Şi de aceea mai faci o disperată tentativă de a-i deschide ochii:
— Vă mai amintiţi mănăstirea Pasărea, stimată şi distinsă doamnă? Vă
mai amintiţi de acele odăi de musafiri de la camerele maicilor, ce îndeobşte servesc pentru rendez-vous-uri? De la oameni bine informaţi am aflat că toţi cei ce păşesc în acest rai, la mănăstirea Pasărea adică, sunt automat înregistraţi de cuvioasa stareţă.. De ce să spuneţi, stimată şi distinsă
doamnă, că este o calomnie adusă slujitorilor Bisericii? Ei bine, din surse demne de crezare, am aflat că lista maicii stareţe o foloseşte oficialitatea pentru a convinge mai lesne conştiinţele. . Ba chiar mi s-a spus că poliţia 176
secretă dă uneori înlesniri la diverse perechi nelegitime, pentru a avea apoi diverse persoane importante la mână. . Ei, ce spuneţi? Vă mai amintiţi cât aţi stăruit să facem şi noi doi o mică excursie acolo? Tot nu vi se pare că am riscat inutil pentru că nu există niciun loc pe lume unde să fii apărat de pericole şi de priviri indiscrete?
Ca să lupţi cu impertinentul ei chicotit, te opreşti deodată, într-un echilibru nestabil, pe o mică porţiune de pământ uscat. Împrejur pământul musteşte, mica porţiune de pământ este tot mai erodată de apa ce se scurge, târând cu ea petale fanate, fire, smocuri de iarbă, crenguţe, dar tu continui să
stai pe loc, să aştepţi. O aştepţi să-ţi spună ce are de spus şi să sfârşiţi cu această postură, neconvenabilă pentru toată lumea. Să te conducă pe uşa din faţă, să mergi să-i prezinţi omagiile tale Profesorului Mironescu, să te scuzi pentru vizita prea timpurie şi să staţi apoi tihnit la o parolă, în aşteptarea orei când vor apărea toţi musafirii..
Continui să rămâi tot mai nerăbdător, într-un echilibru nestabil, pe mica porţiune de pământ uscat, dar ea merge mai departe! Doar cu un gest, ah, cât de căutat!, îşi răsuceşte talia şi se apleacă să-şi ridice cu două degete trena rochiei care atârna în mocirlă. I se văd gleznele acum, dar ea merge nepăsătoare mai departe, în timp ce tu continui să o aştepţi şi să-i oferi zâmbetul tău neliniştit. Zâmbetul unui aristocrat slab de înger, care încearcă
să se ducă demn spre eşafod, într-o proaspătă dimineaţă de iunie! Ea însă, fiind cu spatele, nici măcar nu ţi-l vede! Picioarele ţi-au amorţit în poziţia neprielnică şi în răstimp încerci să-ţi aminteşti dispoziţia catului de sus: aşezarea camerelor ale căror ferestre dau spre grădină. Dormitoarele deci, budoarul Mărguţei, băile, vis-à-vis cabinetul de studiu, dar etajul mansardat?
Camerele servitorilor? Atâtea şi atâtea încăperi, atâtea şi atâtea ferestre, lucind în soarele copt al amiezii, pe care le simţi lacome, devoratoare, îndreptate spre tine. Istovit, îţi sprijini umărul de trunchiul neted al bătrânului cireş, de la toate ferestrele nenumărate priviri, nenumărate suliţi se înfig în trupul tău de efeb, de feciorelnic Sfânt Sebastian. . Între timp, ea găseşte de cuviinţă să strige ceva, cu voce ascuţită, insuportabilă, care îţi zgârie timpanele. Nu, inutil stai, ea n-are de gând să se oprească, n-are nici măcar gândul să întoarcă înapoi capul ca să te vadă! Aşa că mai bine porneşte-o iar în urma ei, altfel vă veţi trezi jucând cache-cache, cu ţipete şi alergături, prin grădină!
177
Mergi, gâfâind uşor, în urma ei, ca să o somezi într-un fel să se oprească.
Oh, de n-ai fi întors capul ca să te asiguri că nimeni nu a înregistrat prea timpuria ta sosire, acum n-ai aluneca pe pământul ud, mânjindu-ţi, fir-ar să
fie!, pantalonul écru! Să goneşti până te va aduce într-o asemenea stare încât să fii gata să o laşi baltă aici, cu trandafirii şi cu misterul ei! Să-ţi iei inima în dinţi, fie ce-o fi, să suni la uşă şi, scuzându-ţi în vreun fel prea timpuria sosire, să faci o vizită neprevăzută Profesorului Mironescu. Într-o asemenea situaţie fără ieşire te-a adus, încât nu mai vezi altă salvare!
O adevărată furie clocoteşte în tine, trebuieşte să opreşti într-un fel această situaţie ce devine din ce în ce mai intolerabilă... Ceva trebuieşte făcut, şi cel mai bine acum, aici, la această mică răscruce: de aici, o alee o ia grăbit înapoi, cealaltă merge spre bătrânul nuc, unde sunt pregătite fotoliile de răchită.. Dacă este atât de zurlie încât să-şi rişte propria situaţie pentru un nimic, nu-i este permis să rişte şi situaţia ta, care ştii cât de greu ţi-ai făcut-o!.. Grăbeşte-te deci, postează-te în faţa ei şi chiar dacă glasul ţi se taie de emoţie, rosteşte-i cuvintele îndelung pregătite:
— . .şi totuşi, nu văd de ce ar trebui să dăm astfel ocol grădinii, stimată şi distinsă doamnă. . Sunt momente când eşti mai inapt pentru conversaţie, decât. . Şi tocmai de aceea vă şi propuneam ca altă dată. . Sau fie şi peste câteva ore, când aleile au să se mai zvânte. . Nu, eu personal nu sunt chiar atât de greu de găsit... nu sunt atât de solicitat cum vă închipuiţi, numai treburile.. Zilele acestea, atât de agitate şi de confuze.. şi vă mai amintiţi prezicerea mea? N-ar fi deloc imposibil ca să ne trezim dintr-odată, la sfârşit, după atâta agitaţie şi confuzie, şterşi de pe harta Europei. . Nu, nu mă bucur de ce are să fie! Mă bucur doar, ca orice om cu puţină raţiune, că am putut prevedea spre ce mergem.. Spre ceea ce mi-am permis de atâtea ori să vă
spun: spre dezastru! Nu, nu, nu am intenţionat deloc să schimb vorba, totuşi, conchideţi odată cu mine, nu-i acesta un loc de discuţie şi nu-i acesta momentul. Ca urmare, vă propun ca peste câteva ore.. câteva zile, într-un timp mai liniştit. .
Ai ajuns chiar la ultima limită de rezistenţă a nervilor tăi sensibili! De mult ochii îţi fug în lături, neliniştiţi, de mult te uiţi înspre terasa cu clematite ce dă spre salonul Profesorului, acolo cel puţin uşa niciodată nu se deschide..
Te uiţi în toate părţile, numai la ea nu te uiţi, şi astfel n-ai cum să-i prevezi gestul! Ooo, ce lipsă de tact! Să-ţi ia mâna şi să încerce să te tragă spre ea.
Asta este ultima picătură care varsă paharul!
178
Eşti roşu tot, urechile zmeurii, sângele îţi vâjâie în urechi, nici nu eşti sigur că ceea ce auzi este răspunsul ei încăpăţânat:
— Nu ne putem întoarce înainte ca să-ţi spun. .
Să-ţi spună ce? Ce angajamente vrea să îţi smulgă după câteva rendez-vous-uri? Ai şi trecut dincolo de jumătatea aleii şi, cu paşi mari şi repezi, nemaipăsându-ţi că îţi stropeşti pantalonul – nu ţii tu la haine, aşa cum nu ţii la nimic! –, cu gesturile bruşte, care atât de bine mimează energia, te îndrepţi spre uşa de la intrare.
Peronul, acum.
Cele trei trepte.
Soneria.
Cu coada ochiului numai, fără să fie nevoie să întorci capul înspre ea deloc, ai văzut-o cum se îndreaptă, în fine!, spre cişmea, să oprească apa care a inundat grădina. Apoi, cum s-a aplecat să închidă furtunul.
Ştefan Mironescu
O gâdilitură sufocantă pe care de mult mă strădui să nu o iau în seamă, astfel încât prima senzaţie este că numai din neatenţie am început să tuşesc.
Tuşesc, apăsându-mi neglijent batista pe gură, şi mă încăpăţânez să recitesc rândul scris, deşi el îmi joacă în faţa ochilor. Nous sommes très peu connus. .
Mi-ar fi greu să spun când mi-a scăpat creionul mecanic din mână, eclatul unei explozii şi o spaimă a întregului trup mi-au întrerupt memoria. Mă
regăsesc tuşind cu disperarea sufocării, ochii îmi ies din orbite, lacrimile şi saliva îmi curg pe bărbie şi pe cămaşă, îmi blestem pentru a nu ştiu câta oară
obişnuita neatenţie, fără ea, desigur, aş fi scăpat de această tuse care m-a încovrigat pe scaun. Cu mâinile tremurânde îmi deschei cămaşa, gâtul îmi este, până în adânc, o rană vie, tuşesc tot mai disperat că nu mă voi mai linişti şi încerc, cu braţele neputincioase, să-mi apăr pieptul coşcovit, al cărui hârâit mă înspăimântă. Peste toate pluteşte o halucinaţie a auzului – un zgomot de trăsură.
În fine! Îmi sprijin, pierdut, ceafa de spătarul scaunului de mahon. Nous sommes très peu connus et avons, par conséquence, besoin de publicité occidentale, citesc mecanic. Îmi controlez batista umedă şi scot un suspin de uşurare, nu, n-a apărut nicio pată roşie, profit că nu e nimeni de faţă, o desfac toată şi îmi ascund în ea tâmplele scobite, pomeţii – numai muchii ascuţite, parcă am slăbit şi mai mult, dar poate nu, îmi dau singur curaj.
179
Stropii de lacrimi şi de salivă întind, din loc în loc, cerneala pe hârtia albă din faţă şi, iritat, strâng scrisoarea abia începută în pumn şi o azvârl în Papierkorb.
Respir cu precauţie, ca să nu mai trezesc tusea de care mă tem, şi îmi trag şnurul ochelarilor după ureche, niciun gând spre simptomele ce mă
înspăimântă, deşi un sejur în Italia m-ar pune pe picioare. Dar cum o asemenea posibilitate devine, din zi în zi, mai iluzorie, nu-mi rămâne decât să aştept, discret şi stoic. Si mai ales, niciun cuvânt Sophiei!
Oare cum ar reacţiona pauvre Sophie, aflând deodată adevărul despre gravitatea bolii? Demnitate virilă, o discretă îndepărtare ca să se evite pericolul de contagiune, şi niciun gând spre acel înspăimântător viitor care îmi va cere, poate, să continui a sta departe de ea. Niciun gând la iubirea tot mai inutilă, la dorinţele tot mai violente, pe care boala le aţâţă, interzicând însă cu severitate orice apropiere, în timp ce atenţia mea devine tot mai lacomă, travestindu-se prost în indiferenţă şi în iritări nejustificate. Din păcate, ea numai pe acestea le vede, nu şi miracolul religios cu care mă