Cauciucurile roţilor de la trăsură alunecă mai departe de poarta casei.
Aceeaşi, lumea – Muti în chioşcul acoperit de iederă amestecată cu caprifoi, o floare cu degete albe, cuminţi, lipite ruşinos unul de altul şi cu o limbă
înspicată, pufoasă de polen:
— Cum o cheamă pe floarea asta? întreabă ea.
— Chèvrefeuille, răspunde neatentă Muti, strângându-şi liseuza pe umeri.
— . .La Govora, în vilegiatură, a început flirtul, continuă Muti şi se uită
împrejur, uşor neliniştită: privirea unei mame care se teme că i s-a rătăcit copilul? Privirea unei femei care se teme că a fost auzită?
Yvonne n-o ascultă, înţelege tot, dar o plictisesc poveştile lor. Ale lui Muti şi ale lui tante Margot. Yvonne aleargă spre casă, cu braţele desfăcute, ca nişte aripi. Yvonne zboară spre casă şi în nări simte mirosul de regina-nopţii şi de trandafiri, se apropie noaptea, dacă regina-nopţii începe să se deschidă, dar Papa tot nu s-a întors. Gâfâind, Yvonne se opreşte în hall şi faţa i se fărâmiţează în micile careuri de oglinzi ale uşii. O fundă nesuferită de tafta, un genunchi julit, o jumătate de obrăjor palid, gulerul strâmb al rochiţei marinar, iat-o pe Yvonne fărâmiţată între muchiile aurite ale oglinzii.
Yvonne îl aşteaptă pe Papa şi se uită neliniştită din prag la cadranul de email albastru al ceasului. Se uită bine şi îşi face socoteala în gând, cifrele romane încă o încurcă, limba aurie a ceasului a încremenit între literele romane, aurii. Şi, pe cadranul de email albastru, înconjurat de dantelăria aurie, un păstor şi o păstoriţă – ea cu o rochie roz, rotundă, ca un balon umflat şi cu o perucă blondă, el cu ciorapi albi, colaţi pe picior – se privesc elegant, ceremonios şi stângaci. Unul de-o parte, şi celălalt de cealaltă parte a cadranului.
Şi iarăşi fâşâitul unor roţi pe caldarâm, fornăitul cailor, paşi. .
92
Ghetele de lac ale lui Papa, mănuşile albe de glacée, Papa lasă în mâna lui Grigore bastonul cu mâner de fildeş şi pălăria, iar Yvonne se ridică uşor, pe vârful picioarelor, pentru ca el să o poată săruta pe frunte.
— Atât de devreme? se miră Muti.
Vine pe alee împreună cu Margot, aplecându-se din când în când să-i şoptească ceva cu glas scăzut, apoi izbucnesc în râs amândouă.
— Parcă aţi fi două domnişoare de pension care îşi fac una alteia confidenţe, observă Papa părinteşte.
— Exagerezi, spune Muti.
Exagerezi este cuvântul care lui Muti îi place cel mai mult. Fii mai temperat, pentru ce te ambalezi atât? Nu mai exagera, îi spune Muti lui Papa.
Exagerezi, spune Muti, mica ta neurastenie totdeauna te împinge la a exagera.. Muti surâde, îndemnându-l cu severitate din ochi pe Papa la mai mult tact, se aude motorul automobilului lui Jean, un prieten atât de devotat, un om atât de cultivat şi de distins, care a făcut o carieră politică atât de frumoasă. Papa răsuceşte ţigaretul de fildeş între degetele osoase şi lungi, o ascultă pe Muti şi tace nemulţumit, până când cineva – cine oare? – se strecoară pe lângă el neobservată.. Cineva îşi strecoară căpşorul cu funda de tafta foşnitoare, exact prin îndoitura braţului, şi Papa se sperie şi se miră, pentru că nu ştie cine poate să fie!
Câţi ani au trebuit să treacă până când ea să înţeleagă – hélas! – că lumea nu se mai întoarce niciodată înapoi? Că nici el n-are să se mai întoarcă din acea depărtată călătorie despre care i-a vorbit Muti atunci când, pe neaşteptate, au adus-o înapoi, de la Sinaia, din vilegiatură?
— De ce miroase aşa? întrebase când intraseră în hall.
Mirosea, într-adevăr, a ceva neobişnuit în hall şi în toată casa: mirosea a flori amestecate, dar a prea multe feluri de flori, şi a ceară, şi a tămâie, ca-ntr-o biserică ortodoxă. Şi a încă ceva, care îi făcea uşor greaţă. Ea respira tare, demonstrativ, din ce în ce mai zgomotos pe nări – ca un căluţ, se gândea, aşa i-ar fi spus Papa:
— De ce tropăi ca un căluţ? obişnuia să-i spună, mângâind-o pe creştet.
Şi respiraţia ei zgomotoasă, şi mişcările ei smucite, mai smucite ca de obicei, erau deosebit de reuşite – se vede –, pentru că toţi o urmăreau atenţi.
Toţi n-aveau ochi decât pentru ea: şi mademoiselle Lisette, şi Muti, şi tante Margot, şi Maria. . Şi succesul pe care îl avea o făcea să fie şi mai zgomotoasă
şi să vrea şi mai mult să fie în centrul atenţiei. Mobilele, scara de lemn, toată
93
boazeria casei trosnea, era rece şi umed în casă, şi toate oglinzile erau acoperite.
Ce bine îşi aminteşte încă acea lungă duminică ploioasă, pocnetul streşinilor, ţăcănitul ceasului cu păstorul şi păstoriţa încremeniţi pe emailul albastru, şi privirile curioase, admirative ale tuturor, da, în ziua aceea, ea, nu Muti, era cea mai importantă persoană a casei! Auzea ploaia lovind ferestrele, lovind pavajul, în timp ce urca treptele spre camera ei. A pus mâna pe mânerul complicat al clanţei, a intrat, a tras un taburet şi s-a aşezat la oglindă. S-a aşezat la oglindă sperând c-o să întâlnească pe altcineva. De fiecare dată când se ducea la oglindă, spera, la fel de nelămurit şi absurd, că
într-o zi are să se vadă pe ea, şi totuşi arătând altfel decât ştia că arată. Îşi urâse dintotdeauna chipul – poate de prima dată când se văzuse într-o oglindă, poate de când ei nu-şi dăduseră seama că ea înţelegea franţuzeşte:
— Dommage! Elle n’a rien de Sophie... Dommage qu’elle ressemble tant à son père... Mais elle fait de son mieux... elle est bien gentille...
Stătea pe taburet şi se privea în oglindă. Aici fusese budoarul lui tante Margot înainte să se mărite, şi Muti nu schimbase mai nimic; până şi caseta de bijuterii, îmbrăcată în argint, era întredeschisă la fel, pe toaletă, într-o neglijenţă căutată, şi din ea ieşeau în afară aceleaşi şiraguri de coral şi chihlimbare. Muti nu schimbase mai nimic, pentru că Yvonne era un copil cuminte şi, dacă nu avea voie să atingă ceva, ştiai sigur că n-are să îl atingă.
Se uita în oglindă, o oglindă înaltă până la plafon, cu o ramă neagră de abanos, cu sidef încrustat în măsuţa toaletei şi împrejurul sertarelor; ape roz, ape bleu-vert făcea sideful în penumbra camerei, o lumină ştearsă, uşor gălbuie intra prin ferestre. Yvonne fusese totdeauna un copil cuminte, care nu scosese ochii păpuşilor şi nu le smulsese părul; nici acum nu atingea nimic, stătea doar pe taburet şi se privea în oglindă. Nu, lucrul acela ciudat, care se întâmplase în lipsa ei, nu-i schimbase nimic pe figură.
Păcat, foarte păcat – era tot ea, cea dintotdeauna.
Iar rochiţa ei nouă şi neagră, de catifea, n-o avantaja, aşa cum spusese şi Muti; îi făcea parcă tenul şi mai gălbui-pământiu, şi părul, detestatul ei păr, cu fir prea subţire, casant, care îi creştea necontenit, ca un puf decolorat la rădăcina frunţii, părul ei atârna mai rar şi mai fără luciu ca niciodată. Se privise mult timp în oglindă, din faţă; pe urmă, încercase să se ajute cu o oglindă de mână, înrămată şi cu mâner de argint. Răsucise în toate felurile mânerul oglinzii ca să se poată vedea din profil, o pusese oblic, dar din profil 94
arăta şi mai rău decât din faţă. Ţârâitul ploii de-afară se transformase întrun ropot plin, o ceaţă umedă aburea geamurile şi ascundea chioşcul cu iederă şi caprifoi din fundul grădinii. Era frig, foarte frig, oncle Alexandre plecase cu automobilul, avea să se întoarcă, iar Muti şi tante Margot aveau să
meargă cu el într-o vizită, mâinile îi ieşeau subţiri, cu degete fără putere şi lungi, din mânecile rochiei negre: şi le strânsese una într-alta cu disperare.
Oare cât timp mai trebuia să aştepte, până când Papa avea să se întoarcă din depărtata lui călătorie? Începuse să plângă, uşor şi firesc. Plângea fără să
vrea, fără icnete şi fără suspine; plângea frumos, aşa cum plâng domnişoarele, fără să îşi schimonosească obrazul, închisese fără zgomot în urma ei uşa camerei.
— Câteva retuşuri doar, spunea tante Margot. Nu-i nevoie de altceva decât de un mic retuş.. şi în talie s-o mai ajusteze.. Oricare ţi-o trimit. .
— Nu, nu, nu oricare! Nu oricine! Ştii doar ce-am păţit ultima dată.. se împotrivise Muti.
