uitam aşa, de lumină, de vânt, nu ştiu de ce, a strănutat.. Şi-a făcut un gest cu 75
mâinile, aşa, ca un om mare.. Şi nu ştiu nici eu de ce m-am mirat că avea gesturi de om! Avea o faţă bătrânicioasă, aşa cum mai totdeauna au copiii în prima lună, dar mie îmi plăcea, îl priveam când se trezea, când se uita-mprejur. Dacă aş fi crezut în Dumnezeu, aş fi zis că e o minune. Parcă nu înţelegeam cum de apăruse printre noi, dintr-odată, parcă mă intimida când mă uitam la el, privea în jur ca şi când le-ar fi înţeles pe toate. Ivona a mai fost bolnavă încă mult timp, îi făcuseră cezariană, şi eu îl hrăneam, învăţasem să îl înfăş, îi făceam baie, nu permiteam nimănui să-mi ţină locul...
Şi când Ivona s-a făcut bine şi a început să se învârtă şi ea pe lângă băiat şi o vedeam că nu ştia ce să facă!. . Biata de ea, în gospodărie este un antitalent, mai neîndemânatică decât un bărbat.. Când o vedeam cum îl ţine, cum n-are răbdare să-i dea să mănânce cu linguriţa şi la baie odată era să-l opărească, atunci, Doamne, iartă-mă, îmi era chiar necaz pe ea. Îmi era necaz că e mama lui, că ea îl născuse. .
Sta baba-n fotoliu, peste husa terfelită, peste perne, peste covor. Ore-ntregi a stat aşa, nemişcată, şi-a tot vorbit despre băiat. Şi-atunci a scăpat-o gura şi cum l-a luat pe bărba-su, şi-atunci a şi plâns.. Vorbea, vorbea, şi uite-aşa îi curgeau pe obraz lacrimile..
— Începuseră vremurile grele. . Are să vină foarte repede, foarte curând şi rândul meu, mi-a spus Lulu într-o seară. A ştiut cu precizie momentul când aveau să-l aresteze. Numai prin logică a ştiut, urmărea cum înaintau arestările în armată. M-a pregătit din vreme şi zile întregi am răscolit biblioteca, am ars documente, scrisori, acte, cărţi, n-a găsit Securitatea nimic. Au desfăcut canapeaua, parchetul, foile cărţilor, absolut nimic n-au găsit ca să-i pună în cârcă. E-eei, nu se jenau ei să te scoată vinovat fără
probe, dar el nu intrase în primele loturi. Au tot aşteptat, îl tot chemau, după
cum am aflat, la interogatoriu, l-au presat.. Destul de repede s-a îmbolnăvit.
De judecat, n-a fost judecat, aşa că n-a fost greu când l-au reabilitat pe urmă..
D-aia ai luat tu pensie de pe urma lui, he-he, se gândise ea. . Uite c-ajunsese şi vremea să spuie! Că acu la ce să mai fi tăcut? Tăcuse numa pentru băiat, ca să-şi poată face şi el o situaţie, c-a tot sperat ele să-i dea post mare-n servici şi să-l bage-n partid, că de deştept era foc de deştept Tudor!
Ş-un ambiţios! Tot cu nasu-n carte! A tot sperat ele că d-acu o să-i meargă
bine şi lui, şi la tot neamu. Şi d-aia n-a rămas el de prima dată, c-a mai fost o dată în Germania, în Olanda, el ştie pe unde, şi-a venit înapoi. Şi Cristidoaia, 76
vecina lor, zicea că sigur o să rămâie, da el n-a rămas prima dată. Da p-ormă, dacă tot plecase băiatu, mă-sa mare n-avea la ce să-şi mai ţie gura.
— Când se întuneca şi auzeam cum opreşte în faţa casei o maşină, înlemneam toţi şi ne priveam albi ca varul unul pe altul.. Până am să mor, niciodată n-am să uit anul acela! Ce lungi erau secundele când aşteptai să-ţi bată la uşă. . să urce scara.. Nici nu îndrăzneam să ne ducem la fereastră şi să vedem dacă nu este duba neagră. Îl cunoşti pe domnul Romanescu, nu? El, săracul, zece ani a făcut, a fost totdeauna un om fin şi cu umor, ştii ce mi-a spus după ce a ieşit? Cel puţin la puşcărie eram liniştit că n-o să vină să mă
ia. . Şi totuşi, când îi auzeam pe culoare, tot mi se mai urca inima în gât. .
Ştiam că sau te cheamă la anchetă, sau te duce la Jilava, sau te duce la Canal..
Şi uite, au mai trecut zece ani de când am ieşit, mi-a spus domnul Romanescu, dar uneori seara, acasă, tot mi se mai pare că urcă scara. Ştii şi dumneata prea bine cum urcau, cu pistoalele. . Vin acum tot felul de juni, se holbează la tine. Cum a fost? te întreabă. Unii te iau mai pe ocolite. . Eu vouă
n-am să vă povestesc nimic, le răspund. Răspunsul meu acesta e totdeauna.
Din foarte multe motive n-am să vă spun nimic; în orice caz, unul dintre motive este şi pentru că n-aţi înţelege.. Mie însă bietul Romanescu mi-a spus, pentru că ştia prin ce-am trecut, mi-a spus şi ce teamă a trăit până să-l aresteze.. Erau mulţi care de frică nici acasă nu mai dormeau, rătăceau pe străzi, colindau oraşul, dispăreau prin ţară. Ţin minte un bătrân care de dimineaţă de la cinci tot stătea la cozile de la gheaţă, din mijlocul cozii nu te prea ridicau, şi-atunci bătrânul a stat zile întregi la cozi. Când îi vedea că se apropie, trecea de la o coadă la alta. Bietul de el! Bineînţeles că tot l-au ridicat, până la urmă. La câteva luni după ce l-au arestat pe Lulu, la câteva luni doar, au denunţat-o şi pe Margot, a început procesul ei. . Pe Ivona o dăduseră afară de la facultate; Şcoala Italiană, unde mai avusese ore, se desfiinţase şi n-o angaja nicăieri; pentru câteva lecţii, colinda toată ziua oraşul, trei lei pe oră, nu meritau nici pingelele. Şi-atunci am deschis pensiune, ca să pot să stau şi cu Tudor, acasă. Şi cred că n-aş fi rezistat la toate încercările prin care am trecut, dacă n-ar fi fost Tudor. .
Aşa-i. Că fiecare naş îşi are naşul. Şi fusese ea, la viaţa ei, fire aprigă şi pătimaşă. Se vedea şi după cum râdea, şi după cum îi sticlea ochii în cap la mâncare, şi după cum trăgea din ţigare.
— Atunci mi-am dat seama cum tremuri pentru un copil să nu păţească
ceva, cum faci odată cu el toate bolile. Ceva m-a întărit, să ştii, Vica, aşa 77
simţeam în fiecare dimineaţă. Dumnezeu, aş spune, dacă aş fi credincioasă.
Ceva m-a întărit în acei ani, când nici nu ştiu să fi plâns, ca să nu mă vadă
Ivona. Trebuia să fiu sănătoasă şi să am putere să nu mă gândesc la tot ce mi s-a întâmplat, trebuia să nu mă plâng şi să nu-mi amintesc tot ce pierdusem, pentru că fata mea şi copilul acesta nevinovat erau singuri pe lume..
I-a fost ei drag de băiat, poate mai mult decât orice pe lumea asta. Şi-acu, la ce i-ar mai fi folosit să tacă? Băiatului tot nu mai avea la ce să-i folosească, poate cine ştie ce vremuri să vie ca să mai poată el să se întoarcă! Aşa că
baba a stat, şi-a vorbit, şi-a vorbit, că ce şi-a zis? Şi-a zis că ea multe zile n-o să mai aibă, şi pe băiat n-o să mai apuce să-l vază. Că mă-sa, Ivona, şi pramatia de ta-su, ăştia o să mai dea ochii cu el, pân Germania, pân Austria, pân America – pe unde-o mai fi, el ştie.
Da dintre toţi numa ea n-o să mai ajungă.
— Aş vrea să cred, Vica, dar nu ştiu de ce nu pot.. Dacă aş crede, aş fi sigură că odată tot o să ne mai întâlnim undeva, cine ştie, dar aşa, simt că n-o să-l mai văd niciodată. .
Şi chiar aşa a şi fost, că de apucat, n-a mai apucat să-l vază..
Merge-ncet, cu grijă, i se moaie picioarele de foame şi abia se mai ţine, de-i vine să intre în vreo curte, în vreun gang, undeva. Da cum să intri aşa, în plină ziuă? Bine cel puţin că p-aci nu-i gheţuş, bine cel puţin că nu mai are grija de dimineaţă. Cât polei a fost, s-a topit şi ăla. Numa vile, şi case cu etaj, şi grădini, şi tei pe stradă, cartier boieresc, ce vrei. Cartier boieresc a fost, cartier boieresc a rămas, atâta doar că acu e alţii. Atâta doar că acu e boierii noi, că boierii vechi, care-a murit, care s-a scăpătat, care-a fugit în străinătate, care mai fuge şi-acuma.. Boieri vechi, boieri noi – ce-are ea grija lor! Ea are grijă să nu alunece, să nu-şi rupă vreun picior, Doamne fereşte.
Uite, tot a mai rămas lângă trotuar nişte gheaţă spartă şi mormane de zăpadă, neagră de funingine.
A ajuns în staţie, tramvaiul nu se vede, mai bine să-şi potrivească ea dinainte banii. Să-şi scoată portofelu din ţoaşcă, să numere dooşcinci de bani, clasa a doua, să ţie banii în palmă până se suie.. Tot bâjbâie în ţoaşcă
după portofel şi tot se împiedică în afurisitele astea de pungi goale de plastic.. Lua-le-ar dracu, la ce s-o mai fi încurcat şi cu ele, portofelu, asta e ce-i trebuie ei... Portofelu, unde-o fi... Unde poate fi portofelu?
I s-a muiat şi mai rău picioarele şi simte gheaţă la inimă şi pe spinare..
Portofelu, dooj-de lei avea în el, plus măruntele.. Sângele îngroşat i se bate 78
în tâmple, îşi sprijină de zid mâna încârligată, înfăşurată în mănuşa neagră, de lână, destrămată la vârf. Portofelu, dar-ar dracu-n Ivona şi-n tot neamu ei. . De când a plecat de la Gelu, parcă n-a mai umblat la ţoaşcă.. Da un-să fie?
Un-să fie? Că parc-a intrat în pământ...
Îi bate sângele-n tâmple ca nişte ciocane şi vede roşu înaintea ochilor, vede negru, Doamne fereşte, să nu rămâie aici, moartă pe loc, damblagită. .
Doozeci i-a găsit aia de la circă după ce s-a prăpădit bietu Ilie, d-atunci umblă cu hiposerpilu la ea, şi cu carbaxinu. Dacă nu şi-ar fi avut singură grije de ea, de mult ar fi fost la biserica Capra, lângă mămica! Tot stă lângă zid, tot încearcă să-şi aducă aminte, şi-odată i se face lumină-n minte: numai la putoarea de Ivona putea să-l fi pierdut, că numa acolo a umblat în ţoaşcă.
Când a scos pungile de plastic şi le-a pus pe trepte, numa atunci putea să-i cază jos portofelu.
