Bărba-su, Ioaniu, ai zice că şi el a fost norocos, că l-a trecut în rezervă
Antonescu şi nu l-a trimis în Rusiia. . Că la câţi le-a rămas oasele pe-acolo! Ai zice c-a fost norocos Ioaniu, că n-a avut de ce să-l ia la ochi comuniştii, că ei l-a chemat, ei l-a scos dân rezervă şi pentru ei s-a dus până-n Tatra. Şi uite că
nu! Uite că nu i-a fost de niciun folos! Că tot la zdup a murit! În cinzeci, în cinzeci şi doi, el ştie când o fi murit, că baba tăcea ca mormântu. Da degeaba tăcea ea mâlc, că de ştiut se ştie toate. Şi ea ştie de la Cristidoaia, care şi bărba-su a fost la zdup. . Aia i-a spus cum a murit pe capete acolo toţi care a fost miniştri şi avocaţi, şi care-a avut averi, şi care-a fost rudă cu ei, şi care-a fost păguboşi, toţi a dat ortu popii acolo. Dacă şi Brătianu acolo-a murit, că l-a vârât într-o pivniţă şi l-a ros de viu şobolanii! Unii se rugase, cică, de el să
fugă, de Brătianu ăsta sau de altu, care-o fi fost, nepo-su, fra-su, unu dân Brătieni, ăsta cic-ar fi zis: „un Brătianu niciodată nu fuge!“. . Şi n-a fugit, a rămas. Şi-a văzut el pe dracu. Şi Maniu a murit, şi alţii, câţi şi câţi... Că din sute şi mii câţi era, v-o doi dac-a scăpat.
Şi n-a ştiut ele nimic, nici madam Ioaniu, nici fii-sa, că şi Ioaniu murise în puşcărie, numa dup-un timp, pân vară, le-a venit lor hârtie. Şi s-a dus ele la cimitir să-i îngrijească mormântu. S-a dus să-i facă pomenile-acolo, ce-o fi vrut să-i facă baba, că nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum să dea acolo de el? Că cică era pogoane de cruci, numa morţi noi, şi cruci de lemn, de nici nu se-mplinise anu.. Care-o fi fost a lui, Dumnezeu mai ştie.. Da acolo-a aflat că Ioaniu a murit la infermerie. . Că se-mbolnăvise şi, dacă ăia nu se uita la el ca la un câine, cică el n-ar mai fi vrut 72
să mănânce. El, căpăţânos, n-a mâncat, ca să-l ducă la infermerie, ăia a zis mersi că nu mănâncă, nici că le-a păsat de el şi la infermerie l-a dus cu v-o două ore-nainte să moară. Şi-nainte să moară, el a tot vorbit şi l-a auzit unu de i-a povestit lu nevastă-sa: zice că era întreg la minte şi ştia că o să moară.
Şi a zis că asta e rugămintea lui: să nu-l îngroape în hainele alea vărgate, că
el n-a fost hoţ, a fost om cinstit. A fost soldat şi general şi n-a făcut rău la nimeni, că d-aia l-a şi decorat. Zice c-aşa s-a rugat el de ei, să nu-l îngroape în hainele alea vărgate. Şi, cine-o fi fost ăia d-acolo, i-a ţinut rugămintea. C-aşa a şi dat madam Ioaniu de el: că un gropar, cum-necum, şi-a adus aminte c-a fost unu dân morţi îngropat în pijama. Că se şi mirase groparu: ce le-o fi venit să-l aducă în pijama, şi-ncă pe vreme de viscol, în plină iarnă? Da dac-ai murit, tot aia e, că tot nu mai ştii de tine, la ce-ţi mai trebe haine!
Şi-aşa l-a găsit madam Ioaniu pe bărba-su, şi i-a făcut pomeni, şi i-a pus cruce de marmură, şi la şapte ani când l-a scos şi l-a dus la cavo, la Belu, s-a uitat la dinţi şi l-a recunoscut: că ăla fusese cu-adevărat bărba-su.
Îndrăcită muiere, tare ca fieru, n-o văzuse niciodată bocindu-l. Nici când se pomenise cu toate belelele-n cap: bărba-su mort, sor-sa la puşcărie, fii-sa pe drumuri, gineri-su la Matracucă, securiştii pe capu lor şi ea fără o pensie, fără nimica. Şi-ncă mai umbla să-l dea afară şi pe nepotă-su de la şcoală.
— Trebuie să ştii bine în viaţă, Vica, ce vrei, pentru că, dacă te ţii cu dinţii de ce vrei, până la urmă să ştii că ceva tot îţi iese..
Cine ştie la ce s-o fi gândit baba când i-a zis ei toate astea! Da vezi, că ştia ea ce ştia, că pân-la urmă timpu rezolvă toate. Şi pân-la urmă tot a luat ea pensie de pe urma lu bărba-su. Şi Tudor tot a terminat şcoala, şi pramatia de gineri-su tot s-a lăsat de Matracucă şi s-a întors acasă. Are el alta acu, da se cheamă că s-a întors acasă, măcar că stă ca pe ace. Îl vezi că stă ce stă şi odată îşi ia haina din cui şi pleacă.
— Niki e la tenis, face toanta de Ivona.
Toţi ştie unde se duce el, da toţi se face că-l crede.
— La tenis, la dracu, la călărit muieri, dar-ar dracu-n coiu lui! zicea ea-ncet.
Şi ce mai râdea baba când o auzea! Nu-i plăcea babii de gineri-su, da, rafinată cum era, nu-i zicea nici dă-te mai încolo. Că umblase ea mult până
să-l facă s-o ia pe boccia de fii-sa. . Călăreaţa de Ivona, călăreaţa dracului, pe unde-o umbla acuma!. . Să ai ditamai casa, şi cu de toate în ea, şi pensie patru mii la amândoi, şi tu să baţi oraşu.. Prefăcută, şi dată dracului, şi nu vezi de 73
la ea un cap de aţă. La ce le-o strânge, la ce le-o ţine, că n-o să le ia cu ea în pământ! Prefăcută şi cărpănoasă, d-aia o şi înşală bărba-su! Şi de ce îmbătrâneşte, d-aia se face mai cărpănoasă.
— Dar-ar dracu-n tine şi-n cinzeci de leii tăi. .
Tropăie pe loc, să se mai încălzească puţin, şi pe urmă se-apleacă gemând, ce ţi-o fi şi cu asta, ce greu îi vine-acu să se aplece. Ş-altădată ce mai freca duşumelile, ce mai căra, ce mai ridica, baremi omu ei, de la o vreme, nici să
se încheie la ghete nu mai poate. De burtă nu mai poate. Ditamai namila, odată-l vezi că-şi pune picioru-ncălţat pe scaun şi-ncepe s-o strige:
— Vico! strigă. Viiicooo! Vino tu şi mă încheie la şirete. .
— D-apăi c-acolo, la ţară, mă-ta tot aşa te-a ţinut! Şi tu, cu picioarele pe masă, ca o vită-ncălţată. .
Da vine. Totdeauna, de când îl ştie, a tras a casă mare şi, dacă nu l-a schimbat ea în patruj-de ani, acu ce să-l mai schimbe? Dacă a fost soi rău de felu lui, putea să se dea ea şi cu capu de pereţi şi cu curu de pământ, că tot n-avea la el ce să schimbe. Da la burta aia de-o are, nici n-ai avea ce să-i zici; la o sută douăzeci de kilograme cât are, dacă se-apleacă, poa’ să-i pleznească în cap ceva, poa’ să rămâie damblagit; poa’ să rămâie mort pe loc, şi atunci mai mare necazu. .
Aşa că-l bodogăne ea ce-l bodogăne, da vine şi-l încheie.
Se apleacă, strânge pungile de plastic, le-mpătureşte şi le pune-n ţoaşcă.
Face toate astea încet, de când a mai îmbătrânit, nu mai e aşa repezită. Da nici nu-i vine să plece, nu se-ndură.. Nu se-ndură, când se gândeşte că a făcut drumu degeaba. Cap sec, cap sec, îşi şopteşte singură, ocoleşte burlanu de lângă scară, dă colţul casei şi merge spre poartă cu paşi mărunţei. Curtea pustie, ăla la Matracucă, Ivona dracu s-o ia pe unde-i, parc-ar avea un ardei în cur, aşa nu poate să stea locului, la casa ei. .
Curtea pustie, nici urme de paşi pe pavaj. . Parcă-ţi vine să crezi că s-a mutat toţi, aşa pustie arată casa de când a plecat băiatu. De când s-a ramolit baba. S-a ţinut ea cât s-a ţinut, că trecuse de obzeci şi-i dădea şaişcinci pe stradă, da toate bune numa pân-a plecat băiatu. Toate bune pân-a rămas Tudor şi pân-a avut ea apă la plămâni, aprindere, ce-o fi avut. Că-n zilele alea se înnemerise că se tot ducea la ele la lucru şi parcă vede ş-acu, zăcea baba-n pat, şi-n sufragerie gineri-su îşi freca mâinile:
— Se duce, făcea. Se duce biata Muti...
74
Şi uite-aşa îşi freca mâinile, şi uite-aşa îi sticlea ochii de bucurie. Care cine intra în casă, el tot asta-i spunea; până şi ei tot asta i-a spus, şi cât vorbise ei amândoi pân-atuncea?
— Se duce, i-a zis. De-acum, într-o zi, două, într-o săptămână, dar nici nu cred că atât, se duce biata Muti..
Vezi că i se urâse de când tot aştepta să crape soacră-sa şi nu mai putea să
s-abţină. Ce-o fi fost şi-n capu lui? C-o să crape şi Ivona, şi-o să scape el d-amândouă, şi-o să rămâie Farfuza stăpână şi pe casă, şi pe bijuterii, şi pe banii de la cec ai babii? Asta trebuie să fi fost în mintea lu gineri-su, de se tot plimba el pân sufragerie şi-şi tot freca mâinile:
— Vezi? Acu-n două, trei zile cel mult, se duce biata Muti. .
Şi baba, nimic. Aprindere de plămâni, apă, ce-o fi avut, ea ştie, da de crăpat tot n-a crăpat. Tot degeaba şi-a frecat gineri-su mâinile în sufragerie. A zăcut ea ce-a zăcut, da dac-a scăpat dân martie, care-i lună cu bucluc, dacă e să paţi v-o nenorocire, dacă e să mori, în martie mori, e ştiut; dac-a trecut baba de martie, cum s-a mai încălzit puţin, odată ce s-a sculat dân pat. Odată ce-a-nceput să-şi târşească pân casă picioarele. Târş-târş, târş-târş, pân-a zis şi doctoru c-a trecut tot pericolu: atâta, că nu mai era madam Ioaniu aia de-a fost odată. Ş-acu, după boală, acu ştiai câţi ani are: că slăbise, ş-atârna pieile pe ea, şi-i căzuse şi faţa, şi-şi ţinea şi ochii holbaţi, ş-avea ş-un glas gâjâit, de nici nu înţelegeai ce zice. C-o fi fost boala, c-o fi fost că fugise băiatu.. Ea-l crescuse pe Tudor de mic, ea-i scosese coarne; de când era copil de ţâţă şi până-n ziua când a plecat, numa ea i-a purtat de grijă..
— N-am să-l mai văd în viaţa asta, Vica! N-am să-l mai văd în viaţa asta, şi alta nu cred că mai există. . Îi invidiez pe cei care pot să creadă în Dumnezeu şi că sufletul este nemuritor, dar eu n-am putut să cred niciodată..
Aşa i-a zis într-o dimineaţă. Era numa ele două acasă, şi baba şedea în fotoliu. Îi dăduse să-i surfileze ceva, da baba n-avea chef, a înşulărit acolo ce-a înşulărit şi repede s-a lăsat; mai bine că s-a lăsat, că tot ce făcuse ea a trebuit să desfacă.
Sta baba-n fotoliu şi vorbea despre băiat. Şi uite-aşa îi curgea pe obraz lacrimile:
— . .Ştii, Vica, ştii? Când Niki a adus-o pe Ivona acasă de la spital şi când l-am văzut eu pe băiat, parcă atunci am văzut un copil prima oară. Mi-era atât de milă de el, mi se părea atât de mic şi de neajutorat. . Şi tocmai când mă
