poată sta de vorbă. Ca şi când, oricât ar putea fi de incredibil un asemenea fapt, ei nu-i mai pasă că el abia s-a întors, după o absenţă atât de lungă, după
un drum atât de lung, şi nu mai găseşte necesar să-i arunce nici măcar o privire..
Iarăşi clopoţelul de la intrare, iarăşi paşi pe scara de lemn, strigătul sacagiului, afară, imediat acoperit de zdrăngănitul roţilor butoiului pe piatra de râu cu care e pavată strada, tu, care odinioară luceai atât de vie, o voce de bătrân, uscată şi plângăcioasă, acoperită imediat de flaşnetă, o uşă
deschizându-se, un plâns înăbuşit, el, neavând ce face, schimbându-se de pe un picior pe altul, cu ochii uscaţi, pe când eram în lume tu singură şi eu, o voce de bătrân, insuportabil de uscată şi plângăcioasă, şi el, aşteptând în picioare, stângaci şi aproape fără răbdare, nici măcar dându-şi seama că
întreaga lui existenţă a încetat pentru totdeauna să fie ceea ce doar el crezuse că e cu putinţă: un urcuş firesc şi agreabil spre un binemeritat belşug şi o armonie dulce.. Pentru că, batjocorind orice sens, orice încurajare, nu mai lăsase în loc decât pângăritoarea duhoare de carne putredă, decât nedreptul şuier al aerului printre buzele întredeschise. .
Încât la fel de firesc i se pare şi cum, dintr-odată, ciudatul şuier a încetat, cum fălcile împietresc întredeschise şi, obişnuită, moale, se aude numai tăcerea. .
Dacă mi-ar fi copil, după o astfel de imagine a încercărilor lui, nu aş putea împinge deoparte, cu o mână atât de sigură, plicul, în timp ce scena îmi flutură mai departe în faţa ochilor minţii. Nu aş putea să profit de lipsa deranjantă a oricărui martor, ca să casc cu poftă şi să mă întind. Nu aş căuta apoi, grijuliu, în toate buzunarele cutiuţa plată de Fructines Vichy, 201
traitement rationnel de la constipation, migraines, dyspepsies, maladies dufoie, de l’estomac, de l’intestin, iat-o, în fine! Bine cunoscutul gust dulce acrişor pe limbă, un oftat de destindere şi plăcere, cerul liniştitor albastru de afară, pe sub fâşiile de vată ale norilor albi, un vânticel neaşteptat – slavă
Domnului! – care înviază dintr-odată vârfurile plopilor din curtea de vizavi..
Trupul verde sclipitor respiră şi eu respir odată cu el, privindu-l, fericit..
Dar cum? Cum de este posibil un asemenea lucru?
Cum se poate ca cineva să sune cu atâta impertinenţă la această oră? Şi cum se poate ca absolut nimeni să nu se găsească în toată casa ca să vadă
cine-i? Cum oare? S-au răsturnat chiar aşa legile casei cu susul în jos, au dispărut toţi servitorii, încât Sophie îngrijeşte grădina, iar eu s-ar cuveni să
stau la uşă, în locul lui Grigore? De la această oră şi până mâine dimineaţă, în zori, să nu mai pot sta măcar o clipă, singur, cu mine? Până când am să mă
întind în pat, frisonând de oboseală, trebuie încă din acest moment să suport năvala lor indiscretă? Să-i întâmpin cu zâmbete false şi cuvinte pline de tact?
Formidabil! Formidabil şi de neiertat! Vasăzică oricine trece prin faţa casei mele poate să şi sune la uşă! Fără carte de vizită înainte, fără telefon, poate să sune la uşă şi pe urmă să-i aud deodată paşii în hall! Eu să nu mă clintesc din scaunul de mahon când sună, dar aceasta să nu-mi folosească de fapt cu nimic! Oare niciun fel de legi nu mai guvernează lumea? Tac în continuare pe scaunul meu, o nesuferită emoţie face să-mi bată inima insuportabil de tare, chiar aşa, să ciocăne de trei ori şi pe urmă uşa să se întredeschidă, încet-încet?! Poftim! Poftim cine stă în prag!..
— Te rog, domnule Ialomiţeanu, pofteşte şi fă-te comod! Doar am discutat împreună de atâtea ori că în vremile noastre protocolul nu mai este modern
– se tot simplifică, se tot simplifică. . Aşa că ia loc sau stai în picioare, dacă te simţi mai bine aşa! Bun-înţeles că nu mă incomodezi, absolut deloc nu mă
incomodezi, dragă domnule Ialomiţeanu! Ba chiar dimpotrivă, cum bine ştii!
Cum bine ştii, totdeauna am asistenţă când îmi iau curierul în primire.. Aş
putea chiar să spun că acesta mi-e tabietul..
Sophie
Nu făceam nimic. Stăteam. Cerul era alb, ca de piatră, cu o spărtură de albastru, chiar într-o parte. Mă uitam cum cade vrejul de iederă de-a lungul ferestrei. Un vrej de iederă taie fereastra camerei unde, de comun acord, am convenit că voi dormi în majoritatea timpului. Fereastra dormitorului nostru este toată acoperită de iederă, şi mie îmi place lumina; i-am invocat şi 202
acest motiv când i-am explicat de ce nu mai agreez să dormim împreună. .
Deci renunţasem să mai urc încă o dată în mansardă la neisprăvitul de Grigore şi nu făceam nimic, stăteam: aşteptam să-mi revin din acea trecătoare malaise pentru ca să ies apoi în grădină.
Nu se auzea decât acelaşi uguit depărtat al guguştiucilor şi un tramvai, foarte depărtat şi el. Ieşind dintr-un nor alb, soarele desena deodată pe zid conturul net al luminii şi al umbrei, sângele mi se aprindea deodată când îmi aminteam. Mă înăbuşeam amintindu-mi, sângele mi se îngrămădea tot în piept, în dosul frunţii, şi răsuflarea mi se îneca, vedeam, simţeam atingerea crudă şi catifelată a pielii, oh, şi trupurile lipite, crescând din aceeaşi coapsă.
Soarele dispăruse, odată cu linia care ar fi despărţit net pe zid lumina de umbră, şi inima mi-o auzeam bătând, mărunt şi neliniştit, ca de frică. Răguşit şi depărtat, un cântat de cocoş, creanga atârnând în fereastră cu bobiţele ei crude, ascunse sub frunze – rămăsese doar teama. Mi s-a părut că aud departe un zdroncănit de trăsură. Pentru că putea chiar să fie târziu, m-am ridicat şi mi-am inspectat ţinuta, eternă în nemişcarea ei atârna iedera în fereastră.
— Nemaiacceptând prejudecata, minţile moderne recunosc că femeia doreşte – într-o măsură similară sau comparabilă – bărbatul..
Fraza mi-a mai răsunat în minte o dată, cât am coborât în vârful picioarelor scara de lemn, cât am luat de la locul lor panerul, mănuşile, foarfeca de grădină; exact intonaţia cu care o auzisem, iar de văzut, vedeam cu totul alte lucruri. Şi încă precise. Cu sinceritate m-am întrebat dacă şi Lisette vede asemenea lucruri în mintea ei şi încă de mai multe ori pe zi, relaţiile dintre ea şi Jorj s-au restabilit, cu toate că acum o lună a născut servitoarea.
Când, pe intrarea din spate, am ieşit în livadă, am auzit iarăşi trăsura. Dar ce mai vară şi asta! Frunzele copacilor parcă şi-au pierdut verdele, sunt albicioase, acoperite de un praf ca sarea, şi lemnoase, de parcă timpul ar fi cu o lună mai târziu. Nu voiam să mă gândesc deloc la ce va fi peste o lună, eu ce voi face, cu toţi ce-o să se întâmple. . Nu voiam să-mi mai răsune acea frază neruşinată în cap şi nici să mai văd, chiar de câteva ori pe zi, lucruri care de obicei se trec sub tăcere. Cel mai tare însă nu mai voiam să văd ochii lui Ştefan, ieşind din cearcănele învineţite. Am ajuns să mă tem de ochii aceia sfredelitori, fixaţi în permanenţă asupra mea, întărâtaţi de ură şi neînţelegere.
203
Viaţa însă nu ne este dată ca să ne fie povară, ci bucurie, şi, fiindcă eu aşa cred, pot să-mi alung fără efort gândurile ce mă îngrijorează. Pentru că
frunzele copacilor erau atât de prăfuite, am pus pe ele furtunul, o adevărată
folie să uzi copacii în plină zi, şi ce-i cu asta? Viaţa nu este agreabilă dacă nu ţi-o agrementezi cu mici folii, foarte uşor am putut să nu mă mai gândesc la nimic din ce nu voiam, chiar şi neruşinata frază îmi dispăruse din minte; pusesem furtunul pe unul dintre puiandrii de măr şi l-am udat, bucăţică cu bucăţică. Ascunse sub frunzele cu dosul catifelat şi albicios – merişoarele lucii şi crude: pur şi simplu n-am putut să mă abţin, gura mi se umpluse brusc de salivă.
M-am întins după merişorul de deasupra capului, mă ridicasem pe vârfuri şi mă tot întindeam. Furtunul s-a răsucit de presiunea apei şi a început să
gâlgâie, dar l-am lăsat aşa, pentru că mă tot întindeam să apuc mărul. Chiar atunci a trecut trăsura. Viaţa nu ne este dată ca să ne fie chin, ci bucurie, şi dacă vreau, nimic din supărările ei n-o să mă atingă. Eram gata-gata să pun mâna pe creangă şi totuşi n-am reuşit, pentru că am întors capul după
trăsură. Dar nu era cea pe care o aşteptam, ci una care se rătăcise cine ştie cum pe aici, pentru că a trecut de casa noastră. De aceea m-am liniştit şi am prins creanga cu merişoare. Primul merişor era atât de acru că mi-au ţâşnit lacrimile, ca atunci când cineva mă enervează, seminţele lui albe mi-au plesnit între dinţi şi am supt un timp gustul amărui, tot privind spre terasa cu clematite. Nu m-am mirat că l-am văzut pe Ştefan pe terasă, ascuns după
bolta de clematite, scotocind cu ochii aceia sfredelitori totul – curtea, strada, grădina. Dacă ar putea să-mi ştie orice gest şi orice gând, ah!, ce pornire vampirică! M-am mirat că a avut putere să deschidă uşa înţepenită. Ca şi când nu l-aş fi văzut, m-am aplecat asupra furtunului, până aici ajunsese deci, să deschidă acea uşă spre terasă care în veci nu se deschide şi să stea ascuns ca să mă spioneze! Credinţa că îi fac rău, care câteodată m-a mai încercat, mi-a dispărut pe loc: nimeni nu are dreptul pe lumea aceasta să
vrea să-ţi posede până şi ultimul gând. Să te simţi în permanenţă pândită
este chiar un abuz de care trebuie să te aperi cum poţi – singură.. În primul rând, negândindu-te. În secolul al XVIII-lea, când oamenii şi-au adus la perfecţiune arta de a trăi plăcut, o aventură galantă era dreptul oricui. Viaţa cere să faci compromisuri cu graţie şi cu tact, pentru că viaţa este altceva decât o conformare la principii, sans queue, ni tête. Mare eroare, a spus Ştefan atunci când i-am amintit că toate acestea chiar el mi le-a explicat pe 204
