Dar cum ar putea detecta Profesorul, din cealaltă parte a camerei, via emoţie care s-a declanşat de câteva clipe în sufletul lui, de când, plimbându-se nonşalant prin salon, a zărit uşa dinspre terasa cu clematite – deschisă?
Da, uluitor fapt, într-adevăr! Uşa dinspre terasă, pe care obişnuiţii casei o ştiu dintotdeauna a fi închisă, iat-o îndepărtată de o palmă! Iar dacă este deschisă acum, tot aşa deschisă a fost şi acum o oră! Şi acum două! Aşadar, cineva a ieşit pe terasă ca să privească în stradă, în curte. Sau chiar grădina!
Cineva care nu putea fi decât Profesorul, doar el îşi rezolvă în salon orele de corespondenţă!
Emoţia îl face să-şi audă asurzitor bătăile sângelui, ca nişte gonguri rău-prevestitoare, dar, în pofida lor, tânărul încă mai răspunde cu bunăvoinţă la absurda întrebare, care nici nu poate avea răspuns. El, din păcate, nu s-a 238
gândit până acum la această temă de discuţie, numai că pe viitor – dacă vom mai avea viitor – va găsi explicaţiunile cuvenite. Ar avea mai degrabă de pus o întrebare… à propos de Stere…
Profesorul îşi strânge contrariat pleoapele peste ochii fierbinţi: aşadar s-a înşelat când, surprinzând asupra sa privirea neliniştită a junelui, a presupus că acesta intenţiona să dialogheze! Un malentendu? Desigur, numai că în ciuda explicaţiei ce şi-o dă, nemulţumirea continuă să persiste în sufletul magistrului. Iată deci cum arată unul – şi nu cel mai rău! – dintre cei în mâinile cărora va trebui să lăsăm lumea. Sau iată ce însemnează tinereţea, cu superficialitatea şi egoismul ei. Doar vârstei crude îi va atribui mediocritatea acestui tânăr care îi oferă o companie mediocră. Şi care, deşi aşteptată într-un mod jenant, îl umple de crispare. Acesta fiind adevăratul motiv (să nu se mai mintă singur!) pentru care tot întârzie în salon, la o inutilă şuetă ce îi lasă un asemenea gust în toată fiinţa lui – de pustiu şi de cocleală…
— Sunteţi prea tineri, surâde Profesorul, ca să vă puteţi reaminti cum a fost întâmpinat articolul lui Maiorescu din Deutsche Revue, argumentând pentru prima oară nevoia apropierii noastre de Germania. Şi nici bătrânul Brătianu nu a fost aclamat când a mers să-l întâlnească pe Bismarck, deşi presiunea Rusiei se simţea în acel moment destul de bine… Opinia publică
era şi atunci refractară la asemenea apropiere, reţinerile fiind la Austria, cum se şi cuvine să fie, gândindu-ne la fraţii din Ardeal… Altminteri, ar mai fi ţinut răposatul rege secret, vreme de treizeci de ani, tratatul cu Germania?
Astfel că eu cred, dragul meu, că ar trebui să îl înţelegi şi altfel pe Stere…
Iată uşa îndepărtată de o palmă, astfel încât boarea fierbinte de-afară
învolburează perdeaua străvezie, crème, fluturând deasupra parchetului lucios ca o oglindă! Şi, oricât se gândeşte, tânărul nu găseşte nicio explicaţie liniştitoare. Dacă Profesorul a deschis uşa, este posibil şi să fi ieşit pe terasă
şi să-l fi văzut, târât de Sophie în nefericita plimbare… Dar nu îndrăzneşte să-şi mai urmărească gândurile în această direcţie…
Neliniştea fiind starea lui permanentă de spirit, tânărul a învăţat totuşi să-şi păstreze ochiul treaz. Aşa că, privind împrejur, observă că s-ar cuveni să
plaseze cât mai repede o replică, pentru că tace cam de mult. Şi, cu toate că
glasul emoţionat îl deserveşte, Titi Ialomiţeanu intervine în conversaţie:
— …Nu ţin deloc să insist, dar parcă, acum doi ani, la Constanţa, à propos de Stere au fost anume voci care s-au mirat că a acceptat să fie de faţă la 239
întrevederea cu ţarul Rusiei. Ca fostă victimă a Siberiei, oare credeţi că se cădea a-l vedea pe ţar?
— Ei, dragul meu! Nu-mi pare drept să-mi dau cu părerea eu, care, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am fost închis nicio oră… Poate tocmai că fosta victimă a Siberiei s-ar fi cuvenit să fie de faţă? Nu ştiu! Vorba dumitale: nu m-am gândit la acest subiect până acum! În schimb, ne gândim cu toţii la acea lume străină de după război, dominată de o Rusie ajunsă stăpână la gurile Dunării, la Marea Neagră! Atotputernică!
Profesorul îşi aude glasul vibrând de o emoţie care îl ruşinează. Şi jena că
îşi profanează gândurile, făcând demagogie de salon! Şi o irepresibilă
dorinţă de a vorbi înainte, antrenat de acel sentiment necercetat şi neplăcut!
Ca un pui de vulpe ascuns în sân, dincolo de cămaşa cu guler tare…
— Dar bine, sunt convins că îmi vei răspunde, en ce qui concerne la politique, nu vedem şi în ţări europene şi civilizate un pareil spectacle? Nu chiar aşa, dragă, nu chiar aşa! Toţi suntem de acord că în România este mai multă neseriozitate, mai multă nepăsare, mai multă nestatornicie. Şi mai puţină grijă pentru păstrarea aparenţelor. Cine nu ştie că politica se face cu abilitate practică şi compromisuri? Dar a scoate în faţa publicului secretele culiselor şi a mai avea în acelaşi timp pretenţia de a fi crezut atunci când fluturi drapelele idealelor!?!
O tuse neaşteptată îneacă glasul Profesorului şi el se luptă cu ea o vreme, vorbind sugrumat şi cu batista la gură. Apoi ghemuieşte batista cu un gest vinovat şi continuă:
— Poate că vârsta face să nu mă mai anflamez din orice şi îmi dă acest sentiment de oboseală? Dar uite, deşi ai fost plecat, trebuie să fi auzit de scandalul ce-a fost la club, când oamenii cei mai onorabili, unii ajunşi la o vârstă venerabilă, s-au trezit antamaţi într-o încăierare ruşinoasă şi au ieşit de acolo cu pălării turtite, cucuie, gulere strâmbe şi bastoane schimbate…
Vorbeşte, răsturnat comod în scaun. Pete mari de roşeaţă nesănătoasă i-au invadat fruntea pleşuvă, pomeţii, maxilarele.
Febra.
Vorbind, nu pierde nicio clipă din vedere chipul musafirului: o atenţie încordată, ce vrea şi nu vrea să vadă dacă există ceva vinovat între june şi Sophie. Evident, nu poate să se scuze şi să părăsească salonul, lăsându-i fără
supravegherea lui pe cei doi. Va trebui să mai întârzie aici, de parcă ar aştepta să se întâmple ceva, cu toate că este conştient că nu se poate 240
întâmpla nimic. Şi, pe măsură ce îl deranjează tot mai mult sentimentul neplăcut, amestecat cu o tandreţe tulbure faţă de cei doi, vocea şi-o aude tot mai prevenitoare. Atât de mângâioasă, încât numai el şi-ar putea detecta cele câteva note false.
Note false am spus? O eroare! Mai degrabă cele două suflete pe care le poartă în piept, aşa cum îndreptăţit a spus poetul…
— Faimoasa scrisoare a Regelui Carol care se plângea la străini de noi conţinea câteva pasaje interesante. Cum să negi că o constituţie prea democratică a fost dăruită prea devreme unui popor ce nu apucase să ştie ce însemnează libertatea, ce însemnează democraţia şi care abuza de ele? Cel ce va umbla peste ani prin gazete, prin memoriile noastre, riscă a fi asurzit de un îngrozitor vacarm: zeflemele şi acuze neîncetate! Un furnicar de siluete groteşti, ce nu par, ca păpuşile de bâlci, să fie mişcate decât de sforile ambiţiei şi lăcomiei! Singuri ne descriem astfel, angajaţi tot timpul în adversităţi pătimaşe, vociferând încontinuu, interpelând cu insolenţă în Cameră şi boicotând proiecte bune de legi, numai pentru că le-a propus adversarul, ţinând admirabile discursuri fără să avem deloc dreptate! Ce avocaţi am făcut, în numai câteva decenii, ce vie viaţă parlamentară! Una dintre primele din Europa! Pornind din orişice revoluţii pe care primarul le împrăştie cu câţiva jandarmi călări şi cu praful ridicat de târnurile măturătorilor, mergând cu orice motiv mărunt la Palat ca să strigăm acolo: Jos Carol I, ruşinea tronului României! Jos guvernul, bandă de asasini! Lăsând studenţii să-şi cheltuie entuziasmul tineresc, ridicând baricade, ţinând discursuri incendiare, căţăraţi pe statuia lui Mihai Viteazul… Cum să nu piardă din vedere acel urmaş că tot ceea ce încă are să-l înconjoare – case, legi, bulevarde, expresii, societăţi de asigurări şi credite, convenţii, bănci, poduri, gări, care alegorice la marile defilări, şcoli şi aşa mai departe – va fi fost făcut în spatele acestei zarve, de inima şi, mai ales, de mâna noastră, ce construieşte burghez şi trainic…
Da, sentimentul neplăcut dinlăuntrul său îi dă logoreea! Numai că
zâmbetul îi rămâne atât timp pe obraz, încât începe să-l strângă.
Şi deodată, cearcănele adâncite, violet-maronii, şi împrejur părul rar, pătat de cărunteţe.
— Aceasta pentru că nimeni aici nu este dispus a recunoaşte celuilalt sentimentul generos, fapta dezinteresată, truda pentru interesul public…
Sau poate că ele nici nu există şi doar biata mea iluzie vrea, cu tot dinadinsul, 241
să înfrumuseţeze lumea? Dar câte inimi generoase, câte minţi fără pereche va găsi posteritatea să păstreze dintre noi!? Dumneata poţi, desigur, să îmi răspunzi că nimeni nu este profet în ţara lui şi că prezentul totdeauna nedreptăţeşte sau că aşa este dintotdeauna lumea şi că nimeni nu va reuşi să
o schimbe… Iar atunci eu am să-ţi spun că în fiece om există ceva ridicol şi ceva dezgustător, astfel că oricare dintre noi se află neapărat la discreţia celui ce îl priveşte. Eşti doar atât şi doar ceea ce privirea care se opreşte asupra ta va reţine. De ce însă ne uităm la fraţii noştri cu o asemenea ironie?
De la o asemenea zdrobitoare înălţime? De ce atât de puţină generozitate?