gura:
— Ei, ei, nu-i nimica. . Nu-i nimica, treceam şi io p-aci, în drum de la cumnată-mea, şi ce mi-am zis? Ia să văz ce mai face doamna Ivona, ce mai face domnu Niki.. Şi dacă nu se-ntâmpla să ne-ntâlnim nas în nas, ce era? Ce, era moarte de om? Nu era nimica..
86
Ivona
A rămas cu paltonul pe ea, numai vulpea şi-a scos-o de la gât şi a aşezat-o pe fotoliu. Şi-alături, pălăriuţa ei gri de fetru.
A rămas cu paltonul, ca să înţeleagă bătrâna că se grăbeşte: c-a intrat numai pentru cinci minute în casă, cinci minute doar, atât cât a rugat-o. E-a nu ştiu câta oară când îi face aceeaşi figură: când o aşteaptă, nu vine, şi când e mai ampresată şi mai aglomerată, atunci se trezeşte cu ea că-i sună la uşă.
Şi sună, şi sună, şi stă cum a stat şi azi.. E de-o viclenie!. . Sunt, oamenii ăştia simpli, de-o viclenie şi-aşa îşi cunosc interesul!. . Şi au un tupeu! O insolenţă!
Parcă ei nu simt că a venit vremea lor?! Unde te duci, în toate locurile, numai mitocani... Iar oamenii de condiţie devin din ce în ce mai puţini: zilnic mai auzi de o boală, de o moarte, fără să-i mai numărăm pe cei ce au plecat dincolo..
E drept că acum douăzeci de ani era mai rău: acasă tremurai să nu te aresteze şi nici pe stradă nu erai în siguranţă, se găseau unii capabili să te apostrofeze în public, să strige după tine „burghezoaico!“, să-ţi facă
atmosferă.. Nu era nevoie să vorbeşti cu un cunoscut franţuzeşte ca să te recunoască, există destule semne după care şi ei pot să-şi dea seama că au de-a face cu un om subţire. Acum nu-ţi mai spune nimeni nimic, dar ajunge să te uiţi pe stradă la feţele lor. . Să îi auzi cum vorbesc!. . Au făcut să dispară
o întreagă lume care ştia ce însemnează bunele maniere, tineretul a crescut cum a crescut, şi rezultatul iată-l! Pe zi ce trece, chiar şi cei care îşi mai ştiau cât de cât lungul nasului şi mai aveau o umbră de bun-simţ şi l-au pierdut.
Uite, ca baba asta fără obraz, care nu mai iese de unde-a intrat. Să vii, să suni o oră la uşă, o oră întreagă să suni, să te faci că pleci şi să te întorci să
pândeşti, ascunsă după burlan – iată ceva la care un om simţit nu s-ar fi pretat niciodată. .
Se mişcă nervoasă şi atinge cu cotul un album aşezat strâmb pe colţul măsuţei. Alaltăieri l-a şters de praf şi a privit cu atenţie învelitoarea de piele grenat – ce lucruri solide şi fine se făceau acum o sută de ani! Cum aveau pe-atunci oamenii timp şi răbdare să le facă pe toate!. . Nu ştiu cine-a sunat-o pe neaşteptate, tocmai când se uita prin album, probabil pisăloaga de madam Cristide, şi l-a lăsat grăbită pe colţul măsuţei. Acum îl atinge cu cotul fără să
87
vrea: albumul se rostogoleşte, ea dă să-l prindă, dar, de nervoasă ce e, îi tremură mâinile şi i se rostogoleşte printre degete. Aaaa, acum au să se desprindă fotografiile şi au să umple casa! Fir-ar să fie de babă, că numai de la ea s-au tras toate relele astăzi..
Slavă Domnului, nu s-a desprins nicio fotografie, sunt bine lipite. Slavă
Domnului! Se apleacă, ia albumul şi îl pune uşurată la loc. Pe covor a rămas doar un cartonaş, puţin mai mare decât o carte de vizită. Un cartonaş alb-gălbui
–
îngălbenit.
Se
apleacă
iar
şi
îl
ridică:
CELE MAI SINCERE URĂRI DE NOUL AN 1914
Sophie şi. .
A doua iscălitură neclară.. Un scris cu cerneală neagră, litere ascuţite, totuşi un scris bărbătesc: şi, în aceeaşi secundă în care se întreabă al cui e, a şi recunoscut iscălitura. A recunoscut iscălitura prea bine ştiută, şi aceeaşi reacţie: o scurtă înţepătură în piept, o mirare dureroasă, o uşoară speranţă.
E iscălitura lui, e scrisul mâinii lui, deci s-ar putea să mai vină, deci s-ar putea să se mai întoarcă. Şi chiar în aceeaşi secundă se miră întristată c-a mai putut avea un asemenea gând.
Doar mirarea mai stăruie în ea în timp ce se mişcă prin hall cu paşi nerăbdători. Cum de este posibil ca nimic să nu mai rămână dintr-un om – şi vede săculeţul alb, pătat de vin şi de mâzgă neagră, şi degetele ei lungi, uscate aşezându-l mai bine în sicriaşul de oseminte.. Cum de este posibil ca nimic să nu mai rămână dintr-un om şi urma mâinii lui să o ai atât de vie sub ochi, ca şi când ţi-ar fi scris acum o oră, două? Ca şi când ar mai putea să se întoarcă..
Aşa cum în mintea ei de unsprezece ani mai spera, şi aprindea lumânări mari, şi se ruga câte o oră la Sainte-Vierge, patroana Notre-Dame-lui.
Trecuse atâta timp, dar ea încă îl mai visa, noapte de noapte: visa dormitorul masiv, de lemn de nuc şi pe el, pierdut dincolo de tăbliile înalte ale patului, între perne cu dantele groase, înfoiate. Răsufla şuierător. Câteodată, avea la gât o rană deschisă, alteori suspecte pete verzui pe obraz. . De la cavoul în care stă de-atâta timp, se gândea ea; dar niciodată nu i-o spunea cu glas tare.
— Tu nu eşti mort, îi spunea de fiecare dată în vis.
Şi se ridica pe vârful picioarelor, pentru ca el să o poată săruta pe frunte.
88
— Tu nu eşti mort, îi şoptea încurajator. Ne-am înşelat cu toţii, şi Muti, şi tu, şi eu. Dar acum totul este aşa cum trebuie, şi ai să te faci din nou bine..
El era pe jumătate ridicat între perne, ca să respire mai uşor. . El era, îi auzea de aproape respiraţia şuierătoare..
Între degetele fragile şi uscate, cu unghiile la fel de perfect ovale ca-n tinereţe, doar cu luciul mai stins, răsuceşte felicitarea îngălbenită: JULIETTA. Photographe de la Cour Royale. Clişeele se păstrează pentru măriri şi fotografii.
Ce mult a putut să-l iubească pe bietul Papa, dacă şi-acum, când abia îi mai recunoaşte scrisul cu litere lungi şi ascuţite, acum, când nu-şi mai aminteşte vocea lui obişnuită, ci doar aceea şuierătoare, gâjâită, sufocată cu care i-a zis din uşă:
