— Îmi încarci sufletul cu păcate, coniţă Sofica! se văicărea.
Se văicărea, cum au ele obiceiul: li se pare că dacă te vaiţi arăţi mai distinsă. Este drept că şi doctorul Rădulescu, atunci când m-a găsit trăgând de hăţuri şi răcnind, a spus:
— Ce-a fost cu corsetul de care am auzit? Cum ai putut să fii atât de fără
minte? Mult n-a lipsit, să ştii – asta doar la sfârşit mi-a spus –, mult n-a lipsit, să ştii, ca să o omori cu zile..
208
Aşa că de data aceasta e mai greu, m-am gândit, poate că este băiat, şi deodată m-a trăsnit o duhoare de mortăciune, venind probabil de peste gard, de la maidan. Şi atunci mi-am dat seama că, dacă mai întârzii o clipă
doar, e prăpăd; cel puţin, bine că n-aveam grija servitorimii care să-mi încurce lucrurile şi să-i deschidă uşa. Sigur că madam Ana tot îi făcea moaţele lui Margot şi sigur că Maria îl oblojea singură pe zănaticul de Grigore. Şi cum nu şovăi din fire când iau o hotărâre, mi-am spus că toate au să se aranjeze în vreun fel, dar mai-nainte eu trebuie să merg să mă uşurez.
Aşa că am mers şi am făcut-o.
Arătam galbenă ca ceara în oglindă şi picioarele îmi tremurau cum îmi tremură după ce vărs, totdeauna, dar n-am mai avut timp să-mi refac pieptănătura şi fardul, aşa că eram chiar ca o grădinăreasă sadea: în perfectă
consonanţă cu costumul.
Am ieşit iar în grădină pe intrarea din spate, furtunul tot aşa curgea, dar am renunţat să-l închid în vreun fel, că nu mai aveam vreme. Dacă îi trecea cumva prin minte să sune în faţă la sonerie, cine ştie ce putea să se mai întâmple! Cuminţenia şi nepriceperea lui la femei (care mă înduioşaseră la un moment dat) sunt totuşi, pentru un bărbat, un defect mare. De fapt, nu ştiam dacă eram decisă sau nu să fug cu Titi, se cădea însă, într-o asemenea situaţie, să văd ce are să-mi propună. Altfel lucrurile ar fi greu de rezolvat sans tambour, ni trompette, deşi, după firea mea, s’arrêter à mi-chemin îmi displace profund. La toate acestea mă gândeam când l-am văzut pe Titi, înainte ca el să mă vadă.
Cobora încet treptele, cu ochii la blestematul de motan Piţurcă, pe care îl auzisem mai demult că fluieră ca să ademenească păsări. Destinsă şi liniştită, aşa cum îmi place să fiu, m-am apropiat, fără măcar să-i fac vreun semn; fiind sigură pe sentimentele ce ne leagă, eram convinsă că nici condiţiile neprielnice de a vorbi nu au să-l deranjeze. El avea un aer blând ca totdeauna şi m-am gândit că iubisem în el exact reversul lucrurilor care mă
deranjaseră la celălalt; care aş putea spune că mă exasperaseră, aşa că nervii mei, lângă el, se destindeau. Altminteri, blândeţea lui Titi în ochii mei este slăbiciune, pentru că l-am văzut arătându-se neputincios chiar şi în clipele când enervarea îi colorează faţa. În asemenea momente, când normal ar trebui să-l cuprindă furia, capătă doar un aer lovit, aşa că îi recunosc supărarea după faţa dintr-odată boţită, după mersul mai şovăielnic.
209
Totdeauna m-am mirat cum de reuşeşte să treacă peste lucrurile care îl enervează; pentru că eu ştiu, de fapt (şi nu uit!), cine este vinovat faţă de mine, dar tocmai aceasta este grija mea: să nu-mi pese. Astfel că tot efortul celor ce vor să îmi facă rău nu duce la nimic, prin aceea că mie îmi pasă
numai de ceea ce vreau eu să-mi pese.
Dar pe Titi toate îl ating. Apoi eu spun deseori că îmi pasă de părerea celorlalţi, dar dacă eu vreau să nu-mi pese, nu-mi pasă. El însă chiar asta mi-a confesat: că părerea celorlalţi despre el va conta teribil de mult, totdeauna.
Iată, m-am gândit atunci, ascultându-l, iată că şi calităţile pot fi defecte.
Lucru pe care îl gândisem şi despre Ştefan, în momentul când a început să
mă agaseze. Pe urmă însă, m-am lămurit că la el este vorba despre defecte pure; şi pe urmă subiectul Ştefan a încetat să mă mai intereseze.
La început, când l-am văzut pe cher Titi coborând treptele, am fost sigură
că îi va da prin cap să mă caute în grădină; totuşi, nu. Totuşi s-a angajat pe aleea care ducea spre poartă. Poate îl supărase faptul că nu îi ieşisem de la început în întâmpinare? Eram foarte sigură pe sentimentele lui şi că, pentru felul său de a fi, ceea ce îndrăznise să facă venind aici, cu două ore mai devreme decât restul musafirilor, era un gest de-a dreptul eroic; văzându-l cum o ia pe alee, evident prost dispus, m-am înduioşat iarăşi. M-am gândit că blândeţea lui deschisese tandreţea în mine, aşa cum se deschide o floare târzie. De două ori, cel puţin, mi-am repetat gândul acesta, şi chiar cu aceste cuvinte. Cuvintele sunt aproape sigură că erau ale mele; cu toate că eram preocupată de venirea lui, mi-am repetat frazele care îmi plăceau, totuşi având o îndoială: cum de îmi veniseră atât de spontan? Nu cumva le citisem undeva?
M-am gândit că le voi scrie în jurnalul meu, diseară târziu, după ce au să
se retragă musafirii şi eu voi merge în camera cea nouă şi plăcută, ce mă va face iarăşi să mă simt jeune fille, şi, ca acum, hélas!, zece ani, voi aştepta să se stingă zgomotele casei, voi curăţa mucul de la lumânare şi, în jurnalul meu, ce îl voi începe chiar astăzi, am să scriu această frază. Pentru că astfel de teribilă a fost, chiar de la început, viaţa mea, încât mi-am trăit tinereţea mai puţin ca oricine, fiind lovită prea timpuriu de teribila nenorocire de a rămâne orfană. Şi jinduiesc încă să mai fiu fată tânără, anturată la bal, să fiu curtată şi chiar să fleurtez, pentru că toate acestea sunt lucruri fireşti, dacă
nu înţelegi ca viaţa să-ţi fie un chin şi o povară.
210
Sigur că nepriceperea lui Titi la femei este un defect, dar ea mă întinerise şi pe mine, încă şi mai mult decât eram. Şi ce îmi mai plăcuse fusese că se ruşina să vorbească de sine. Această ruşine de a vorbi despre el mă tuşase, îndeosebi venind după siguranţa înfumurată a celuilalt, că nu mai puteam să
suport să-l văd crezându-se buricul pământului.
Asta fusese ceea ce în special mă tuşase.
Titi, desigur, nu se putea împăca cu gândul nemilos că nu ne vom vedea decât laolaltă cu musafirii, astfel că, deşi ajuns la câţiva paşi de poartă, încă
mai întorsese capul să cerceteze din urmă dacă nu am apărut. Évidemment il se donnait la peine de a nu lăsa să i se citească sentimentele aprinse pe faţă, nici chiar în clipa când m-a văzut.
Pentru că atunci când a întors capul, deodată a dat cu ochii de mine, care mă îndreptam spre el, zâmbitoare şi cu un pas graţios. Nu mă întristasem nici când îl vedeam cum se apropie de poartă; eram convinsă că aveam să-i transmit de la distanţă porunca să privească înapoi şi-mi concentram voinţa în acest scop, ca să mă simtă. Dacă încercarea mea spiritualistă avea să dea greş, atunci când avea să pună mâna pe poartă ca s-o deschidă, eu aveam să-l strig:
— Ce-i cu această vizită incognito, domnule Ialomiţeanu?
În gând îmi repetam intonaţia, dar n-a fost nevoie, privirea mi s-a dovedit suficientă, încă o dovadă, mi s-a părut atunci, a legăturii noastre sufleteşti, ce n-are nevoie de cuvinte. A întors capul şi, cu discreţia ce-l caracterizează, a pornit-o spre mine. Este greu să-i descriu expresia feţei; costumul avea un defect la umăr, pe care l-am văzut dintr-odată. Aşa cum plănuisem, nu i-am spus din prima clipă nimic, ci doar l-am invitat să-i arăt noul sort de trandafiri din grădină. Am simţit că este dezamăgit, aşteptându-se desigur la altceva din partea mea, dar am păşit înaintea lui cum se cuvenea, doar uşor legănându-mă, ca o grădinăreasă. Ştiam cum îmi este încolăcită pe ceafă
coada blondă şi că am un grain de beauté pe gât, care desigur se vedea în această poziţie, când păşeam înainte.
— Vezi, i-am spus, şi am întins vârful demi-botinei ca să mângâi spinarea arcuită a motanului care, cum mă văzuse, îmi ieşea, păcătosul, în întâmpinare. Vezi, i-am spus, ce blană strălucitoare are acum? Ei bine, să ştii că este pacientul madamei Ana. Habar nu am de unde venise plin de râie, şi madam Ana, care nu ştie multe, l-a înşfăcat şi l-a muiat în gaz. Şi când a scăpat bietul din mâinile ei, era teribil să-l vezi! Aaa, să nu crezi că exagerez 211
cumva, am fost gata să leşin când l-am zărit! Jorj Ioaniu, care din întâmplare se afla prin apropiere, a propus să-l împuşcăm ca să nu se mai chinuiască şi ne-a oferit, în acest scop, ordonanţa sa. Te asigur că nu exagerez cu nimic, arăta oribil! Numai petice de blană şi carne vie, şi mieuna, şi se tăvălea pe jos de durere.. În casă se făcuse o halima.. Şi presupun că el, pricepând, cu instinctul animalelor, că soarta îi este ameninţată, în timp ce noi încă nu ne deciseserăm, a dispărut! Şi-a luat lumea în cap, şi am regretat cu toţii. . Ei bine, când s-a întors după un timp, era de nerecunoscut: cu blana lucitoare, un ditamai Făt-Frumos al pisicilor. Trebuie să fi trăit prin pădure, pe la Herăstrău. Şi a venit cu acest obicei: să fluiere ca să ademenească păsările..
Eram foarte destinsă şi volubilă, ca atunci când trebuie să întreţin musafirii. Simţeam efluvii stranii în tot corpul, răurile îmi încetaseră, parcă
cineva mi le luase cu mâna, atâta doar că, pe măsură ce înaintam pe aleile din grădină, pământul era tot mai ud. Presupun că aceasta l-a deranjat, arăta mal à l’aise, şi-şi tot ştergea cu o batistă destul de mototolită fruntea, pe care apăruseră din nou pete roşii, ca atunci când se emoţionează; ceea ce mie nu-mi pare altceva decât un semn că pielea îi este la fel de delicată ca şi sufletul.
Văzându-i batista deloc impecabilă, m-am înduioşat din nou, gândindu-mă
