Gravitatea feţelor, siguranţa de sine pe care o emană cel care în clipa aceea va cere carte.
Neobservat de nimeni, ai să ieşi chiar pe această uşă, dinadins lăsată
întredeschisă, ca să iei o gură de aer, şi ai să faci câţiva paşi pe terasă, printre corolele clematitelor, mărite de umbra catifelată. Mirosul pământului cald încă, răbufnind dintre frunzele îngroşate ale brusturilor, 192
dintre tufele sălbatice ale glicinului, ţesute de păianjenii toamnei, şi mişcarea dialectică şi dizolvantă a spiritului tău ce-ţi flutură prin faţa minţii dezavantajele fiecărei soluţii.
Până ai să întorci iarăşi gândul spre liniştea mării neclintite, spre liniştea mării-oglindă. Ah, mult visată, intangibilă sophrosyne! Cu coatele rezemate de balustradă, printre lăstarii aţoşi de caprifoi, vei încerca să-ţi aduci aminte care este luna lor de înflorire – poate mai? poate iunie? Oricum, luna lor de înflorire a rămas în urmă, straniul parfum al caprifoiului, ce-ţi pare un mesaj al lumilor celeste, s-a risipit de mult, s-au zgârcit şi delicatele flori în formă
de mână cucernică, cu degetele cuviincios lipite. .
Este ultima, penultima noapte prăfoasă şi caldă a verii, pentru că după
Sfânta Marie aerul deodată se va răci şi lumina are să cadă altfel. Ai crede, în timp ce stai cu coatele rezemate de balustradă, şi vorbele pătimaşe ce le-ai auzit şi cuvintele pătimaşe ce-ţi răsar ca răspuns pe limbă rămân tot mai în urmă, ai crede că-i o noapte asemeni celorlalte din sufocantul Bucureşti –
numai că eşti printre puţinii ce ştiu exact cum stau lucrurile. Şi, ca orişice om superior ce a atins mijlocul vieţii, în faţa ochilor care se silesc să vadă tot mai mult şi să înţeleagă tot mai bine, ai să zăreşti doar întuneric.
Întuneric, întuneric..
Numai că natura ta logică, opacă şi optimistă nu are să se resemneze.
Odată cu înţepătura vinovăţiei că ai dezertat de la îndatoririle de gazdă, ai să-ţi recunoşti că te-ai plictisit mai repede decât te aşteptai, tot contemplând aceeaşi atotputernică lună rurală ce se ridică peste teii învecinatei Şosele şi pe care, hélas!, presimţi că nici într-o sută de ani n-au s-o eclipseze luminile unei adevărate metropole..
O halucinaţie a auzului sau, într-adevăr, un ţârâit de sonerie? Trezit deodată din visare, ascult încordat, şi liniştea casei se umple de inofensive foşnete – un scârţâit de uşă, un trosnet de podele undeva la etaj, un pas atât de uşor încât s-ar părea că pe scară coboară o pisică. Nu mai urmează însă
niciun alt ţârâit. . Poate a fost un ştrengar atras de misterul soneriei electrice şi care, după ce a intrat fără inconveniente pe poarta lăsată ca totdeauna deschisă, a apăsat o dată pe buton şi a luat-o la goană spre maidanul din vecini, ca să se fudulească printre tovarăşii de pozne cu vitejia lui şi să-şi vadă mai departe de ţurcă şi de miale. Mai ascult câteva clipe tăcerea foşnitoare a casei pe care auzul meu crispat a trezit-o, aşa cum lupa 193
microscopului trezeşte dintr-odată nenumăratele vieţuitoare ce viermuiesc neliniştite într-un strop de apă.
Şi, de aproape, mult prea de aproape, încât tresar, bătăile neaşteptate ale pendulei.
Da, nu mai este mult şi soneria are să înceapă să sune fără întrerupere, la intrare, întind mâna spre pomiera de bronz şi anvelopele mătăsoase îmi foşnesc sub degete, Tavernier à Paris scrie în mijlocul cadranului, cum să te împaci cu gândul că un drum până la Paris a ajuns o imposibilă aventură?
Cum să pot înţelege că o cortină de foc mă desparte de mâna colegială care, pe dosul acestui plic, şi-a pus iscălitura? Explozii care aruncă în aer mâini, capete şi picioare însângerate, ghiulele care decapitează inocenţii copii de şcoală şi sfinţii marilor catedrale, tot infernul descris de gazete mi-e de fapt imposibil să mi-l imaginez. Văd însă că ultimul meu voiaj rămâne cel de acum doi ani de la Viena, când am mers să aleg gramofoanele şi piesele trebuitoare pentru înregistrare şi tot ce-mi mai poate fi util pentru laboratorul de fonetică ce intenţionez să-l instalez, de cum mă voi simţi mai în puteri, la demisolul Universităţii.
Nimic nu trebuie să ne împiedice să ne facem datoria. Să nu privim deci nici la dreapta, nici la stânga, să nu ne privim decât înainte, mereu înainte, drumul, ca nişte cai cu apărătorile pe ochi. Chiar dacă pielea ne supurează, roasă de hamuri, chiar dacă tremurul ei şi loviturile de coadă nu mai prididesc să gonească muştele verzi-negre ce ni se aşază pe răni, ciorchine, chiar dacă sub zăbală gura ne sângerează şi ne poticnim tot mai des sub bici, îngenunchind, să ducem mai departe cotiga.. Oricât de rău este viitorul spre care mergem, să plănuim laboratorul de fonetică, la fel ca în vremuri bune, cerând sfaturi de la cei ce au aşa ceva mai de mult.. De la cei alături de care ne-am plimbat, cândva, ooo, plimbările tinereţii pe Hohestrasse şi Zülpicher!
Ooo, minunată Europă!
Bâjbâi neatent pe masă după coupe-papier, cu ochii la marca lipită pe scrisoarea ce o ţin în mână, peceţile au înnegrit şi mai mult dantelăria Domului, dar cât de tare ar trebui să o înnegrească pentru ca să nu o mai recunosc, cu aceeaşi sfâşietoare strângere de inimă? Înfig cu aplicaţie coupe-papier-ul în anvelopă şi surâd tot mai îngheţat – ce milă străină trezeşte unui om matur imaginea lui din tinereţe!
Un băieţandru cu obrajii încă îmbujoraţi copilăreşte deasupra fumului de tuleie, cu trupul costeliv, dar cu vocea foarte groasă, care îşi compune cu 194
atâta stângăcie un aer plictisit când trece prin faţa portăresei.. În schimb, abia intrat în cameră, se repede la oglinda înnegrită a garderobului, nu chipul lunguieţ, cu sprâncene groase şi nas puternic, îl nelinişteşte, ci redingota bleumarin, gilet-ul galben pai cu floricele într-o tentă foncée şi pantalonul în culoarea oului de raţă – ce anume oare din ţinuta lui mai păstrează semnele Răsăritului Europei din care vine? Deşi suferindă şi îndurerată de apropiata despărţire, pauvre maman a mers înainte de plecare cu el la Aux Quatres Saisons, pe strada Vămii, îmbrăcându-l din cap până în picioare – o garderobă pusă la punct şi pentru sezonul cald, şi pentru cel rece –, atunci?
Privirea cercetătoare trece încă o dată de la cravata de mătase neagră, înnodată în fundă, până la ghetele moi cu bizeţuri, din care ies ciorapii, la fel de gălbui ca şi mănuşile. Ce-i lipseşte deci ca să fie asemeni celorlalţi tineri de aici, moda să fi mers mai departe? Cupa hainelor să fi rămas demodată?
Sau poate felul stângaci cum îşi duce corpul? Cum să-şi fi dat seama portăreasa dinspre ce punct al Europei vine ultimul ei chiriaş, student în filologie şi epigrafie? O derută încă a mai rămas, ce-i drept, în privirea ei, dar el nu mai are de gând să i-o risipească, nu este nici polonez, din păcate, nici grec, nici sârb nu e, nici ungur, şi nici măcar albanez. . Dacă ea tot nu a auzit de micul regat din Balcani, nu are nici el chef să-i povestească nimic; dar nici nu va mai roşi ca în primele zile, şi la orişice întrebare va răspunde monosilabic, ca să nu i se poată ghici nesiguranţa şi încântarea. În câteva săptămâni numai, a încetat să mai fie copil, dar se înverşunează prea tare în nimicuri ca să fi devenit bărbat, nu, nu se aferează, chiar este grăbit, chiar este presat, şi de bani, şi de timp, deopotrivă. De aceea, doar atunci când lacrimi de oboseală îi umplu bieţii lui ochi miopi, lasă deoparte cartea.
Aşezat turceşte între cearşafurile reci, cu părul ieşind vâlvoi din nesuferita scufie şi cu limba prinsă copilăreşte între dinţi, îşi începe însemnările.
Cum vechii greci îşi cunoşteau legendele mult prea bine, nici acţiunea, nicicaracterele nu îi interesau în tragedie, ci modul în care poetul dramaticjustifica derularea întâmplărilor de demult, după felul cel nou de a gândi, altimpului lor: pentru că vechiul fel de a gândi parte se uitase, parte ajunsese deneînţeles. Ceea ce înseamnă că imaginaţia poeţilor nu ne restituie decâtprezentul! Dar, atunci, fiece moment se pierde în întuneric?
Masa de prânz: table d’hôtel , beuf à la mode cu cartofi prăjiţi, şniţel cu spanac, 15 kr.
195
Bani împrumutaţi: 85 kr. Data restituirii: 26 octombrie.
Cărţi împrumutate: Iliada , tradusă de Voss.
Însemnare: Se schimbă, am impresiunea, chiar miezul acestei disciplineunde intenţionez a lucra, coaja încă rămânând cea veche. Cât priveşteîncercările mele, ele nu-mi trezesc nicio siguranţă, ba chiar dimpotrivă,majoritatea timpului mă ruşinez de ele teribil, părându-mi bune doar dearuncat. Iar această reacţiune sufletească teamă mi-e că dovedeşte fără nicioputinţă de tăgadă chiar mediocritatea mea funciară.
Oare mai există în vreun sertar al bătrânului clasor din cabinetul meu sau prin vreunul din birouaşele hodorogite din mansardă caietul asupra căruia bietul tinerel se apleca să contemple neliniştit pagina terminată? Reuşise să
stoarcă tot ce se putea puţinului timp şi puţinilor bani ce ştia că-i are la îndemână? Nasul îşi cobora poruncitor umbra asupra obrazului lunguieţ, de o ridicolă şi înduioşătoare gravitate: el singur, aici, şi atât de târziu venit, nu-şi putea permite să se lase pradă dezordinii. .
Spectacole văzute: Hughenoţii , Moartea lui Wallenstein , Egmont .
Găsit altă locuinţă, cu intrare separată. Mobilier: scrin de scris, dulap debibliotecă cu oglindă, masă de toaletă, pat, un fotel, spălător-dulăpaş cu placă
de marmură în care e montat robinetul, covor şi draperii la ferestre. În preţ:cafeaua de dimineaţă, focul aprins la toate orele, spălat lenjerie, periat şicurăţat haine.
Pentru examen: de cercetat Meyer Lübke.
Vină de neiertat: întârziat cu o săptămână scrisoarea acasă.
Cască, dă jos caietul de pe genunchi, îşi coboară pe duşumea picioarele, caută neglijent, cu ele, pe bâjbâite, papucii, o lene ciudată îi subminează
