te pui cu ceva împotrivă? Poţi să rezolvi ceva?
Nu poţi să rezolvi nimic, că toţi o să ne ducem, pe rând, şi n-o să mai rămâie niciunu dintre noi p-aciia. .
E bun carbaxinu, uite acu ce liniştită e, numa inima ce-i bate tare în piept...
Îi bate ca un ciocan. Şi uite şi treptele. Goale treptele. Nicăieri portofelu. Ea nu-şi crede ochilor, dooj-de lei, plus măruntele, plus portofelu. Parcă vede negru-naintea ochilor, întinde mâna şi se sprijină de zid, să nu-i pleznească
în cap ceva, Doamne sfinte!
Tot nu-i vine să creadă, tot înconjoară treptele goale, tot se-apleacă şi pipăie pe dedesubt cu mâna. . Dracu.. numa dracu, altfel cum să dispară? Şi hoţii ăştia care te fură dân ochi, hoţii ăştia care-a umplut Bucureştiu..
Afurisită zi, toate i-a mers numa pe dos, şi zmintita asta de Ivona bate teleleică oraşu.. Afurisită zi, of şi of, degeaba se tot învârte, nu-i portofelu şi nu-i, ea vede foarte bine că nu-i, da nu se-ndură să plece. Tot dă târcoale la trepte, tot se uită pe dedesubt, tot se-apleacă, tot pipăie cu mâna, poate nu vede bine. Nu-i. Nu-i şi nu-i.
Şi-ntr-o doară îi scapă ochii înspre burlan. Şi-odată începe să râdă, râde singură. Un râs ca un sughiţ.
80
Portofelu.
Iote drace, că numa dracu l-a putut vârî acolo! Numa ăl cu coarne putea să-i dea drumul acolo, lângă burlan. Şi-a scos ea dinţii la cumnată-sa, c-o strângea, şi-i ştirbă acu, da poa’ să râdă cât vrea, nu-i ţipenie de om p-aciia.
N-are cin’ s-o vadă. Şi ea râde cu gura pân-la urechi, aşază cu grijă portofelu în fundu ţoaştei, p-ormă pungile goale de plastic. Dumnezeu, săracu, care-a văzut ce era-n sufletu ei. . Şi ea, care dân an în Paşti dă pe la biserică, să facă
bine duminica asta să meargă şi s-aprinză o lumânare. Într-o vreme, citea Biblia seara, ce vroia aia găsea-n Biblie când o deschidea, şi poveşti, şi sfaturi cum să te porţi în viaţă, toate le scrie-n Biblie acolo. Asta pân-a luat omu ei televizor, acu vede toate filmele, şi care-i place, şi care nu. Ei nu-i place decât alea de dragoste. Unde se iubeşte ei mult şi se desparte şi sau ea, sau el moare. Ori se-ntâlneşte după dooj-de ani şi nu mai are ce face.
Şi ea stă în pat şi plânge de focu lor. Stă şi vede tot, omu ei nu-nchide televizoru până nu cântă Hora Unirii.
Vezi, Dumnezeu, săracu. . Are-aşa în sufletul ei o bucurie cum n-a mai ştiut ea de mult! Ani şi ani să fie de când n-a mai fost ea aşa bucuroasă şi liniştită!
Atâta numa c-o trece. S-ar duce după colţu casei, da peste tot e numa pavaj şi rămâne pată. . Şi mai poate să şi dea peste ea cine ştie cine. .
Da nu-i nici ţipenie de om în curte.
Şi-o linişte – numa sus, la fereastra mansardei, fâlfâie nişte guguştiuci vineţii. Acolo a stat baba, şi cu fii-sa, şi cu nepotu-su, după ce l-a luat pe Ioaniu şi putoarea de Niki le-a lăsat p-amândouă baltă şi-a plecat la Matracucă. Cam p-atunci începuse să se ducă pe la cliente p-acasă, că de-nchis le închisese prăvălia, şi ea ce să facă? Putea să intre la coperativă, da nu i-a plăcut să aibă stăpân pe cap. Mai bine s-a dus la cliente, o zi la una, o zi la alta, de nicăieri nu se-ntorcea cu mâna goală, mai şi schimba o vorbă, mai afla una-alta. Şi ele se bătea care s-o cheme. Cucoane mari fusese, da acu le ajunsese greu: mai şi îmbătrânise, le scosese din casele lor; de unde-avea nişte palate, ajunsese de sta şi pân pivniţe, şi pân poduri, vai de capu lor ajunsese. Era una de fusese ditamai prinţesa, ş-acu spăla rufe într-un garaj, uite-aşa boccele de rufe spăla, adunate, ea ştie de unde le aduna. Şi mai avea şi trei copii, stătea şi-ăia printre picioarele ei, şi ea dă-i şi dă-i, le turuia franţuzeşte, nemţeşte. Şi, dup-un timp, aşa se-nvăţase, de lua şi copii străini, doi lei ora, şi dă-i şi freacă rufele, opăreşte-le, apretează-le, ce le-o fi făcut, şi dă-i şi turuie franţuzeşte, şi care vrea să-nveţe, ce să vezi? Învăţa. Şi la 81
loazele de copii uite-aşa le mergea gura – pe nemţeşte, pe englezeşte, dracu să-i ia..
Asta tot de la madam Ioaniu o ştie, cu ochii ei a văzut-o baba pe Cantacuzinească la albia de rufe. O femeie foarte cumsecade şi foarte bine cică era prinţesa, o doamnă fusese şi tot o doamnă era ş-acu, chiar dacă freca jegu la toţi nespălaţii. Şi bărba-su prinţesei vrusese să-l împuşte comuniştii, da pân-la urmă a scăpat după vreo dooj-de ani, vezi că şi-aici e dacă ai sau n-ai zile. Că Ioaniu s-a curăţat în nici doi ani, de nici n-a apucat să-i facă proces şi să-l judece. Şi care-a fost să trăiască, a stat şi dooj-de ani, şi-a mâncat clorură de var care-o turna în latrine, şi aşa a scăpat. Că era o dezenterie la Jilava, la Sighet, unde era ei, şi ăia de-a mâncat clorură de var a scăpat, n-a murit de pântecăraie. O fi fost, n-o fi fost, ea o vinde cum a cumpărat-o..
Nainte astea le scria-n gazete, acu n-ai cum să le ştii, da tot mai auzi: mai zice unu una, mai zice altu alta, nu e oamenii chiar aşa, să-şi puie lacăt la gură.. Numa ăla care-a fost la puşcărie tace ca peştele, că n-are niciun chef să se mai întoarcă acolo.
Aşa că, dân câţi a murit p-acolo, cu miile şi cu sutele, ştie cineva câţi a fost?
A stat dracu să-i numere? Care-a trăit a trăit, care-a murit a murit, cum le-a fost şi lor norocu. . Şi ea, ce-are ea de ei? N-are ea necazurile ei, ce să le mai ştie şi p-ale altora? Vorba e ce să facă? Să se ducă după colţu casei? Să nu se ducă?
Nişte draci de copii s-aude cum ţipă-n vecini. Să stea s-aştepte pân-or pleca. Ţipă de-ţi sparge urechile, afurisiţii, e-hei, ce le-ar mai trage ea v-o câteva şi i-ar potoli! Părinţii e de vină, care le pune coarne şi toată ziua îşi vede de ale lor, şi copiii cu cheia de gât, pe stradă. D-aia a ajuns că-n ziua de azi nu mai găseşti unu să aibă frică şi nici ruşine.
— S-a stricat lumea, şi de ce trece vremea, se strică de tot, zicea madam Ioaniu. Şi mie, când am fost tânără, mi-a plăcut să mă distrez, dar tinerii de-acum nu-i vezi cum se pupă şi cum se pipăie în stradă? Şi unde era pe vremea noastră să vezi că răspunde copilul părintelui, spune şi tu, n-am dreptate, Vica? Eu n-am crezut în preziceri şi-n lucruri de soiul acesta, cum spun unii că vine sfârşitul lumii. . Eu nici acum nu cred asemenea lucruri, dar, de crezut, ştii ce cred? Eu cred că omenirea se întoarce la barbarie. Au să vină barbarii peste noi, ce să mai vină, de fapt, c-au venit şi cum erau sălbaticii, aşa o să ajungem..
82
