este încă lumină, aprinde lumânările de stearină.
În spatele jilţului doamnei Mironescu, lumina pâlpâindă scoate la iveală
un postament alb, rotund ca o coloană, şi, aşezat pe el, un bust de zeu antic.
Un Poseidon, un Jupiter tonans?
Iarăşi paşii moi ai madamei Ana, încetineala gravă cu care mâinile se întind spre platouri, spre farfurioare, fălcile mişcându-se fără foame, fără
grabă, fără lăcomie. Binecuvântata aromă a ceaiului.
Cu un frou-frou incitant, cu paşi uşori, Sophie trece de la unul la altul.
Chipul ei grav şi copilăresc pluteşte acum în penumbra salonului, întinzând cu graţie ceaşca aburindă. Atât de exactă şi de plină de tact, încât, desigur, nu poate exista un lucru în care să nu aibă ea dreptate.
229
Încât nu poate exista eroare…
— Ştefan! Te rog! …
I-a luat din mâna prea fierbinte cleştişorul, iritată de neîndemânarea cu care el încearcă să prindă cubuleţul de zahăr. Privirea pe care i-o trimite pe sub genele lungi spune îndeajuns despre grija ei autoritară şi posesivă. Şi, cu aceeaşi mişcare ce nu admite replică, îi face semn spre felia de tortă, obligatorie.
O, stabilele, mediocrele noastre sentimente familiale, de care s-ar părea că
nu eşti demn, atât timp cât nu te poţi împiedica să-ţi vezi aproapele! Să-l vezi şi, văzându-l, să cazi în păcat şi să-l judeci!
Dar ce amar este ceaiul în astă-seară! Sau numai gura lui este amară?
— Feriţi, donşoară, c-asta nu-i jucărie, spune madam Ana, dând-o la o parte pe micuţa Yvonne, care încearcă să împingă măsuţa cu roţile. Mâncaţi-vă-ţi mai bine pişcotu’…
Nepierzând din ochi silueta soţiei sale, Profesorul înghite, strâmbându-se copilăreşte, ultima bucăţică de tortă. Iat-o, atât de blândă din fire cum e, îndeplinindu-şi obligaţiile de amfitrioană, fără să-şi arate în niciun fel mâhnirea. Şi, desigur, nici mai târziu nu-i va reproşa în vreun fel că a ridicat glasul la ea; cel mult o migrenă sau unul din acele răuri femeieşti care o doboară la pat. Va zăcea ore întregi, cu biata ei frunte învelită într-un tulpan muiat în oţet aromatic, cu o buiotă la picioarele reci, cu obrazul alb şi buzele decolorate. Atunci va regreta cel mai mult c-a jignit-o, şi încă înconjuraţi de asistenţă! Va rămâne şi el tot singur în cabinetul neprietenos, lucrând fără
spor la proiectul de atlas dialectal, neputându-şi împiedica gândurile să se întoarcă mereu tot la ea. O tristă consolare că numai el o face să sufere, că ea pare să nici nu audă vorbele neconvenabile ale celor ce-i sunt indiferenţi. De pildă, pare să nu fie afectată de lipsa de atenţie faţă de ea a musafirului; pentru că, altfel, dacă absurdele presupuneri ce-l încearcă, uneori, în privinţa ei şi a junelui Ialomiţeanu ar fi adevărate, cum ar fi lovită inima ei, sensibilă şi tandră, în timp ce acesta o curtează pe sora ei!
Cât despre june, iată-l ce nepăsător ia din mâna Sophiei ceaşca aburindă!
O mână ce coboară mângâietor pe trup, alunecând mai departe, încă mai departe? Ce presupunere absurdă!
Freamătul odihnitor al camerei.
— Explozia de la Pulberăria Dudeşti mă obsedează, pentru că
circumstanţele m-au silit să fiu de faţă la înmormântare, continuă tânărul.
230
Închipuiţi-vă, sicriu lângă sicriu! Sute şi sute de sicrie! Ceea ce a făcut cea mai penibilă impresie asupra asistenţei şi fiecare, sunt convins, a gândit că
asistă la o repetiţie în mic a ceea ce va urma. Altminteri, o lume teribilă, oficialităţi, discursuri, căldură. Şi, astfel, domnule Profesor, mi-a venit acel gând pe care, fără doar şi poate, îl aveau mulţi români onorabili în acele clipe. Nu cumva, m-am gândit, este adevărat ce s-a spus, că aici a umblat o mână criminală?
Şi domnul Ialomiţeanu se înclină, la modul său exagerat, în faţa madamei Ana, care îi oferă farfurioara cu glasele, dulciul său preferat.
— Cineva care să atenteze la bruma noastră de pregătire militară? surâde Profesorul. De vreme ce stocul de artilerie a sporit nesatisfăcător, comenzile nu ni s-au livrat şi aşa mai departe, de ce să se mai înverşuneze contra noastră inamicul? Ca să nu te mai întreb, dragul meu, şi la care anume inamic te-ai gândit, în condiţiile în care muţenia dezesperantă a lui Brătianu nu ne lasă să vedem dacă vom mai ieşi vreodată din neutralitate şi dacă vom merge cu germanii sau cu francezii! Şi atunci, dacă vorbim de mâna criminală şi de periculosul inamic, nu cumva ar fi mai potrivit să ne gândim tot la noi înşine? …
O picătură de maliţie prietenească s-a dizolvat în cordialitatea Profesorului. Deşi cam pământiu la faţă, arată iarăşi bine dispus. Poate încearcă să-şi răscumpere lucrurile neconvenabile ce le-a gândit despre musafir acum o jumătate de oră, când s-a înverşunat împotriva Sophiei.
— Şi totuşi, îngână nevinovatul musafir, neştiutor de complicatele analize ale magistrului. Totuşi, cercetările ce s-au făcut mi s-au părut insuficiente, parcă nici poliţia nu ţinea să descopere adevărul. Şi excludeţi ideea de atentate?
— Poate cei ce l-au omorât pe Regele Carol să fi pus şi exploziile la cale? îl întreabă Margot.
Titi ridică ochii amuzat şi o priveşte, înălţând sprâncenele a mirare, dar înghite mai departe glasele, cu obişnuita lui lăcomie nervoasă.
— Mi-amintesc foarte bine seara aceea! Dumneata erai în vizită şi Sophie a răspuns la telefon şi, de emoţie, aflând despre moartea Regelui Carol, a adus-o mai repede pe lume pe Yvonne! Iar după ce dumneata ai plecat, a venit nenea Alecu s-o aducă în cupeul automobil pe naşa Fănica. Şi când a auzit trista veste cu regele, naşa Fănica a plesnit palmele şi a spus: asta nu-i moarte curată! Asta e moarte cu bănuială! Şi naşul Alecu a spus că el pusese 231
pariu că până la urmă au să-l otrăvească, pentru că el a făcut tratatul secret cu nemţii…
— Prostii… Tu prêtes comme d’habitude l’oreille à toutes les bêtises…
Pauvre Alecu, il est bien gentil, il fait de son mieux, mais… spune doamna Mironescu, aşezându-se şi ea, de cealaltă parte a domnului Ialomiţeanu, pe canapea.
— Aidi, donşoară, lăsaţi-vă-ţi de joaca asta! Şi nu mai începeţi toate pişcoturile, că o donşoară trebuie să mănânce frumos în lume, şi cine le mai ia pe urmă dacă le vede aşa, muşcate? Aidi, donşoară, aidi, fiţi de-nţeles! Nu vă uitaţi aşa la mine, ca lupu’…
Şoapta madamei Ana face asistenţa să se amuze. Numai tânăra mamă îşi exprimă îngrijorarea că, în aceste vremuri grele, când străinii se pregătesc să plece, va fi dificil a mai găsi pe cineva convenabil ca să se ocupe de copil.
— Că va fi imposibil să mai găseşti Fräulein şi mademoiselle, nu este nimic, stimată doamnă! Dar vor dispărea şi servitorii! Iar aprovizionarea va deveni o mare problemă, aşa cum a şi ajuns pentru sărăcime, care nu numai că stă
la cozi, dar nu găseşte carne decât de două ori pe săptămână, încolo, zilele de post pe care le-a fixat statul. Aşa că nu mai e mult şi va fi şi la noi ca în Germania, unde oamenii de condiţie stau la coadă… Da, da, stimată şi distinsă doamnă, ne aşteaptă zile încă şi mai grele.