deciziile spartane, îl face să-şi târâie mâinile neglijent, la fel şi paşii. Renunţă
prea uşor să-şi mai caute papucii, lipăie desculţ cu labele picioarelor mari până la sărăcăciosul lavoar, întinde mâna până la garafa cu apă şi tot de lene bea direct din ea, lipăie spre pat înapoi şi în drum îşi evită în oglinda înnegrită a garderobului faţa de Pierrot sub scufie, cu tuleie şi coşuri, oh, de ce nu sunt mai frumos?
Ce nedumeritoare milă străină pentru acest tinerel pe care aproape cu nepăsare îl las să alerge – ooo, cât de orb! – spre suferinţele lui viitoare! Da, îl las, o nebunească senzaţie că mi-ar sta în puteri să împing lucrurile înapoi, spre începutul lor. Dar eu aplec creionul mecanic spre ciornă, Liebe Karl, scriu.. Scriu la ciornă cu luare aminte, aici este toată atenţia mea, nu la 196
bietul tânăr străin care am fost, care atât de vag poate să-mi semene! Cum s-au rărit sprâncenele! Cum s-a subţiat firul părului! Ce vagă asemănare, în afara acestui uluitor fapt; că nimeni, nici măcar Cel de Sus, nu ştie mai multe lucruri despre el decât mine!
La limba franceză, pe care o ştie de acasă şi pentru care a dat examene de romanist, meditează acum două domnişoare de pension, iar duminica, atunci când viaţa oraşului se retrage, suptă în misterioase adâncuri, şi fascinantul citit ajunge o ocupaţie plicticoasă, îşi acordă permisiunea de a visa la tenul lor de porţelan vermeil, la neverosimilul lor păr luminos.. În afara prieteniei pentru dragul de Karl, nu-şi permite să lege altele; dispreţuieşte sclipirea frivolă a conversaţiilor obişnuite, neputându-se opri să jinduiască la alţii solidaritatea amicală ori succesul galant şi monden. . Iar seara, bineînţeles, continuă să scrie în vechiul caiet: Kölnisch Anonim: Cristos în Grădina Ghetsimani . Autorul necunoscând nu numai legile perspectivei şi anatomiei, dar nici desenul, cu atât mai mult nu-mi dau seama de unde vine efectul artistic, mai ales că de astă dată nici colorile nu-l servesc, fiind degradate prin proastă conservare. Deşi aş putea spune şi lucrul invers: că degradarea colorilor este responsabilă în mare măsură de efectul artistic. Auriul cerului crepuscular s-a umplut, evident mai târziu, de întunecate pete ce par simbolice, rău prevestitoare.
Dar se pot numi artistice efectele neintenţionate de artist, ivite din joculîntâmplării? Despre grădină ai putea spune că este un ţarc de animale,întrucât este mică, doar cu doi-trei pomi pitici şi înconjurată de un gărduleţ
strâmb. Cristosarată mătăhălos şi hidrocefal. Soldaţii de jur-împrejurulgardului au feţe tâmpe, hilare. Aşadar, spectaculosul cer auriu brăzdat desumbre fâşii se datorează vopselei alterate şi lemnului scorojit în cinci sute deani. Spaima ce l-a ghemuit pe bietul Crist în genunchi, evident un pitoyable bonhomme pentru care ideea martirajului pentru alţii apare ca o nedreaptă
absurditate, este lipsită de orişice măreţie. Prin lipsa frumuseţii, scena poatetrezi cam acelaşi gen de repulsie şi milă ca şi bătrânii neîngrijiţi care dinapropiere miros dezgustător. Cât îi priveşte pe soldaţii călăi, teama când îivezi împrejurul ostreţelor este amestecată cu dezgust şi râs, pentru că suntatât de groteşti! Nici răul nu are măreţia solemnă la care te aştepţi, aşa cumnici binele n-o mai are...
Şi totuşi, bietul Crist are dreptate să se roage în genunchi sub acest cer careîn ani se tot întunecă, pentru că armurile strălucitoare îl înconjoară de 197
pretutindeni, deasupra flutură stridentele panaşe roşii, iar halebardelesclipesc ameninţător în întuneric...
Unele însemnări n-au cum să nu-mi aducă zâmbetul pe buze.
De cum am intrat m-a izbit aerul de feerie ce îl dădeau lampioanele dehârtie colorată şi ghirlandele cu poze atârnate de copaci. Dar apoi am fostprins şi eu, mai ales în timpul cât au durat acele tableaux vivants , ocupându-mă să o găsesc pe necunoscută şi eventual să mă vadă. Nu am reuşit decât când doamnele au apărut, în toalete epatante, împodobite cu flori naturale, aşa cum, mi-a spus ea mai târziu, o cere cu stricteţe moda acestui sezon. Mai originală şi mai sinceră, renunţând şi la aristocraticele orhidee, şi la burghezele roze, ea îşi ornase decolteul numai cu un bucheţel freş de violete.
Ştiu desigur tot ce îl priveşte pe el; cât o priveşte însă pe ea, mulţii ani care au trecut nu au servit la nimic în această privinţă.. M-am întrerupt din scris şi îmi sprijin bărbia în palmă, gândindu-mă ca şi în alte dăţi: ea, cine putuse fi ea? Femeia atrăgătoare şi anturată din acea seară, de ce îl acceptase atât de repede pe stângaciul student? Cine era ea, de fapt, cărei lumi îi aparţinuse, mai înainte, cărei lumi ajunsese să îi aparţină? Manierele ei erau ireproşabile, ca şi dinţii, sănătoşi şi albi.. Dar locuinţa în care el intrase, emoţionat ca un îndrăgostit? Când încă nu ai un trecut sentimental, ci doar un trup tânăr pe care îl chinuiesc visările dezmăţate şi atracţia proastelor obiceiuri, atingi cu o iuţeală fulgerătoare şi în cele mai modeste prilejuri insuportabilele tensiuni ale dragostei.
Sau, cel puţin, lui aşa i se întâmplase.
Fereastra salonaşului, permanent deschisă, nu reuşeşte să gonească izul de igrasie al zidurilor vechi, prost întreţinute, şi mirosurile prea omeneşti –
mâncare, praf, colonie vărsată din belşug ca să acopere restul –, probabil de multă vreme intrate în tapetul uzat, cândva, pare-se, bleu-vert, cu flori şi crenguţe. Însă, pe lângă semnele de strâmtorare, locuinţa are, risipite ici-colo, indiciile unui timp mai prosper: o frumoasă farfurie japoneză
cloisonnée, atârnată pe un perete, un frumos ceas vechi pe marmora sobei de teracotă albă.
Cât timp stau amândoi de vorbă în salonaş, pe canapeluţa cu arcuri foarte uzate? Memoria n-a înregistrat decât scena următoare, aceasta, însă, miraculos de bine păstrată, ca şi când un ochi din afară, atoateştiutor şi străin, ar fi privit-o: el, înaintând cu paşi mari şi înceţi spre pat, călcând ţeapăn, ca un cocostârc, cu o mână ascunzându-şi inutil goliciunea, cu ochii 198
tot mai împăienjeniţi şi cu respiraţia tot mai accelerată. Până când, pierzându-şi deodată răbdarea, aleargă să se ascundă în trupul ei, cu rotunjimi încă proaspete; abia dacă sub palma tremurândă îi simte sânul muiat, atârnând sub propria-i greutate. . Dar ce miracol! Ce miracol înfăptuieşte ea, arătându-i că propriul lui trup pe care până acum l-a dispreţuit ca pe un animal murdar, periculos şi agasant, gata oricând să-i aducă deranjuri şi umilinţe, trupul acesta, pe care până acum l-a îngrijit cu neglijenţă, în locuinţe prea reci, pentru ca dichisul să fie altceva decât o probă spartană, este capabil să-i facă sufletul fericit! Să fie demonstrativ neastâmpărul ei în patul vechi cu baldachin? Lecţiune practică?! Nu, pentru el nu mai sunt gesturi ce le învaţă jenat şi silnic, ca la o lecţie de dans, cu mişcările îngreunate de propria-i prea mare atenţie –, biată balerină
începătoare, paralizată de reflectoarele rampei!
O pornire lacomă şi năvalnică, purtându-l pe un drum ce-l recunoaşte, mergând acum pe el pentru prima dată, o depărtare înaltă, el însuşi, cel fără
trup, plutind, vâslind leneş, uşurat de propria-i greutate. . Şi ceea ce părea a fi viaţa lui – un neînsemnat fragment, luminat de o rază întâmplătoare, un colţ al uriaşei tapiserii pentru care cât trebuie să te dai înapoi ca să poţi vedea întregul? Un înţeles adânc şi poate definitiv flutură prin faţa pleoapelor lui strânse, pierind derizoriu după spasmul iubirii care are să-l arunce la mal – o făptură terestră, cu simţurile astupate!
Şi ce dimineaţă albastră intra prin fereastra deschisă, deasupra acoperişurilor de ardezie ale vechiului burg! Nimic nu are să reuşească în lunile următoare s-o întunece. . Cu halatul de casă aruncat neglijent pe umeri şi cu părul strâns grijuliu în plasă (respectă acum intervalul la care îl potriveşte cu fierul), mângâindu-şi cu un gest devenit familiar mustăţile lăsate să crească, se va afunda în fotel, ca de atâtea ori, pradă amintirii. Un abur lasciv are să îi înceţoşeze mintea, vuietul dezlănţuit în urechi, valul de sânge care va face oasele să-i devină tot mai uşoare, tot mai spongioase, iar în pântec, acelaşi piron înroşit în foc al dorinţei. .
Acum trec pe curat ciorna scrisorii, gheboşat deasupra gheridonului.
Iarăşi mă văd ca şi când un ochi străin şi atoateştiutor m-ar privi din afară, dar cât de diferit este totul! Umerii slabi şi aduşi fac o uşoară cocoaşă, pieptul este îngust, dar viscerele împing înainte, un mic embonpoint, la colţul ochiului negul alburiu, şi ticul nervos zguduie ritmic picioarele lungi, descărnate, cu colţurile rotulei împungând stofa pantalonului. Cum oare el 199
să fiu eu? Abia o asemănare vagă, ca între un tată şi un fiu, mai puţin. . Ar putea totuşi să-mi fie fiu, aş putea spune că-mi este?
Dacă mi-ar fi copil, aş închide ochii, îngrozit. . Nu, I-aş striga, trece Te rog de la el paharul acesta! Nu, I-aş striga, târându-mă la picioarele Lui.. Cum aş
putea să îl las singur în timpul călătoriei de două zile cu trenul, încercănat şi palid, încremenit de spaimă în faţa ferestrei, privind, fără să vadă nimic, peisajul?
Neliniştea din birjă, mâinile şi picioarele îngheţate şi dinţii clănţănindu-i, el trăgând tot timpul geamul ca să scoată capul şi să-i strige: „Mai repede!
Mai repede!“ birjarului. Şi cineva în sinea lui rugându-se ca drumul să ţină
mult, cât mai mult, şi chiar ţinând interminabil de mult, numai că totuşi acum el urcă gâfâind treptele de la intrare şi apoi nenumăratele trepte ale scării de lemn, urcă respirând tot mai greu, cu paşii împleticiţi, şi deodată, mirosul..
Încă de pe culoarul prost luminat, vârfurile pantofilor descoperind fiecare nod în lemnul duşumelelor ca să se împiedice de el şi mirosul devenind tot mai puternic, până când, împingând cu bruscheţe uşa întredeschisă de la iatacul mamei, să priceapă deodată. În locul bine cunoscutului iz de levănţică şi busuioc, strecurându-se cu discreţie din aşternuturile mereu proaspete, din sertarele scrinului, o neruşinată duhoare de carne putredă şi urină.. Şi reţinuta lui mamă care, în clipa când şuierase trenul de plecare, îşi ascunsese sub voaletă ochii neajutoraţi, ajunsă în atât de puţină vreme –
cum, Doamne, cum? – această făptură înspăimântătoare. Sub picurarea vie a lumânării, un cap înnegrit şi micşorat cât pumnul, părând mai mic pe imensitatea albă a pernei, cu ochii sclipind îngheţat, cu buzele vineţii şi arse.
Nemişcată şi doar respirând zgomotos, un ciudat şuier al aerului, ca o luptă
cu ceva nevăzut asupra căruia ea îşi concentrase toată atenţia. Eu sunt, ştii că sunt eu? îi şopteşte prosteşte şi, pe acea faţă ce încremenea îngheţând şi în acei ochi care nu mai zăreau pe nimeni, pupila neagră se strânge vie, a înţelegere. S-a strâns, într-adevăr, sau a fost doar o iluzie? Pentru că ciudatul şuier al aerului printre buzele ei întredeschise nu s-a întrerupt o clipă şi ea păstrează acelaşi aer concentrat, ca şi când toată atenţia trebuie să-i fie la acest lucru foarte important, care o priveşte doar pe ea şi de care se ocupă, conştiincioasă, cum a fost toată viaţa; dar încă puţină răbdare, are să se degajeze de el şi ei doi vor putea să stea, normal, de vorbă.
200
Eu sunt, ştii că sunt eu? Mirosul de ceară curată şi de tămâie, acoperind ruşinoasele duhori ale cărnii, uşi deschizându-se şi închizându-se în spatele lui, plânsete înăbuşite, paşi pe scara de lemn, hurducăturile unei birje, afară, pe strada desfundată, zornăitul unor garniţe goale de lapte într-un faeton –
obişnuitul foşnet al străzii, al casei, al lumii care, rămânând aceeaşi, încetase să mai fie primitoare şi caldă, şi unde îşi ascundea atunci rânjetul dezmăţat şi înfiorător?
Paşi împrejurul lui, ciudatul şuier al aerului auzindu-se parcă mai slab printre buzele vinete şi expresia ei încă şi mai concentrată, dar şi mai nepăsătoare, ca şi când, oricât ar fi de incredibil, ea a uitat că trebuie să
isprăvească mai repede acel lucru care o ocupă, pentru ca apoi ei doi să
