Atât de puţină solidaritate şi eleganţă?
Afară, prin ferestrele limpezi, catifeaua albastră a clematitelor pe cerul luminos, rose-pâle, auriu. Dedesubt, hăţişul stufos al glicinei, şerpuind printre nodurile bătrânului nuc. Jur-împrejur, solzii lucioşi ai iederei care înveşmântează fastuos pereţii, lăsând numai deasupra burlanului cu cap de leu să sticlească, impudică, goliciunea albă a zidului. Jos de tot, în întuneric, lespezile de piatră înfundate în pământul gras, acoperite de muşchiul verde-negru.
Aici, penumbra dulce a salonului, împăienjenindu-se de amurg, mobila de mahon care nu mai luceşte a nou, conversaţia Profesorului Mironescu, încălcând cu bună-ştiinţă codul monden care i-ar cere să rămână spumoasă, agreabilă şi superficială. Iar dincolo de cămaşa cu guler tare, gheara puiului de vulpe care i se zbate sălbăticit la piept, care îşi înfige tot mai adânc în carnea lui ghearele însângerate.
Însă pe el, la fel ca pe micul spartan, niciun tremur al glasului n-are să-l trădeze! Va vorbi, înfăşurându-se tot mai tare în dantelăria pe care i-o împleteşte rivalului (asta este, să nu se mai mintă singur), încercând să se apropie. Atât de aproape s-ajungă, încât să-i poată pipăi celuilalt mişcările sufletului.
— Pentru că acesta-i modul nesolidar, uneori lipsit şi de politeţuri, cu care se tratează între ei oamenii noştri de bine! În fiecare zi aflăm altă dezvăluire scandaloasă! Altă maşinaţie a unor persoane, considerate până acum în afara oricăror bănuieli! Altă afacere oneroasă în care sunt amestecaţi oameni pentru a căror onestitate am fi garantat! În permanenţă se spun secrete pe care într-o oră le va şti oraşul şi se vorbeşte interminabil despre venalitate, bani publici deturnaţi, corupţie, iarăşi venalitate şi trădare! Ore întregi de cozerii şi taclale din care cine mai poate rămâne neatins, dacă nu 242
de insultă şi calomnie, măcar de o insinuaţie subţire? Pentru că de la duşmani trecem la amicii neaflaţi de faţă, răul nefiind, bineînţeles, numai în tabăra celorlalţi. Numai în tabăra lor. La fiecare dintre ai noştri am observat contraziceri între spusă şi faptă, josnice laşităţi, mici ticăloşii, alianţe ruşinoase, ambiţii inavuabile! Despre fiecare dintre ai noştri am putea vorbi destul, şi chiar vorbim, pentru că îi cunoaştem mai de aproape…
De ce însă, şi la această vârstă la care iluziile ar fi trebuit să-i dispară, pe el încă îl mai chinuiesc zvonurile rele ale oraşului? De ce neputinţa sa structurală de a imagina răul îl hărţuieşte în aceeaşi măsură ca şi firea, credulă şi influenţabilă? Calomniez, calomniez, îi sfidează el de fiecare dată
pe bârfitori, altfel ştiind prea bine cât de repede se convinge de ce aude: un zâmbet tremurând sfidător, de puşti slăbănog, care se teme să nu fie luat în serios, pentru că îşi ştie puterile puţine…
Este atât de prins de propriile fraze, încât chiar bine cunoscuta bătaie a pendulei îl face să tresară. Ceilalţi, care de mult urmăreau pe furiş cadranul, au şi ei o mică tresărire. Feţele lor nu se întorc spre el însă decât atunci când ultimul sunet se pierde, desfăcându-se, fâşii-fâşii în aer.
— …Există, desigur, printre noi destui care deplâng această irosire: fineţurile de observaţie, umorul, formulările memorabile pe care le înghite uitarea… Dar nimeni nu îmi pare a se nelinişti îndeajuns că din atâtea vorbe rele il en restera toujours quelque chose… Noi nu am creat un asemenea proverb, pentru că noi nu calomniem niciodată! Noi n-avem nicio îndoială că
ştim în fiece clipă tot adevărul despre ceilalţi.
O mică bâlbâială îi amestecă gândurile, făcându-l dintr-odată să simtă
ridicolul la care se expune. Ce lipsă de gust să dai lecţii în propriul salon! Ce lipsă de gust şi chiar de politeţe!
Profesorul Mironescu îşi desprinde de pe nas ochelarii aburiţi şi, ştergându-i îndârjit cu batista, continuă, mai şovăielnic:
— De altfel, şi noi, oameni oneşti şi neintroduşi în toate, suntem la fel predispuşi a crede că ceea ce vedem la ceilalţi sunt numai intrigi şi maşinaţii! Nu la dumneata mă refer, dragul meu, ci la întreg oraşul… Avem o înţelegere cât se poate de sceptică şi de pozitivă de cum se petrec lucrurile pe acest pământ: lumea este un panier de crabes, iar tu trebuieşte să dai din coate, să mai închizi un ochi, să mai pleci capul, să te faci frate cu dracul până când treci puntea… Astfel se iroseşte des pomenita inteligenţă pasivă
românească, discreditând lucrul fiecăruia, mai înainte ca acela să fi reuşit să-243
l ducă până la capăt! Numai că, aşarnându-ne împotriva omeneştilor scăderi ale semenilor, ne discredităm şi principiile! Aruncând în permanenţă
oamenii în derizoriu, vom sfârşi prin a arunca şi idealele…
Brusc îngrijorat, domnul Mironescu îşi opreşte ochii asupra micuţei Yvonne care, de câteva minute, se învârte fără rost în jurul măsuţei cu fotografia, riscând să răstoarne candelabrul cu lumânări aprinse. Dar, înţelegând mustrarea din ochii lui Papa, fetiţa aleargă să se vâre sub gheridon. De acolo scoate din când în când capul poznaş printre ciucurii mătăsoşi ai feţişoarei de masă, aşteptând ca Papa să îi facă Bau! Şi el abia apucă să se încrunte fioros, că ea a şi dispărut în patru labe pe dedesubt, cu o iuţeală de vietate sălbatică, râzând ascuţit până începe să sughiţe. Astfel sughiţând, a apărut din nou şi stă în genunchi, murdărindu-şi ciorăpeii ajuraţi şi fustiţa de marinar.
Numai că Papa din nou a uitat-o.
— Dând imediat crezare oricărui zvon rău, pentru că el nu face decât să
confirme modul nostru fără iluzii de a privi lumea, lăsând să se insinueze bănuiala interesului propriu asupra oricărei fapte bune, mai este de mirare că în permanenţă suntem sceptici şi blazaţi?
De ce oare însă, fără nicio legătură cu ceea ce rosteşte, îi apare deodată în minte această amintire veche? O dimineaţă sticloasă şi cenuşie de februarie, iar el mergând pe jos pe strada Sfântul Ionică, pentru că nu mai are nicio para în buzunar, ca să poată lua chiar cea mai mizerabilă birjă. Zgribulit în paltonul subţire, alunecând tot timpul pe limbile de gheaţă cu delicaţii lui pantofi de bal, strânge în mâna îngheţată medalionul vechi şi greu, bătut cu diamante mari şi rubine, moştenire de la maman. A jucat cărţi toată noaptea, a pierdut, de la o vreme a jucat pe datorie, iar acum, au diable! Se grăbeşte cu medalionul spre Muntele de Pietate, să rezolve şi pe urmă să uite neplăcuta poveste! Se cunoaşte prea bine pe sine pentru a fi sigur că va fi în stare să îngroape foarte adânc amintirea micului dezmăţ şi niciodată să nu-l mai repete. Aşa încât, frisonând în paltonul subţire şi elegant, făcând utopice calcule de bani pentru o mult visată blană de samur, atât de necesară unei fiinţe ca el, friguroase, strângându-şi mai departe mâna îngheţată pe medalion, dă colţul, în dimineaţa sticloasă de februarie, spre strada Sfântul Ionică. Frigul tăios îi lipeşte nările, îi înroşeşte nasul, îi înţeapă ochii înlăcrimaţi. Viu şi tânăr fiind, este cât se poate de firesc să meargă să-şi amaneteze medalionul primit lângă un pat de moarte ca să răscumpere o 244
noapte de rătăcire a vieţii sale. Şi niciun sens răuvoitor nu alterează în vreun fel înţelesul durerii pe care, atât de adânc, a îngropat-o în sine… Iubirea ce i s-a purtat stă încă deasupra lui şi-l ocroteşte, nemaiavând însă nici cum să-l certe, nici cum să-l laude, nici cum să-l înţeleagă…
— …Aşa că, din atâta pragmatism şi din atâta ironie, nu-ţi pare, dragul meu, că se nasc mult mai greu iluziile naţionale? Sau, dacă totuşi ajung să se nască, nu-i de aşteptat să le pierdem destul de uşor, la cea dintâi încercare grea a istoriei? Abia să se fi limpezit cerul şi, la primul nor, soarele să
dispară iar. O frumoasă dimineaţă compromisă… pierdută…
Deşi junele Ialomiţeanu murmură a aprobare o replică ininteligibilă, Profesorul este convins că, de fapt, în mintea lui se întreabă ce anume dezamăgire politică a trăit de curând magistrul pentru ca să se lanseze întrun asemenea atac! Da, atac, nicio îndoială că acesta este cuvântul prin care discipolul îi desemnează discursul…
Dar atunci, ce rost mai are acest istovitor efort de apropiere, dacă dintru început îl ştie sortit eşecului? Prejudecata actului de vorbire, pe care îl studiază de douăzeci de ani, pierzând însă esenţialul, aşa cum pierzi apa adunată în pumni! Cât de puţin din ceea ce există în noi reuşim să
transmitem prin vorbe şi cât de puţin din acest puţin este primit! Totuşi vorbim (iată!) mai departe, încredinţaţi că soarele raţiunii ne luminează
sufletele… Altfel, ce ar deveni viaţa noastră dacă am vedea schimbul de cuvinte – aşa cum şi e! – ca pe o dificilă transfuzie? Doar în clipele de mare eşec ne încearcă o asemenea bănuială, pe care la prima ocazie avem din nou să o uităm… Doar după ce vom lăsa să se scurgă inutil toată sinceritatea bietului nostru suflet, iar celălalt nu se va arăta în stare să primească niciun cuvânt, vom întrezări, resemnaţi, ocultele legi la care ne predestinează
omeneasca apropiere…
Asemenea gânduri încolţesc în mintea magistrului în clipa când întâlneşte privirea discipolului. Dâra pe care o lasă împrejur ochii acestuia este –
inexplicabil – şovăielnică, lipicioasă, de animal încolţit. Din nou însă, meseria de profesor, care obligă la perseverenţă, îl împiedică pe domnul Mironescu să capituleze, aşa cum este tentat.
— Altminteri, avem destul spirit critic ca să ne ştim şi acest defect!
Vorbim cu o resemnare amuzată despre nesolidaritatea noastră. Aşa sunt românii, spunem, şi aşa fac, oriunde ar fi: în ţară sau în emigraţie, se ceartă
şi se sfâşie unii pe alţii, fiind mai degrabă dispuşi să se încredinţeze 245
străinilor decât celor de un neam cu ei… Poate explicaţia să fie amintirea timpului când se pârau unii pe alţii la Înalta Poartă? Ei, da, dragă, ei, da!
Pentru că a fi azi mai aproape de reprezentanţii Marilor Puteri, de Blondel ori de Bussche, de Czernin ori de Poklovski, decât de adversarul dumitale politic este oare firesc? Nu ştiu, dragul meu, te întreb doar, nu afirm! Dar dacă insişti, fie, da! Da, aceasta este părerea mea. Cred totuşi că sunt în greşeală cei care s-au accentuat prea tare fie spre Franţa, fie spre Germania, fie spre Rusia ori Austro-Ungaria…
Asistenţa întoarce neliniştită capul spre aceeaşi măsuţă care se clatină, cu sfeşnicul aprins. Prompt însă, domnul Ialomiţeanu a şi ajuns, din câţiva paşi mari, la locul incidentului; mai întâi suflă în lumânare, apoi se apleacă să o descopere pe făptaşa ghemuită dedesubt, în întuneric.
— La ora aceasta copiii cuminţi se culcă… Vine moş Ene pe la gene, nu? o întreabă calin. Moş Ene pe la gene, repetă, aplecându-se şi mai mult, pentru că, pe măsură ce se apropie, ea se tot retrage dedesubt. Moş Ene pe la gene…
