— Aţi auzit, nu?, că ruşii ar fi trecut pe la Isaccea, interveni, prompt, musafirul.
— Dumneata, dragul meu, surâde cu amabilitate Profesorul, chiar abia venit din concentrare, eşti mai la curent cu ştirile decât mine! Interes pentru problemele cetăţii! Te complimentez la modul cel mai serios, crede-mă! În această privinţă, şi curiozitatea, şi puterile mele au fost scăzute, chiar în vremile cele mai bune.. Iar acum, rareori mi se mai întâmplă să mai ies din casă… La timpul acesta nemaifiind cursuri, o parte dintre prieteni plecând cu îndrăzneală în vilegiatură…
În celălalt colţ al salonului, iritată de aluzia la vilegiatură, Sophie şi-a închis evantaiul. Stă dreaptă în jeţ, cu nările încordate. Iar Profesorul, cu ochelarii lăsaţi pe şaua nasului mai jos decât obişnuieşte, loveşte teancul de hârtii din faţa lui cu coupe-papier-ul; n-are nevoie să îşi îndrepte ochii spre ea ca să o ştie cum arată în această clipă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru mai-tânărul-amic: îl ştie deci cum stă picior peste picior, lăsând la vedere şosetele albe de mătase, aşa cum poartă eleganţii în vara aceasta; o binevenită nonşalanţă i-a îndulcit ţinuta, prea strict funcţionărească. Cineva trebuie să îl fi învăţat (surâde cu o tandră ironie Profesorul) că mica neglijenţă dă gust, ca un praf de piper, unei costumări ireproşabile. Că pe un 216
autentic patrician rareori îl vezi tiré à quatre épingles, mai degrabă el arătând o suverană nepăsare pentru felul cum se îmbracă.
Profesorul simte că e prea locvace în după-amiaza aceasta. Îl împinge să
vorbească un sentiment tulbure şi uşor neplăcut, pe care îl tot trăieşte de la un timp, s-ar putea opri asupra lui, l-ar putea analiza…
Numai că el evită să îl privească de aproape.
— Dificultăţile survenite explică în bună parte, numai că o explicaţie nu este o scuză…
Profesorul s-a întrerupt brusc şi, cu faţa luminată de zâmbet, cu braţele patetic deschise, iese în întâmpinarea micuţei Yvonne, pe care, cu îndrăzneală, Nela o împinge de la spate prin uşa întredeschisă.
— …Hai, mon petit, hai, îndrăzneşte…
Micuţa face câţiva paşi şi apoi, speriată de aşa multă lume, se repede, cu un ţipăt scurt, înapoi între fustele Nelei. Cu mâinile lăsându-i-se încet-încet, ca spiţele unei umbrele ce se închide, Profesorul Mironescu priveşte derutat spre jeţul soţiei sale. Da, Sophie cea înţeleaptă pare să aibă şi de astă dată
dreptate: programul fetiţei ar trebui, într-adevăr, păstrat, chiar dacă în seara aceasta, mademoiselle Lisette, speriată de ultimele zvonuri, îşi face la etaj valizele, plângând de emoţie. În plus, nu este cazul a li se da servitorilor nas într-atât încât să ne speculeze fireştile sentimente, pentru a se deroba de propriile răspunderi; altminteri, vor ajunge să ne dicteze orele când se cuvine să ne vedem copilul, ceea ce, de la un timp, să recunoaştem că aşa se şi întâmplă…
Profesorul îşi plimbă privirea şovăitoare peste feţele celorlalţi; mai puţin sensibili la logică şi educaţie, aşa cum tinerii sunt totdeauna, amândoi se reped să ceară a se face o excepţie astă-seară. Şi în acest mod obţine Profesorul îngăduinţa (dată à contre-cœur, ceea ce se citeşte pe chipul distant al Sophiei) de a o păstra şi pe micuţa Yvonne în salon. Ca urmare, se instalează cu preţioasa povară pe genunchi şi îi mângâie perişorul blonziu şi firav cu mişcări prea apăsate.
— Cât priveşte incidentul de la Mamorniţa, s-au mai ivit noutăţi care să
explice cum s-a întâmplat?
Ce întrebare fără rost! Dar tânărul Ialomiţeanu se bucură de îngăduinţa Profesorului.
— Ce ar putea să mai fie nou după atâta vreme?! răspunde, îngăduitor, Profesorul.
217
O îngăduinţă neatentă, ca faţă de cel mai puţin reuşit dintre fiii sufletului.
Da, nenumăraţi alţi discipoli i-au stat Profesorului Mironescu în preajmă, în lunga sa carieră didactică, dotaţi, toţi, cu o gândire proprie, originală, cu o vocaţie mai evidentă decât cea a domnului Ialomiţeanu. Sunt încă destui cei cărora le trimite cărţi şi scrisori de încurajare, cei pentru care stăruie, după
puterile lui, pentru burse, înfiinţări de posturi, transferuri. Iar alteori recunoaşte că boala şi vârsta i-ai împuţinat generozitatea.
Ajungând aici, face totdeauna aceeaşi paranteză: cât de lipsită de adevăr, spune, s-a dovedit părerea de sursă creştină, ori mărturisind mincinosul optimism umanist, că sărăcia, singurătatea, nefericirea dezvoltă în om bunele calităţi! Că cea mai generoasă comportare şi chiar codul unui hônnete homme le vei întâlni la cei nedreptăţiţi de soartă, cărora Dumnezeu, iubindu-i, le-a trimis o parte a încercărilor lui Iov! O prejudecată care a orbit ochiul modern. Închizând obligatoria paranteză, Profesorul recunoaşte că boala, vârsta etţetera i-au împuţinat puterea de a suporta infatuările, ţâfna, nesuferita vanitate a tinereţii inteligente. Ceea ce nu mai recunoaşte în public este că, de la cei mai dotaţi şi mai străluciţi dintre discipoli, a întâmpinat contraziceri, a citit recenzii negatoare la studiile lui sau i s-au transmis cuvinte deloc măgulitoare. Pe scurt, a primit lovituri care i-au atins omenescul orgoliu.
Iată, între altele, explicaţia că până la urmă nu aceşti Ivani tenebroşi, ci blândul Alioşa a rămas să-i asiste existenţa (ca să facă şi el referinţă la un foarte en vogue roman rusesc al unui aşa-numit Dostoiewski, pe care de curând l-a citit într-o proastă traducere germană). Un Alioşa Karamazov, dotat însă cu un binevenit simţ practic, căruia ajunge să-i vezi obrajii laţi şi copilăreşti, îmbujoraţi la orice aluzie decoltată, ca să simţi pe loc faţă de el încredere şi simpatie.
— Sigur, a trecut atâta vreme, încât pare curios să te mai interesezi de aşa ceva! Dar în regiment a fost o anume alertă, s-a crezut că atunci vom intra în război…
Oare de ce musafirul a găsit de cuviinţă să se ridice de pe scaun, ba chiar şi să ia postura unui vorbitor parlamentar? Să fie oare adevărat ceea ce Sophie a strecurat într-o zi, că visul tânărului Ialomiţeanu, ce încă mai afectează interes pentru filologie, ar fi în realitate o carieră diplomatică?
Este desigur adevărat, de vreme ce i-a confesat-o ei… Bieţii sigisbei, surâde cu înţeleaptă îngăduinţă Profesorul, bieţii sigisbei ce fac confesiuni 218
doamnelor măritate, bazându-se pe discreţia unei donna angelicata, intruvabilă în realitate! Bieţii sigisbei ce n-au decât experienţa alcovului, unde amanţii nu se îndură în genere să vorbească decât despre ei înşişi!
Cum să-şi imagineze atunci că donna angelicata, dintr-un irepresibil instinct, îi va aduce (de obicei, înjumătăţită sau modificată cu abilitate) domnului şi stăpânului ei orice veste ce a răzbătut până la ea din lumea largă? Ce femeie este aceea care nu a reuşit, prin ciripitul ei inofensiv, să modifice, cu fapte observate doar de ochiul ei inocent, părerea lui mai veche despre rude sau buni amici? Astfel, doar, creşte solidaritatea cuplului, astfel se împrospătează aerul dormitorului conjugal, care, tot mai lipsit fiind de parfumurile sălbatice ale primelor îmbrăţişări, ar putea, ajungând din ce în ce mai stătut, să-i sufoce…
Dar de ce oare amicul Ialomiţeanu ar vrea să intre în diplomaţie, o profesie pentru care evident nu este dotat, se mai întrebă Profesorul? Să nu-şi dea seama că sângele rece îi e în defect, că l’esprit de repartie îi lipseşte, că
nici averea, nici relaţiile de familie nu sunt în stare să suplinească aceste vizibile dezavantaje? De ce, ajuns la anii la care ar trebui să anvizajeze un doctorat luat cu brio, o catedră universitară obţinută pe merit, el se risipeşte în cozerie cu personaje politice de mâna a doua, frecventând lumea parcă
numai cu scopul de a tezauriza de peste tot informaţii derizorii? O tentativă
la fel de vană ca umplerea butoiului Danaidelor şi care, în sufletul magistrului, deşteaptă tot mai mult bănuiala uşurătăţii?
Şi de ce oare sau, mai exact, de unde această mică-înviorătoare-bucurie care refreşisează faţa suptă a Profesorului Mironescu, în timp ce enumeră în mintea sa defectele musafirului?
Două suflete am în pieptul meu, spune, cu îndreptăţire, poetul…
— Da, erau chiar ultimele zile cât ai mai fost concentrat. Cu o duminică
înainte, veniseşi într-o permisie şi ne-ai anunţat că vei scăpa…
Ceva însă pare să fi atras atenţia musafirului în albumul pe care Margot îl ţine în poală, aşa că încearcă să citească peste umărul ei. Astfel ajunge acest tânăr, obsedat de regulile mondenităţii, să comită altă impardonabilă
impoliteţe, după venirea neanunţată: să ignore vorbele pe care i le-a adresat Sophie, doamna casei.
Profesorul nu mai are vreme să cumpănească lucrurile, pentru că Yvonne încearcă să se ridice pe genunchii lui, agăţându-i-se cu unghiuţele de reverul hainei. Nici atunci când răbdătorul tată o dă jos şi o lasă să facă în jurul 219
gheridonului câţiva paşi, ţinând-o de mână, grijuliu şi stângaci, ea nu catadicseşte să se poarte cuviincios, ca o persoană ce ia parte la o sindrofie.
