sine dorinţa egoistă de a te cruţa şi frica…
Momentele tot mai dese din celălalt război când, parcă trezit deodată din somn, se întreba ce căutase el însuşi să-şi istovească plămânii şubrezi în marşuri sub arşiţă, printre muşte, praf şi microbi fără număr, printre ambulanţe ticsite şi tărgi acoperite cu cearşafuri albe… Cui i-ar fi folosit dacă
şi-ar fi dat sufletul într-un asemenea mod penibil, nemaiavând nici puterea să se vaite, nemaiavând nici ce dejecţii însângerate să scoată din trupul deshidratat, uscat ca o iască? Providenţială, desigur, întâlnirea cu amicul Jorj Athanasiu: Cum, dragă, dumneata aici? Fii serios, domnule, nu vezi în ce te-ai băgat?! Du-te înapoi la înregistrările pe gramofon şi la atlasele dialectale!
— Am avut ocazia să văd de aproape cum stau lucrurile, data trecută, şi Cel de Sus m-a ajutat să scap cu viaţă! Providenţială a fost întâlnirea cu amicul Jorj Athanasiu, călărind alături de un voluntar mult mai important: Ionel Brătianu! Şi atunci, după o călătorie istovitoare cu maşina, sute de kilometri, m-am trezit dintr-odată într-un Bucureşti obişnuit: vară, cald, proiecte de vilegiatură. Sophie încă îmi mai reproşează şi acum pentru cât de posomorât am stat seara, în grădină, la Fântâna Blanduziei. Mă irita însă
sănătoasa poftă naţională de râs care ne întovărăşeşte dezastrele… Unii susţin că astfel am rezistat, eu mă întreb însă dacă nu cumva din ea vine pieirea noastră.
Profesorul îşi pune ordine, cu o mână uşor tremurătoare, în hârtiile din pomieră. Iar musafirul său începe, după vechiul obicei, să se plimbe cu paşi mari prin salon. Probabil, îşi spune magistrul, aşteaptă să îmi dau încă şi mai mult pe faţă felul pe care el îl consideră exagerat de sever de a judeca oamenii, ţara…
Dar cum de ajungem să ştim modul în care suntem gândiţi de ceilalţi, chiar de cei ce ne-au menajat susceptibilităţile, aprobându-ne fiecare vorbă?
235
Prin intuiţie, spun teoriile cele mai moderne, teorii ce contrazic pozitivismul atotputernic.
Profesorul Mironescu regretă tot mai tare că n-a comandat la vreme cărţile acestui foarte en vogue Bergson.
Intuiţia, deci, îi spune exact nuanţa particulară a condescendenţei cu care îl priveşte fostul său student: o senzaţie vie, ca o pâlpâire de lumină. Cum este însă o senzaţie deranjantă, el evită să dea frâu liber gândurilor în această direcţie. Altminteri ne-am mai putea apăra de o asemenea benignă
formă de indiscreţie pe care şi noi o comitem faţă de ceilalţi?
Profesorul le întoarce deci celorlalţi un obraz neatent şi binevoitor, potrivindu-şi rama ochelarilor pe nas. Freamătul viu şi odihnitor al camerei îl înconjoară, briliantele unei broşe scânteiază într-un jabou, dantelăria spumoasă a unei dantele despică penumbra…
— Fereşte! Vai de mine, donşoară! Fereşte!
Foşnet de fuste, ţipete, tropăituri, zgomot de ceşti lăsate în grabă pe farfurioare. Şi totuşi el, cel fără de reflexe, el, distratul ochelarist, a ajuns, dintr-un salt, primul. El desprinde mânuţele umede ale Yvonnei – cum de pot fi atât de mici? – de pe marginea măsuţei cu rotile, primind cu un zâmbet fericit înţepătura unghiuţelor mici, usturătoare ca briciul. El îi mângâie perişorul moale şi firav, care îi lasă din loc în loc la vedere ţeasta trandafiriu-blonzie. El îi îndepărtează de la ochi pumnişorii pe care ea şi-i întoarce iarăşi, cu o nebănuită putere.
— Nu, nu i s-a întâmplat nimic, le explică Profesorul răbdător, savurându-şi cu modestie triumful. Nu i s-a întâmplat nimic, s-a speriat doar de ţipete…
Şi chiar acesta este adevărul. De ţipetele lor s-a speriat şi de ei toţi, ce s-au repezit deodată. Cât despre pericol, era chiar inexistent, de vreme ce se isprăvise de servit ceaiul. Chiar acesta este adevărul, dar postura de salvator o aştepta de multă vreme. Aşa că îşi ridică preţiosul trofeu, trupuşorul care miroase ameţitor a fraged şi a lapte, şi îi potriveşte minuscula bluziţă de marinar…
O, stabilele, mediocrele noastre sentimente familiale, ce-ţi dau puterea să
o iei mereu de la capăt, dimineaţă de dimineaţă, şi-ţi dau puterea să suporţi mereu, seară de seară…
— Aş fi preferat să nu mi se dovedească atât de repede dreptatea… Mais c’est une véritable folie de la faire confier à Nela… Cette fille trouve tout le 236
temps des moyens pour se dérober… Et toi aussi, chéri, tu laisses aller leschoses…
Reproşul Sophiei sună blând, dar privirea i s-a oprit stăruitoare asupra lui. Iarăşi aceeaşi senzaţie că a devenit străveziu, aceeaşi strâmtorare pe care i-o dă minciuna. Pentru că, la urma urmei, tot minciună este şi să-i ascundă ei clipele rele, în vreme ce ea bănuieşte că ceva nu este cum trebuie şi totuşi nu înţelege ce poate fi. Desigur, exasperându-se, încercând apoi să
se convingă că boala lui este jumătate ipohondrie, jumătate neurastenie, de vreme ce nu se caută la doctor şi nu ia nicio măsură…
Scuturându-se cu neplăcere, Profesorul Mironescu îşi aşază mai bine copilul pe genunchi. Maxima puseului de febră pare să fi trecut, pentru că se simte mai întremat. Şi, pe măsură ce se simte mai întremat, devine iarăşi locvace. Îl împinge acelaşi sentiment neplăcut, dar vocea îi rezonează, plină, ochii îi lucesc şi verdele irisului s-a împrospătat de febra după-amiezii:
— Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiţi, dintru început resemnaţi, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieţi grele şi dezamăgitoare, aşa că au renunţat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulţesc spontan… Ca microbii în praf… Există parcă în aer un ferment al dezordinii…
— O enzimă, râde musafirul.
— O enzimă, dacă vrei, concede Profesorul. Un microb atotputernic al corupţiei, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea şi tatăl meu şi de care nici noi nu încetăm a ne plânge. Iar toate la un loc plămădesc această formidabilă inerţie în care energiile se încleiază, se pervertesc, se îneacă. Pentru că tinerii noştri, copiii noştri, i-aţi văzut ce dotaţi sunt? Cât de minunaţi sunt copiii noştri, cât de dezamăgitori ne sunt adulţii…
Şi Profesorul Mironescu îşi strânge grijuliu braţele în jurul micuţei Yvonne care, nedându-şi seama cât este de protejată în braţele lui Papa, scânceşte ca un căţel nervos, dând semne că ar vrea să plece.
— Dar chiar aşa, dragul meu, cum îţi explici că tot de aceleaşi răuri ne plângem, de atâta vreme, unii la alţii? Pentru că de am fi chiar atât de mulţi nemulţumiţi şi chiar atât de mulţi oneşti, cum s-ar mai înmulţi răul? Parcă
însă, din generaţie în generaţie…
Profesorul se întrerupe şi o coboară pe Yvonne de pe genunchi, simţind deodată ochii musafirului fixaţi stăruitor asupra lui. Este posibil ca acesta să
237
aibă o rezervă asupra lucrurilor pe care le aude! Se cuvine deci să-l invităm, cu un gest larg, pe june să-şi dezvăluie posibilităţile originale ale minţii!
Ceea ce Profesorul Mironescu şi face în această clipă; mai mult chiar, ca să îl ajute, îi pune o întrebare. Cum îşi explică el, ca reprezentant al unei generaţii mai tinere, mai exigente faţă de viaţă, mai cultivate, permanenţa acestor păcate naţionale? Cum se face că transmitem, odată cu răul, şi debila noastră
indignare, gata însă, mai târziu, să se acomodeze pe loc când va fi vorba de sine? Gata să acuze, să foarfece, să clevetească, atunci când va fi vorba de altul?
Ca şi când întrebarea l-ar fi surprins cu indiscreţie, tânărul roşeşte, urechile îi devin zmeurii. El, ca reprezentant al unei generaţii mai tinere (răspunde), dar în niciun caz mai cultivate! Mai pretenţioase, da! Şi nici mai cu viitor, cum de obicei se spune, pentru că, dacă ne-am lua după ce este în jurul nostru, am putea s-o numim „generaţie de sacrificiu“. Inutil această
generaţie este mai pretenţioasă, de vreme ce s-ar părea că zarurile sunt aruncate şi avem de-a face, ca să spunem aşa, cu prima „generaţie de sacrificiu“ după un timp nu prea lung de bunăstare şi pace… Mai rămâne de văzut dacă sacrificiul va merita, ca să spunem lucrurilor pe nume.
Altminteri, el, ca reprezentant al acestei mai tinere generaţii, este primul care îi recunoaşte superficialitatea, şi aceasta nu este încă nimic! Se va vedea ce oameni gata de compromis şi lacomi de câştig sunt cei ce vin din urmă!
Tânărul Ialomiţeanu se află acum în acel colţ îndepărtat al salonului unde se privesc, faţă în faţă, şemineul de porţelan şi uşa dinspre terasă. Sprijinită
de marginea şemineului, mâna dreaptă îşi joacă degetele subţiate la vârfuri.
