zăresc un dulău credincios, cu botul lăsat pe labe, numai mârâind ameninţător, şi, dintr-odată, repezindu-se glonţ şi lătrând cu ochii însângeraţi? Ori să-i ascult bănuitor intonaţia uşor afectată după care o recunosc atunci când cochetează – nu ştie toată lumea că Sophie este marea febleţe a amicului Victor? „Dacă am rămas burlac este din cauză că nu mai există o a doua Sophie.“ La toate sindrofiile, în zori, cherchelit, el nu uită să
repete această frază.
Şi surâsul ei măgulit, fără nici cea mai mică intenţie de ironie! Lăcomia femeiască ce o face să nu se îngreţoşeze nici măcar de o asemenea galanterie desuetă şi demagogică! Sigur însă că la prima discuţie în tête-à-tête are să se lepede de amicul Victor şi are să izbucnească într-un râs batjocoritor. . Până
atunci însă:
— Ei, şi dumneata, nene Victore, cum simplifici! Diplomatul nostru l-a întrebat pe ministrul Germaniei dacă ne-am putea considera mai apăraţi cât avem un rege german. . El doar anvizajase o ipoteză de viitor mai neplăcută, surpriza însă a fost că Germania, şi de fapt nu Germania neapărat. .
Va povesti ca un copil scos la lecţie, repetând în cuvintele ei ceea ce am spus eu mai înainte! Devotamentul tuşant – ai putea spune total – de care este capabilă atunci când iubeşte, drăgălaşa încăpăţânare cu care stăruie, orbită, astfel încât reuşeşte în mod atât de firesc să vadă doar ce îi convine!
Iar atunci când nu mai vezi la ea aceste semne, ai putea fi sigur şi că nu mai iubeşte? În aşa fel am să rămân în afara conversaţiei lor, încât voi fi mulţumit când junele Ialomiţeanu are să mi se alăture, cu dorinţa expresă de a-mi ţine companie. Are să-mi arunce imediat micile lui întrebări cu obişnuita-i timiditate abilă, astfel încât mă voi simţi ambarasat, negând că aş
189
şti mai mult decât ştie toată lumea, îmi pare rău, domnule Ialomiţeanu, nu am ştire de aşa ceva.. Privindu-i ochii inocenţi, voi fi exagerat de jenat şi, ca totdeauna când ascund orişice fleac, îmi va părea că celălalt îmi citeşte adevărul pe buze. Totuşi, va insista amicul, să fie adevărat că Brătianu pregăteşte guvern de uniune naţională, nu doar cu Take Ionescu, ci şi cu Marghiloman? Simţindu-mă presat, voi recurge la o strâmbătură şi un clipit de ochi complice, intrând astfel şi eu în categoria tot mai largă a domnilor informaţi, ce apasă pe anumite cuvinte, te bat cu subînţeles pe umăr. Un gest neelegant, în plus, călcarea consemnului de tăcere absolută al cercurilor liberale, ceea ce mă va împinge să mă despart foarte brusc de domnul Ialomiţeanu.
Suport din ce în ce mai greu nemulţumirea faţă de mine, care, în tinereţe, când îmi doream cu ardoare acea linişte sufletească asemănătoare mării neclintite, mi-a tulburat atât sufletul neliniştit! Ah, mult visata, intangibila sophrosyne! Cât de departe voi fi încă de ea în timp ce voi merge ca să veghez aşezarea meselor de whist şi écarté! Obligaţia de gazdă îmi va cere să trec şi prin salonaşul unde se aud vocile tinere, fraţii Pallade, bineînţeles, plăcutul tenor care de obicei o acompaniază pe Sophie şi celălalt, automobilistul...
Lieduri... În faţa pianului va lua loc un tânăr locotenent, un băiat de familie, abia întors de la şcoală, din Anglia. Numele? Numele? Da, Alexandru Geblescu! Făcând oficii de gazdă, ubicuul domn Ialomiţeanu are să-l întreţină cu întrebările lui nevinovate. Ce s-ar putea spune, aşadar, despre noile numiri? Să fie adevărat că nu Brătianu, ci Regele este cel care-l susţine pe generalul Crăiniceanu?
De la junii ambalaţi şi ei în politică am să trec cu plăcere la inseparabilele domnişoare Nacu, pauvre Ortense, pauvre Lily! Iată încă o vară care trece fără ca ele să fi reuşit să se mărite! Iar de acum, ocaziile de mariaj vor fi tot mai rare..
— O toaletă atât de ravisantă încât ai crede că s-au ipotecat case şi moşii pentru ea, voi minţi cu plăcere, înclinându-mă pe rând în faţa fiecăreia. Ei, sigur că da, au fost şi asemenea toalete în familia dumneavoastră! Delicioasa dumneavoastră bunică ar putea să vă povestească despre dramele ce s-au iscat atunci când a dat spectacole Sarah Bernhardt! Vai, din păcate nu glumesc deloc! Eram elev de gimnaziu! Iar delicioasa dumneavoastră bunică
era en beauté încă! Încă făcea furori când apărea în lojă, da, vi se pare atât de incredibil?
190
După dineu, domnii se vor fi retras în fumoar: momentul când se strecoară noutăţile picante, anecdotele porcoase. Dar se va ieşi repede şi de aici. Conversaţia va ajunge iar la proaspeţii îmbogăţiţi. La toţi mârlanii care au umplut Bucureştiul. La permisele de export. . La specula cu alimente.. La puşlamalele care în separeurile de la Hotelul Imperial au ajuns până într-acolo încât se ceartă cu chelnerii pe nota de plată şi se desfac la vestă!
Râsete, râsete, acea sănătoasă poftă de râs naţională pe care am observat-o de-a lungul vieţii că întovărăşeşte dezastrele – şi focul, şi cutremurul, şi războiul, şi holera, şi destrămarea ţării. .
Amintirea acelei seri în grădina din Fântâna Blanduziei, când, proaspăt întors de pe frontul balcanic, din iadul holericilor, datorită promptei intervenţii a amicului Jean Athanasiu, mă foisem pe scaun toată seara, fără
să aud niciun cuplet, fără să mă bucur de crenvurştii şi de cornurile calde, de simplitatea petrecerii populare. Biata Sophie, avea şi ea dreptate în unele reproşuri! După ce că nu găsiserăm masă liberă decât în acest colţ al grădinii, unde se auzea prost, după ce că atât de rar o scot în lume ca să se amuze, să îi stric, cu nacafalele mele, puţinele ore când ea, la fel ca tot Bucureştiul, petrecea, încercând să uite relele războiului!
Hohote batjocoritoare de râs, voci irascibile, voci atotştiutoare.
A arunca, domnilor, un popor mic într-o conflagraţie mondială!
La mauvaise humeur de la Russie se manifestă faţă de noi, în aceste zile, deschis şi fără reţinere.
Opinia publică, s-o recunoaştem, nu se arată acum deloc entuziasmată
faţă de veştile despre intrare.
Să ne gândim, domnilor, că este de-ajuns un pas greşit şi micul nostru regat va dispărea, ca şi când niciodată. .
Mulţimea este sceptică şi îngrijorată, iar eu însumi sunt apăsat de o presimţire rea. .
De aceea vă repet, acum, în al doişpelea ceas: cel care acum, cu o criminală
inconştienţă, se pregăteşte să verse atâta sânge – criminalul Brătianu..
Chiar dacă aceasta ar fi vocea amicului Victor, pronunţând aceste cuvinte, ar fi necugetat, îmi spun, să te repezi şi să-l întrebi, cu lipsa de răbdare a neurastenicilor:
— Dar bine, domnul meu, nu în sensul acesta, al unei cât mai imediate intrări, pledezi dumneata de doi ani de zile!? Nu doar acum câteva ore tot 191
dumneata ai sfătuit să intrăm cât mai repede şi fără să ne mai gândim atât, fără atâta meschină chiţibuşăreală? Nu-s acestea chiar vorbele dumitale?
— Piramidal! are să-ţi strige amicul Victor, piramidal! Să avem iertare, dragul meu, eu alta pledam! Eu alt moment pledam, nu acesta! Momentul de la Lemberg, da! Sau altul, sau altul, toate câte au mai fost, toate câte vor mai fi, dar nu acesta! Nu criminala nepăsare cu care am asistat să fie gâtuită
nevinovata Serbie şi n-am mişcat niciun deget, numai am stat, şi propria noastră soartă de popor mic, sugrumat de unii, părăsit de ceilalţi, am privito fără să intervenim! Eu alt moment pledam, dragul meu, şi cu alţi oameni!
Nu cu Iliescu la Statul Major, care zi şi noapte tot într-un chef o ţine, eu alt moment şi cu alţi oameni! Nu cărora le-au rentat neutralitatea, şi concesiunile de vagoane, şi permisele de export, şi toate câte bine se ştiu..
— Stai, dragă, n-ai să te laşi, că noi despre intrare vorbim! Nimic altceva decât despre intrare! Dacă preferai alt moment dinainte, nu însemnează că
am fi intrat cu un an sau câteva luni mai devreme? Atunci nu este bine că
ţara a mai fost cruţată un timp, dacă noi tot sceptici şi tot pesimişti suntem?
— Să avem iertare, dragul meu, acum două luni, da, dar nu acum. . Şi de ce atâta neîncredere meschină în marii noştri Aliaţi? Brătianu este bănuitor ca un ţăran argeşean la piaţă. .
El va continua, bineînţeles, după logica lui, astfel încât, privindu-i bărbia mică, de om slab, şi pata galbenă de pe iris, şi gestul măsurat al mâinii cu care îşi cadenţează expunerea, şi toate celelalte indicii de caracter pe care le ştii de douăzeci de ani, dar nu-ţi spun nimic mai mult despre el decât ce n-ai aflat în atâta vreme, nu vei îndrăzni să-l bănuieşti nici măcar de rea-credinţă. Ah, cât de plictisit vei fi, cât de sătul că toţi vorbim cu înverşunarea şi intoleranţa bunei-credinţe, că toţi părem a avea dreptatea noastră! Dar care este în fapt adevărul despre fiecare dintre noi după ce ne sfârşim pătimaşa, lipicioasa, interminabila noastră discuţie, ajungând mereu la aceeaşi concluzie de la care am şi pornit?
Plictisit, sătul şi, oh, cât de obosit, ai să treci pe lângă mesele de joc.
