uimeşte orice gest mărunt al ei, deşi pe toate i le ştiu atât de bine! Surâsul din ochii entuziaşti şi creduli, felul şiret cu care îngână ceva, ascunzându-şi cu o graţioasă neîndemânare chipul jenat dincolo de evantai, felul cum rămâne cu privirea în gol, visătoare. (Misoginism vulgar ar fi, desigur, să-mi imaginez că atunci Sophie se gândeşte la un corset sau la lucruri încă şi mai profane!)
O vibraţie ciudată, o exaltare nemotivată pe care o trăiesc tot mai des de la o vreme, respir precaut, ca să nu trezesc tusea ascunsă în trupul meu, şi cu exaltare mă gândesc că Sophie nu are habar de cum o simt eu în propriile mele fibre – tot mai sensibile, pe măsură ce se uzează.. Cum o trăiesc, din afară şi dinăuntru, şi cum, totuşi, ea scapă mai departe atenţiei mele înfometate, rămânând la fel de opacă, deşi translucidă.
La fel de greu de înţeles, cu toate că previzibilă în cele mai mici reacţii. .
Un motif de plus que je sois très honoré d’écrire dans votre revue, câtă
sinceritate poate cuprinde şi cea mai convenţională frază! Pentru că, într-adevăr, nu pot stima pe nimeni mai mult decât pe acest necunoscut coleg care, cu inteligenţă şi încăpăţânare, îşi vede mai departe de distinsa lui revistă de filologie, în vreme ce, în jurul nostru, lumea arde..
Rotunjesc cu grijă fiecare literă, silindu-mă să nu iau în seamă nici arsura pleoapelor, nici fierbinţeala uscată a palmelor, nici obişnuita lipsă de chef cu 180
care mă lupt de la o vreme. Gheridonul este mult prea jos, astfel că scriu gheboşat, într-o poziţie nesănătoasă, şi totuşi nimic nu mă poate decide să
schimb încăperea în care am luat, acum zece ani, obiceiul să-mi rezolv corespondenţa, pentru că, fiind cea mai apropiată de intrare, puteam merge chiar eu să deschid dacă se auzea o sonerie timidă..
Acelaşi gheridon, aceeaşi pomieră de bronz; din când în când, în aşteptarea soneriei, îmi acordam destinderea unui drum până la şemineu, unde rămâneam o vreme, strângând în pumn mânerul ornamental al cleştelui. O pretenţioasă superstiţie, menită, desigur, a mă face mai interesant în propriii mei ochi, mă obliga să nu păstrez decât scrisorile indiferente. Călău necruţător al bietelor hârtii, pândeam, preparat să
intervin în caz că focul ar fi dat semne că piere, sufocat sub grămada de hârtie carbonizată. Urmărind neistovita mişcare a ghemului roşu-auriu, retrăiam vechea tentaţie copilărească: să prind în palmă mângâierea mătăsoasă a flăcării cu sâmbure alb-albăstriu, ca spirtul.
Cam atunci intra Maria, cu tablaua de dulceţi şi cafeaua: încă mai funcţionau riturile orientale ale casei şi singura mea măsură de modernizare, după atât timp de când rămăsesem stăpân, fusese să aduc lumina electrică, deci şi sonerie la uşă, în locul vechiului clopot.. Dar, iată, în fine, ţârâitul timid! Cu o nemulţumire geloasă, Maria se pierdea în adâncul prost luminat al dependinţelor cu tencuiala căzută şi uşi scârţâind neunse, în vreme ce eu mă grăbeam spre uşa de la intrare ca să o feresc de eventualele priviri indiscrete pe timida studentă de la Litere şi Belle Arte. Ştiam că
Sophie nu va mai îndrăzni să sune şi a doua oară, ba chiar mă puteam aştepta ca o imprevizibilă criză de sfiiciune s-o facă să plece, încât, ajungând prea târziu, să mă întreb dacă n-a fost o simplă halucinaţie a auzului.
Stăruind să rămână în tenebroasa ei pelerină cu glugă (mărturisindu-i gustul demodat romantic de fetiţă provincială), Sophie se instala tăcută în jilţ, în colţul cel mai depărtat de gheridon, cheltuindu-şi numai prin lacome şi furişe priviri dorinţele de aventură ale sufletului ei, tânăr şi cuminte.
Nimic n-ar fi putut-o opri să apară timidă în faţa uşii, mereu la aceeaşi oră. O
mică sălbăticiune pe care n-aveai decât s-o laşi în pace dacă voiai să n-o sperii. Şi eu chiar asta făceam: liniştit, răsfoiam mai departe revistele şi răspundeam la scrisori, în timp ce ea somnola, răbdătoare; poate totuşi aştepta o mângâiere castă? Purtat de o onestitate rigidă, continuam s-o ignor, rareori auzind trosnetul mic al oaselor când căsca, lipăitul limbii 181
umede şi roşii pe palat, foşnetul paginilor de la poesiile ori de la romanţul pe care îl citea, neatentă.
Astfel m-am învăţat ca, alături de manii şi larii din şemineu, o răsuflare delicată ca un suspin să stea alături şi să mă ocrotească.
Iar mai târziu, Sophie a continuat să coboare la aceeaşi oră în salonul cu şemineul de porţelan, unde şi eu continuam să-mi răsfoiesc scrisorile. Poate deja privind cu nostalgie neîndemânaticul nostru început de iubire? Poate oprindu-se la acest început întâmplător aşa cum, tot aproape întâmplător, în istoria unui tânăr stat se alege o anume zi – în fapt banală – pentru a se face din ea sacră sărbătoare naţională?..
Indiferent de motive, nici de noi înşine bine ştiute, finisându-şi dichisurile de după-amiază, Sophie apărea în cadrul uşii – toată o învârtejire de volane parfumate – şi se instala răsfăţată în jeţ, nemaiavând altă grijă decât liniştea soţului ei şi servitul ceaiului.
De ce nu am strigat atunci Verweile doch? M-aş fi îndurat să opresc însă
clipa după ce mort fusesem şi reînviasem, tocmai când viaţa, prin neaşteptatul său joc de plinuri şi goluri, începuse să-mi dea bucuriile nemaisperate?
Fie însă că strigi, fie că nu, timpul, din păcate, nu se opreşte. Aşa cum nici legea progresului nu pare a se verifica în acest secol pe care tocmai speranţa în ea l-a deschis, aşa cum nici binele nu se înlocuieşte cu mai mult bine, ci dimpotrivă, aşa cum nici femeile cele mai cuminţi nu pot trăi fără societate..
Totuşi, acelaşi salon cu şemineu de porţelan, aceeaşi oră, aceeaşi pomieră de bronz încărcată cu scrisori şi extrase, acelaşi Papierkorb plin. .
Şi înşelătoarea senzaţie că lumea pulsează împrejur normal şi ocrotitor, că
timpul înaintează spre folosul nostru, atâta vreme cât ne păstrăm obiceiurile. Tabieturile..
Însă parcă se aude o trăsură?..
Din păcate, orişice trăsură intrată la noi pe stradă (dacă nu este o birjă de piaţă, rătăcită, cu un birjar afumat pe capră, sau un cupeu care adăposteşte o aventură galantă) nu mai are un alt peron unde să tragă decât al nostru! Iar eu nu sunt pregătit, nici ca vestimentaţie, nici ca dispoziţie, să primesc acum o vizită neanunţată!
Am ajuns în mijlocul salonului şi mă opresc ca să ascult încă şi mai atent.
Toate simţurile mi s-au strâns într-unul, eu însumi nu mai sunt decât un imens pavilion auditiv. Nu, nu a fost o halucinaţie, se aud într-adevăr 182
hurducăturile unei trăsuri! Un zgomot de neconfundat, mai ales acum, de când ne pavează strada! Şi eu, care m-am luptat cu mine atât ca să-mi înjumătăţesc lânceda siestă şi, după o toaletă sumară, cu mintea încă
toropită, am coborât grijuliu scara de lemn, în timp ce restul casei continua să se repauzeze, numai ca să-mi pot urma tabietul! Numai pentru ca să
închin câteva ore solitudinii şi să fiu întărit sufleteşte pentru sindrofie, ca un Anteu care a atins pământul...
Ce deziluzie!. .
Şi măcar dacă ar fi cineva mai puţin agasant! Marie-Liliane, de pildă. . Dar într-un asemenea caz, Sophie s-ar fi cuvenit să fie la curent şi să-şi aştepte prietena! Prietena mea? Numai ţie îţi datorez atenţia ei! Probabil atunci Sophie mi-a făcut unicul ei reproş gelos, şi nu chiar atât de absurd! Nu chiar atât de nemotivat ca celelalte! Prea sigură de acum pe atuurile ei (chiar mărturisirile mele despre acel foarte vechi proiect de mariaj cu Marie-Liliane i-au crescut siguranţa), nu mai considera necesar să facă efortul de a afecta că vede în Marie-Liliane o rivală..
În faţa geamului dinspre terasa cu iederă şi clematite, dintr-odată înviorat la gândul că vizitatoarea ar fi Marie-Liliane. . Şi de ce nu, la urma urmei, chiar dacă Sophie nu pare a şti nimic? Marie-Liliane în mod sigur nu va apărea la soareaua noastră, cu lume prea amestecată, însă îşi poate permite să se ivească astfel chiar fără a se anunţa. . Chiar numai ca să lase un mic cadou împreună cu o carte de vizită, nu o dată a mai avut o astfel de lubie. Şi, dacă i-aş recunoaşte echipajul, aş fi dispus să o reţin! Aş da farmecul solitudinii pe plăcerea unei mici conversaţii cu ea, sclipitoare şi plină de umor, pe orişicare temă: criza ei mistică ori gimnaziul de băieţi între care a crescut, ea, singura fată, cele zece operaţii pe care le-a suportat, învăţând în spital limba arabă, broderia de mână şi Coranul – dar poţi să ştii dinainte la ce ai să ajungi conversând cu Marie-Liliane? Delicioasă fată, ce te face uneori chiar să uiţi că frumuseţea nu i-a fost dăruită! Uneori îmi permit inutile şi vinovate visări şi mă întreb (mai ales când nemulţumirile mă macină) cum oare ar fi arătat viaţa mea dacă destinul nedrept nu ar fi hotărât dinainte ca Marie-Liliane să rămână domnişoară bătrână.. Chiar aceştia sunt termenii în care mă gândesc la ea şi acest mod mă salvează de orişice posibilă
remuşcare.. Iar acum, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că vizitatoarea nu poate fi decât ea.. De aceea încerc, cu tot mai multă
183
stăruinţă, să văd prin geam ce se petrece afară, însă, oricât mă apropii, tot nu reuşesc să zăresc nimic.
Când oare m-am decis să deschid uşa?
Doar în acest moment, când, de încordare, de efort, fruntea, palmele mi s-au umezit, îmi dau seama cât de mecanic am acţionat! Poate că dacă aş mai fi reflectat, mi-aş fi amintit că de mult n-am mai văzut uşa aceasta dinspre terasă deschisă şi atunci aş fi chemat pe cineva să facă acest oficiu. Să fi dat Sophie dispoziţii să o închidă? Nu-mi amintesc nimic pozitiv în această
