Astfel încât şi această impardonabilă vizită a mea, la o oră nepotrivită şi, mai grav, neanunţată…
Domnul Mironescu ridică mâinile într-un gest de protest:
— Nu, dragul meu! Te rog nu te scuza pentru originala dumitale vizită!
Dumneata n-ai făcut decât gestul cel mai firesc, care arată cât de aproape ne simţim unii de ceilalţi. Eşti doar mai mult decât un prieten, mai mult decât un obişnuit al casei! Cu toţii ţinem la dumneata enorm…
Un zgomot bine ştiut – pocnetul mic al plăcuţelor de fildeş –, doamna Mironescu îşi face vânt cu evantaiul, din ce în ce mai repede, vădit enervată.
Oare această deranjantă situaţie va mai lua sfârşit niciodată? Neplăcute şi vulgare lucruri i-a fost dat să îndure! Şi tot atât de neplăcut este şi că pielea ei fără încetare transpiră. Deşi se lasă seara, broboane mici de transpiraţie tot îi mai încolţesc pe frunte, la rădăcina părului blond, în adâncitura bărbiei; pe furiş, apărată de evantai, ea se tamponează cu batistuţa.
— Iată, însă, ce am vrut să-ţi spun şi mai devreme, sperând că ai să mă
înţelegi. Totul a fost dat peste cap de un incident foarte simplu, anume că
feciorului i s-au umflat gâlcile…
Profesorul surâde, dar o uşoară grimasă de vinovăţie îi tremură în colţul gurii. Simte umbra de pe chipul soţiei sale care s-a uitat stăruitor la el, apoi la pendulă. Continuând să vorbească, începe să aşeze, cu încetineală, hârtiile în pomieră. Nu, pe ea nu are cum s-o înşele cu vesela lui logoree, de ea nu-şi poate ascunde nici neliniştea mai adâncă. Se poate încrede în intuiţia ei aşa cum se încrede în sănătosul ei simţ moral (chiar dacă, intrând în lume şi 252
simţind că flirtul este în modă, se sileşte să aibă şi ea un curtezan, pentru a nu fi rămas tot o tânără provincială!).
Căci ce rost are să se prefacă a ignora la nesfârşit motivul logoreei lui –
gheara puiului de vulpe, suferinţa geloziei? Un lucru simplu, pe care doar naivitatea ei îl complică. Pentru că este atât de naivă şi atât de prost vede în jur, încât nici măcar laşitatea cavalerului ei nu este în stare să o observe, ca să se dezguste! Poate atunci s-o lase lipsită de supravegherea lui? Desigur, ar da mult ca să i se ofere şi cel mai mic fapt, în loc de această interminabilă
interpretare a fiecărui gest şi a fiecărei vorbe, cu care se oboseşte de atâta vreme. Dar, în ciuda suferinţelor umilitoare pe care i le provoacă uşuraticul lui discipol şi în ciuda faptului că se îndoieşte dacă i-a fost discipol vreodată, curiozitatea îl ţine atent, acum şi aici.
Ar exista încă destule alte soluţii – decât să claseze hârtiile prea încet – ca să evite să-i lase, prin plecarea lui, singuri. Ar exista soluţii mai fireşti şi mai brutale pentru a curma această înjositoare şi, hélas!, cât de banală situaţie…
Curiozitatea însă îl ţine nemişcat, ca să-l privească pe acest june în care i se pare că vede cum se mişcă – neobosit, blestemat să nu cunoască odihna –
golul.
— Generozitatea dumneavoastră îmi măreşte încă şi mai mult greşeala..
Încă şi mai greu îmi este atunci să mă desprind…
— Ei, dragă, dar ne-am înţeles să închidem acest subiect! Ce sens are să
tot revii?
Ştefan s-ar cuveni să se scuze şi să se ridice primul, ca să meargă să-şi puie la punct ţinuta, pentru ca la rândul ei şi Sophie să poată apoi urca! Ştie doar foarte bine cât de mult durează toaleta unei doamne! Dar amână, numai ca să nu se dezlipească nicio secundă de ea! Cum probabil nu se va dezlipi toată seara! Astfel că nu va avea prilejul să schimbe cu nevolnicul Titi nici măcar câteva vorbe, să vadă, să se convingă că el a înţeles problemele ei, urmarea orelor de pasionat amor… S’il ne veut pas s’assumer aucune responsabilité… Atunci va gândi ea ce e de făcut, doar nu are rost să se turmenteze de mai înainte… Dar pentru acest nefericit tête-à-tête şi-a pierdut siesta şi acum riscă a pierde şi plăcerea sindrofiei… Şi nu-i de ajuns că Ştefan îşi adună atât de încet hârtiile, celălalt iată-l cum încearcă să-l antreneze într-o conversaţie nouă… Ah, cum de este Titi capabil să o sacrifice pentru legile prudenţei?! Pentru că numai din prudenţă poate să
deschidă o asemenea conversaţie insipidă ce evident nu interesează pe 253
nimeni! Dacă ar întoarce însă capul spre ea, i-ar face un semn discret să
termine!
— O înmormântare care a lăsat o impresie penibilă, nu?
S-ar putea să nu-i convie Profesorului asemenea comentarii despre înmormântarea Reginei Elisabeta, dar tocmai de aceea tânărul i le strecoară: ca să vadă dacă îl jenează zvonurile rele despre liberalii lui! A promis că va sonda cât de proliberal este Profesorul Mironescu, pentru că, între timp, tot cercetându-şi memoria, s-a convins că nu i-a văzut în grădină, pe el şi pe Sophie, în această după-amiază! Dovada? Cât a fost de uluit când s-a trezit cu el în uşă! Zâmbea, aproba scuzele, dar se uita ca la cineva ieşit din pământ.
Nu era nici duşmănos, nici pornit. Pe el îl cunoşti repede, nu este în stare să-şi pună frâu când îl apucă vreo hachiţă! Darmite dacă ar fi văzut ceva!
Concluzia: nu a văzut nimic şi nici de bănuit nu bănuieşte! Dacă a bătut câmpii atât, a făcut-o pentru că aşa îi e felul.
Aceasta însă nu trebuie să schimbe nimic din ceea ce a hotărât: să plece înainte de sindrofie. Numai astfel venirea neanunţată capătă o încheiere cuviincioasă!
Iar dacă se va trezi mâine cu Sophie, venind inopinat şi intempestiv, într-o birjă de piaţă, cu capul înfăşurat într-un voal des şi puţin strâmbând din nas la mirosurile de pe scară, lucrul acesta n-are să-l deranjeze pe înţeleptul tânăr. Dimpotrivă. Aşa că îşi continuă dezinvolt conversaţia:
— …vremea s-a întâmplat să fie călduroasă, dar Brătianu cu căciula pe cap! Un fapt care nu putea să nu intrige, dat fiind că el era unul dintre cei care ţineau de cordoane! Totuşi, să vezi diplomaţii arborând cea mai adecvată ţinută, iar prim-ministrul…
Pentru ultima oară te mai uiţi la pendulă şi hotărârea ta de-acum este luată: ai să te ridici când va bate ora. Firea ta greu te lasă să pierzi fără să
joci şi ultima mână, totuşi ai decis: acestea sunt ultimele minute când mai întârzii în salon. O, dacă această făptură, diabolic de prudentă, n-ar încerca să-l tot reţie pe Ştefan cu poveştile lui stupide! Ai să te ridici, scuzându-te, chiar dacă ar fi să renunţi pentru totdeauna la convorbirea în tête-à-tête cu el ce ai ambiţionat-o! O simplă ambiţie, ai putea spune, fără să prea greşeşti, deşi în ochi ţi s-a strâns o suferinţă ciudată, pe care ai gonit-o de pe obraz, din minte, din suflet… Cum va începe să bată pendula, ai să te ridici, chiar dacă ar fi să renunţi la speranţă – la speranţă? Dar ai gândit tu pozitiv cât ar fi de convenabilă situaţia ta lângă bietul Ialomiţeanu – dar ai primi-o? Chiar 254
te-ai imaginat vreo clipă cu adevărat alături de unul ca el? Chiar ştii ce ai răspunde în caz că ţi-ar propune – dar ce ar putea el propune? Poate doar să
fugiţi în lume! Să schimbi la întâmplare un rău cu un mai rău nu-ţi stă în fire, şi tot mai enervată îţi mişti mâna cu evantaiul. Ar fi mai exact dacă ai spune că numai curiozitatea te ţine: a vedea ce este el în stare să facă pentru tine.
Abia apoi ai judeca pozitiv şi ai vedea dacă e convenabil şi ca situaţie, şi prin companie. Oh, ce târziu este şi cum te simţi tot mai rău! Mai ai doar câteva minute până ce va începe să bată pendula, câteva minute pe care le mai poţi îndura, răbdătoare, pentru că astfel este voia ta! Cât de răbdătoare poţi fi când astfel îţi este voia şi cum numai tu ştii, într-o clipă, să întorci răbdarea pe cealaltă parte! Uită-te deci răbdătoare la ei, ca şi când le-ai asculta şi cuvintele.
— …mânaţi astfel, caii care au tras dricul urcau atât de repede coasta la Curtea-de-Argeş, încât, în cortegiu, unii au început a alerga, alţii au rămas în urmă! Orişice caracter solemn a încetat! Regele, având nervii sensibili ce se ştiu, arăta foarte nemulţumit. Întrebarea mea era dacă astfel de lucruri pot fi întâmplătoare.
De ce un asemenea ton mieros ce pare să parodieze politeţea? Memoria îţi aminteşte însă atâtea alte dăţi când l-ai mai auzit pe acest june vorbindu-ţi exact cu acelaşi ton, care este de fapt ironic. Îl opreşti cu un gest plictisit şi doar un neatent ar putea să nu înţeleagă ceea ce spune de fapt vocea ta morocănoasă:
— Cum n-am fost la Curtea-de-Argeş… răspunde morocănos Profesorul Mironescu, ridicând mâinile în aer a neputinţă.
