— Dacă invoci obligaţiuni presante, atunci, dragă, eu ce aş putea să mai spun? În faţa lor nu se mai poate spune nimic, decât regretul…
Şi temându-se că musafirul, pe picior de plecare, va citi în ochii lui ceea ce simte, Profesorul îşi fereşte privirea şi o coboară, neatentă, asupra costumului nisipiu care îşi ţipă noutatea. Observă şi aici o scamă, uitată
probabil de croitor, mai jos, o şosetă strâmbă şi, ce ciudat!, stropi de noroi pe manşeta pantalonului.
Stropi de noroi proaspeţi, desigur proaspeţi, de vreme ce abia azi şi-a scos de la croitor costumul! Singur a spus că l-a îmbrăcat înainte să vină aici… Şi totuşi, stropi de noroi pe o manşetă de pantalon, într-o zi atât de secetoasă!
… Stropi de noroi, pe manşeta de la pantaloni, două fotolii de răchită, puse faţă în faţă sub nuc, aleile pe care Sophie le-a inundat cu apă, udându-şi fără
rost trandafirii la o oră la care s-a auzit un inexplicabil ţârâit de sonerie?! …
Ce confuzie! Altceva îşi dorise decât această vânătoare de vorbe, altceva, un cât de mic amănunt concret, el îi stă sub ochi, tot atât de incert, însă
întunecându-i de-acum toată seara – indiferent dacă va pleca, indiferent dacă va rămâne musafirul.
Profesorul respiră grăbit, mâna umedă duce spre frunte batista ghemuită, în tâmple zvâcnesc ciocanele sângelui, în timp ce cu paşi mari, şovăitori, îşi conduce spre uşă musafirul, cum s-a putut o asemenea eroare – a Sophiei, a lui, a amândurora? Tocmai omul acesta, care le displăcuse din prima clipă
când l-au văzut! Şi chiar în niciun fel nu se mai poate întoarce totul la loc, în acel moment când, văzându-l, amândurora le-a displăcut? Să întorci totul în acel loc şi apoi să urmăreşti atent unde, cum s-a insinuat eroarea, musafirul îşi ia surâzând bastonul şi pălăria, ce rău îi pare că, plecând astfel, adaugă la toate o ultimă impoliteţe: să plece fără a-şi lua rămas-bun de la doamna, de la domnişoara!
Domnul Profesor va transmite, desigur, va transmite, bineînţeles, târziu, cu picioarele istovite şi albul ochilor înroşit, va începe acel interminabil rechizitoriu-interogatoriu din care Sophie se va strecura, va fugi, păstrând doar o ciudă, o nemulţumire enigmatică în ochii ei tot foarte albaştri, sub genele lungi, neîntoarse. Paşi uşori, scârţâitul scării de lemn, uşi care se 259
închid şi se deschid la etaj, câteva note încercate pe un clavir, o rochie fluturând dincolo de grilele sculptate ale balustradei, musafirul, şi el ar trebui să se grăbească, să nu fie surprins de ceilalţi musafiri, grădina este luminată feeric, gustul discutabil al Sophiei, ghirlande de roze şi lampioane de hârtie colorată atârnate de copaci. Profesorul îşi zornăie nervos pastilele în cutia plată, stropi de noroi pe manşeta unor pantaloni abia astăzi scoşi de la croitor, dar atunci de ce o vizită neanunţată?! La o oră atât de nepotrivită?! Dar cum, dar cum, derularea înceată a fiecărui fapt, sunetul îndoielnic al fiecărei vorbe, Profesorul duce la gură o pastilă dulce-acrişoară, unul dintre aceşti inoffensifs antiseptiques de l’intestin, ca să ascundă faptul că, de câteva secunde, un clipit repede-repede îi antrenează jumătate de obraz într-o strâmbătură.
Semnul, totuşi, al unei nervozităţi stăpânite.
Încă îşi mai chinuie mintea cu acei stropi de noroi pe o manşetă de pantaloni, umilit de gândul care nu se poate desprinde, provocându-i o insuportabilă suferinţă fizică în toată făptura, o durere care îl umileşte şi îl revoltă, şi totodată senzaţia liniştitoare că îl privesc doi ochi translucizi, prieteneşti, cu o atenţie prevenitoare şi încordată, sus, la etaj, uşi închizându-se, deschizându-se, paşi înceţi pe scara de lemn.
— Cum, domnule Ialomiţeanu? Cum, nu rămâi să cinezi cu noi? Cum, dezertezi? întreabă doamna Mironescu, ce coboară cu paşi înceţi şi maiestuoşi scara.
Domnul Ialomiţeanu este un perfect cavaler, cum prea bine se ştie. Deşi timid, se complace în societatea doamnelor, vara vine cu trăsura, iarna vine cu sania să le ia la plimbare, ninge fără întrerupere, zurgălăii cailor clinchetesc, Margot şi Sophie îşi scot năsucurile din blănurile în care s-au înveşmântat, ce chicoteli, ce râsete în timpul plimbării prin acest Bucureşti micşorat de zăpadă, deasupra căruia se arcuieşte un cer ivoriu şi, ca în gravuri, se desenează perfect ziduri, acoperişuri, coşuri prin care iese, ondulat, fumul!
Niciodată, de fapt, nu a agreat prea mult Profesorul Mironescu plimbările cu sania, şi nici măcar cu trăsura, dar mai ales picnicurile, şi îndeosebi seratele dansante şi sindrofiile, în ultimii ani pur şi simplu a refuzat să mai iasă, dar poate că şi boala! Dar iată, totuşi, că domnul Ialomiţeanu are astă-seară obligaţiuni şi tocmai de aceea a şi venit la noi mai devreme şi de aceea 260
nu s-a îndurat până în ultima clipă să ne dea neplăcuta veste, iar acum nu vrea decât să-şi ia rămas-bun de la doamna, de la domnişoara!
Iar acei stropi de noroi pe manşeta de pantaloni sunt tot acolo, sunt chiar o enigmatică certitudine, dar faţa Profesorului rămâne impenetrabilă.
Rictusul nervos i-a dispărut, ca şi surâsul destins, de altfel. Lumina electrică
neprielnică şi boala prost diagnosticată de doctori explică îndeajuns de ce riduri adânci îi brăzdează figura când întinde cordial mâna, de rămas-bun, musafirului.
— Cum, nu rămâi să cinezi cu noi, domnule Ialomiţeanu? întreabă micuţa Margot. Desigur, pleci într-o altă vizită, şi cea de la noi a fost numai prima!
Unite deodată, cele două surori îşi aruncă micile lor insinuaţiuni dezertorului, el se apleacă pe rând, curtenitor, în faţa lor, poate mâine seară
vor vorbi despre el, curiozitatea fiecăreia fiind aţâţată de vorbele celeilalte, şi astfel îi vor explica fiece gest mai greu de înţeles. Dar poate că
întâmplările sindrofiei de azi vor fi atât de palpitante încât nimic nu va mai părea destul de interesant la domnul Ialomiţeanu – pentru a mai fi explicat.
Însă tocmai pentru că s-a întâlnit atât de des cu eşecul, încât nimeni nu este mai abil decât el ca să-l ascundă, tânărul Ialomiţeanu ştie să îl suporte cu resemnare. Salută mai adânc şi de mai multe ori decât este nevoie şi trimite asupra bunilor săi prieteni o privire afectuoasă.
Nu, îşi spune Profesorul, în orice caz, chiar dacă presupunerile mele mi se vor părea (când am să mă liniştesc!) iarăşi absurde şi exagerate, totuşi este de mirare cum am putut fi atât de neglijent încât să nu iau în seamă ceea ce în fiecare clipă simţeam: că nu avem nimic în comun şi că aproape totul la el îmi displace…
Peste o jumătate de oră, doamna şi domnul Mironescu vor primi în hall musafirii. Dineul se va da mai devreme ca de obicei, iar Profesorul va avea meniul lui auster, separat şi frugal: câteva aperitive numai, friptură rece, linzertorte. În salonaşul mic se va înălţa vocea gravă a Sophiei, acompaniată
la pian de sobrul Jorj Ioaniu, şi va crea senzaţie cu un sfâşietor lied de Verdi.
După dans, junele Geblescu va explica un nou joc de societate, care va face deliciile copilăroasei Margot:
— Priviţi, vă rog, stimaţi domni, priviţi, vă rog, drăgălaşe doamne şi domnişoare (va spune tânărul abia întors din Anglia, începându-şi noul joc de societate, de fapt o simplă experienţă de fizică). Priviţi, vă rog, stimată
261
asistenţă, aici, foarte atent: acest punct negru din centrul acestui cerc. Priviţi atent numai punctul din mijlocul acestui cerc şi imediat, nu-i aşa?, veţi vedea
– chiar vedeţi! – împrejurul punctului nu unul, ci zeci de cercuri concentrice pe care ochiul dumneavoastră orbit are – a şi început! – să joace… Mai repede, aşadar, mult mai repede decât cercul pe care nu am avut vreme –
vedeţi? – să-l mişc – mult mai repede deci! – a obosit şi s-a modificat privirea! În plenul intensităţii privirii, de atâta încordată participare, s-a insinuat o percepţie aberantă. Astfel, inutil să te strădui să priveşti mai atent, cu fiece secundă care urmează n-ai să mai vezi niciodată ceea ce ai văzut la început. Ştim, de multă vreme, stimată asistenţă, că nu ne scăldăm de două ori în apa aceluiaşi râu. Aflaţi, în plus, că nici nu privim de două ori cu aceeaşi privire!
Când aplauzele şi râsetele veselei asistenţe se vor mai domoli, din salonaşul mic de alături va răzbate o voce gravă:
— Dacă vom şti să ne păstrăm poziţia de azi şi nu vom risca viitorul ţării prin cine ştie ce imprudenţă…
Acesta nu va putea, bineînţeles, să fie decât glasul amicului Victor.
262
Partea a treia
