Dar vocile celelalte se împletesc, cerând păsuirea vinovatei, şi amfitrioana face un gest de renunţare care îi dezveleşte, prin deschizătura rochiei, braţul pietros şi alb.
— O încurajezi şi dumneata la rele, îi spuse mustrător musafirului, ameninţându-l cu degetul în glumă. Şi toţi fac la fel, din comoditate şi nepăsare, iar eu inutil avertizez că astfel îi vom strica şi firea, şi caracterul…
— Sunt mult mai nevinovat decât presupuneţi… De altfel, ca de obicei…
protestează, zâmbitor, acesta.
S-a creat o confuzie: domnul Ialomiţeanu are impresia că reproşul o vizează pe surioara cu care a antamat o conversaţie aparte; de aceea o lucire vicleană îi luminează ochii transparenţi. Sentimente contradictorii se încrucişează, de altfel, în sufletul lui, făcându-se vizibile printr-o pulsaţie vie şi trecătoare. Îi oferă, roşind, dar cu multă curtoazie, scaunul din apropierea sa distinsei doamne, apoi întoarce o privire atentă spre gheridon.
Evident, persoana care îl atrage cel mai mult în salon este Profesorul Mironescu.
Dar interesul Profesorului este acaparat în întregime de micuţa Yvonne, care şi-a găsit în fine o ocupaţie mai liniştită. Cu degeţelul întins, Yvonne împinge nasul, ochii, pleoapele lui Papa, iar Papa se sperie şi se fereşte.
— Nevinovat!? Pas du tout… Există nenumărate reproşuri ce ţi s-ar putea aduce… insistă Sophie. De pildă, văzându-ţi de mai multe ori comportarea, m-am întrebat: oare de ce acest domn se străduieşte într-atât să-şi mulţumească toţi cunoscuţii? Ce rost are să-ţi arogi obligaţii pentru persoane faţă de care nu eşti îndatorat? Şi, în schimb, eşti în defect faţă de cei care…
223
Sophie îşi face vânt cu evantaiul şi priveşte uşor încruntată stampa lui Rubens cu fiicele lui Leucip, de parcă acolo s-ar afla misterul pe care vrea să-l pătrundă.
— Faţă de cei apropiaţi sunt în defect, într-adevăr, se înclină tânărul. Are un surâs îndrăzneţ şi mulţumit de sine. Cu cât cineva îmi este mai apropiat, cu atât comportarea mea faţă de el este mai… din păcate, este mai…
— Mai proastă, da, surâde şi Sophie.
Surâsul ei – uşor resemnat, uşor acid, uşor jignit – se întâlneşte cu surâsul lui – jucăuş şi triumfător. De fapt, nu se întâlnesc, pentru că trec, cu viteze diferite, printr-o aceeaşi substanţă, aflată în stări de agregare diferite.
— Totuşi nu înţeleg de ce să ţii atâta să te simpatizeze toţi! Şi portarul de la Casa Vanicu, şi Marghiloman, şi Nela, şi Nicu Filipescu, şi madam Ana…
Toţi, fără nicio excepţie… Toate… Ce fire poţi să ai… îngână Sophie, lăsând să
i se vadă de sub evantai numai ochii mustrători.
— Sunt principiile politicii mele, stimată doamnă. Ale politicii, nu ale firii mele, subliniază tânărul şi, ca după o mărturisire compromiţătoare, face câţiva paşi ezitanţi, depărtându-se.
În mers, întinde la întâmplare mâna şi mângâie automat cu vârful degetelor bronzul de pe consolă: torsul lucios, lira lui Apollo…
O mică vibraţie adusă de amintirea inavuabilă a vârstei când sângele ce se dezlănţuise şi cuminţenia firească nu găsiseră încă alt debuşeu decât studiul atent al cioburilor de ceramică grecească, cu violuri pe cale a fi înfăptuite, al statuilor, cu şi fără frunze, exasperante trupuri goale peste care visa să-şi coboare mâna tremurândă. Obscene simboluri primitive, cercetate à bout des nerfs. Deasupra, planând, zdrenţuită, certitudinea consolatoare că va fi totdeauna capabil să se supună preceptelor raţiunii; că nu va înfăptui niciodată un fapt nesăbuit, ce ştie sigur că are să-i dăuneze. Că teama de eventuale boli, scandaluri şi neplăceri îl va feri de ispitele reale care îl resping şi-l înspăimântă….
Micuţa Yvonne mâzgâleşte, iar Profesorul admiră zborul lăstunilor: zigzag de linii negre ce se intersectează între pereţii cerului – ivoriu catifelaţi – pe care roşul apusului a început să-i injecteze. Afară irupe gradat lumina intens aurie ce face să crească penumbra în salon – aşa cum creşte şi scade apa în două vase comunicante.
Trezit din visare, Profesorul aude glasul însufleţit al soţiei sale: tot despre incidentul de la Mamorniţa este vorba:
224
— Bineînţeles că Regele Ferdinand nici nu a vrut să audă de versiunea oficială: că ruşii ar fi trecut graniţa dintr-o eroare… O eroare care să ţină 60
de kilometri? a spus. Nu se poate totuşi aduce unui general rus insulta că nu ar şti să citească o hartă!
Dar de când Sophie, care, înfăşurată într-o pelerină tenebroasă, lăcrăma pe un romanţ sau pleca spre livadă încărcată de pânze, şevalet, şasiuri, cu pitoreasca ei pălărie alunecând neglijent pe spate, a ajuns să se priceapă în politică atât de bine? Auzi-o vorbind, cu obişnuita ei siguranţă de sine… O
plăcere a vanităţii îi animă chipul tânăr sau doar o încă dulce, o încă-graţioasă-mică guşă? Fruntea joasă, recele nas acvilin, buzele lungi şi subţiri
– o fire egoistă, ba chiar meschină?
O, stabilele, mediocrele noastre sentimente familiale, în care s-ar părea că
nu ştim nimic despre cel ce respiră alături, aşa cum nu ştim despre necunoscutul nostru trup pe care îl folosim în rutină!
Domnul Ialomiţeanu aruncă o întrebare cu glas atât de scăzut, încât Profesorul nu o aude. Aude în schimb răspunsul soţiei sale:
— Bineînţeles că făcuseră toţi, chiar din primul moment, asemenea presupuneri! Nu ţi-am spus că Brătianu venise alertat de la moşie? Iar Regele a trăit o emoţie puternică încă de pe vapor! Poate de furie, poate de frică, o jumătate de oră a tremurat…
— Ei, poftim! exclamă Profesorul tăios. Ei, poftim! Regele a tremurat o jumătate de oră şi toţi o ştim imediat. Ce oameni, Dumnezeule! Ce oameni şi ce ţară!
Şi, ca semn al indignării, o coboară pe micuţa Yvonne de pe genunchi. Nu are nevoie să privească înspre soţia sa ca să o ştie cum arată: profilul mâhnit, privirea de copil necăjit care nu ştie cum să se apere. O nevinovată
dâră albastră mai pluteşte o vreme stânjenitoare printre mobilele grele de mahon, în timp ce Profesorul Mironescu tace cu încrâncenare.
— Dar chiar persoane din strictul anturaj ne-au spus… Jorj, nu-ţi mai aminteşti? Doar erai de faţă… stăruie, cu blândeţe, Sophie.
O blândeţe rugătoare care, înaintea oricărui alt gând, declanşează în el o furie oarbă. O blândeţe cu care de la o vreme ea găseşte mai picant să se drapeze în societate.
Bineînţeles că nu-şi aminteşte să fi făcut Jorj Athanasiu o asemenea afirmaţie: nici nu este genul de informaţie pe care el s-o difuzeze. Nu i se potriveşte. Apoi, în astă-seară, se împlinesc şase luni de când nu s-au mai 225
văzut cu amicul Athanasiu. Cine poate şti mai precis asemenea date decât el, pe care singurătatea îl apasă atât încât a început să aştepte chiar şi vizitele lui Titi Ialomiţeanu? De mai mult de un an, lumea care, seara, întorcându-se de la promenada de la Şosea, trecea să lase cărţile de vizită, s-a tot rărit, până a dispărut cu totul. Vizitele amicului Jorj au fost în ultimul timp înlocuite de telefoane. Dacă Sophie nu-şi mai aminteşte este, pe lângă lipsa ei de memorie, bine cunoscută, şi pentru că ea nu a suportat acelaşi regim de recluziune.
Rar să fi pierdut Sophie o bătaie cu flori la Şosea şi apoi o seară la Flora, împreună cu Miza şi Radu. Lisette Athanasiu i-a oferit permanent ocazia să-şi ia îngheţata obişnuită la cofetăria Riegler (poate din bavardajul ei să fi cules bârfa politică?), sigisbeul Titi Ialomiţeanu a mai luat-o împreună cu Margot de câteva ori la teatru şi chiar mâine, pare-se, au iarăşi bilete la Teatrul Francez. Numai că astăzi circula zvonul în oraş că spectacolul următor e compromis, pentru că Teatrul Francez împachetează să plece.
Concluzia este că Sophie n-a fost atât de oropsită pe timpul bolii lui, aşa cum obişnuieşte să se plângă. Iar dacă încurcă amintirile este nu numai din profundul ei dispreţ pentru ordine, dar şi pentru că are amintiri multe. De aceea ajunge să susţină că amicul Jorj a lansat această informaţie pe care tu, soţul ei, acum o auzi pentru prima oară. Aşadar, a auzit-o pe contul ei.