23 august 1916
Vreme încă bună. Izolare totală, din care m-a scos Victor Apostoleanu, ce de mult ameninţa cu o vizită. A trecut astăzi, pentru că tot nu s-a deschis tribunalul, iar prohibiţia băuturilor spirtoase îi strică tabietul cu aperitivul la bodega Mircea. La 11 şi jumătate a sunat la uşă. Soneria nu s-a auzit, pentru că de ore întregi treceau coloane de artilerie. Geamurile zăngăneau de tropotul cailor pe pavajul abia terminat şi de huruitul chesoanelor. Victor însă nu a riscat a nu fi observat, cadenţa cizmelor soldăţeşti scosese la geamuri tot personalul feminin al casei. El a fost cu ideea să le împărţim soldaţilor apă, idee inspirată, pe care o vom aplica şi de acum înainte. Victor, ca multă lume de altfel, este agitat de ideea nenumăraţilor informatori şi spioni strecuraţi printre noi şi cea mai bună dovadă îi par a fi bombele ce au vizat casa lui Take Ionescu, la piaţa Lahovary, colţ cu strada Atena. El tocmai de acolo venea şi cercetase atent ravagiile. Curiozitatea bucureşteanului a făcut spectacol şi din locul bombardat, devenit loc de promenadă. Amicul Victor spunea că trecerea pe acolo a lui Marghiloman, susţinătorul alianţei cu nemţii, ar fi trezit reacţii de ostilitate în public; rămâne de văzut câtă
exagerare cuprind spusele lui, el fiind în genere tipul de om orbit de partizanatul politic.
Tot astăzi fusese de faţă la altă scenă: trecând regele cu automobilul prin centru, i s-a făcut o manifestaţie spontană de simpatie. Trecătorii, în plus cei de prin prăvălii, chiar edecurile care nu se lasă a părăsi crâşmele şi se mulţumesc cu o limonadă cu lămâie şi Vichy, au ieşit toţi, ovaţionându-l, agitând pălăriile, strigând: Trăiască armata română! Comparase spectacolul cu cel de la 10 Mai, când bietul Ferdinand a trecut prin mijlocul unei mulţimi mute şi nepăsătoare. Amicul Victor a avut chiar un moment de grandilocvenţă, mărturisind că sentimentele lui coincideau perfect cu ale populaţiunii şi că fusese, până în ultima clipă, convins că „ neamţul n-avea să
269
intre“. Altfel umoarea lui era, ca de obicei, cât se poate de rea, mai ales à propos de guvern şi de Brătianu. Nu mergea însă chiar până acolo unde au mers alţii, ale căror comentarii le auzise în această dimineaţă: că este de preferat o înfrângere în care să alegem oameni noi, decât o victorie păstrându-i pe cei de ieri! (Nu voi nota dinadins numele ce mi le-a citat, cândva desigur îmi voi publica aceste însemnări şi nu vreau să măresc cu nimic gloria ticăloşilor.)
Dar până unde poate ajunge lipsa de solidaritate românească! Am avut o strângere de inimă amintindu-mi acel atât de mal à propos discurs pe această temă ce l-am ţinut în obositoarea după-amiază de acum doar zece zile, dinaintea sindrofiei. Penibilă nu mi-e amintirea celor rostite, ci a auditoriului ce îl găsisem... Titi Ialomiţeanu!
Privind harta pe care am instalat-o în salonaş şi pe care seara, de obicei, fixăm cu steguleţe înaintarea în Transilvania, ne-am neliniştit amândoi deodată, sărindu-ne în ochi imensa lungime a frontului românesc. Ce armată
să ai ca să poţi apăra singur o graniţă atât de mare? Singur, pentru că
generalul francez Saraille, iată, nu face nicio mişcare la Salonic, deşi intrarea noastră a ajutat atât de mult Verdunul, luându-se trupe germane ca să fie trimise la noi! Singur, pentru că ruşii nu-s atâţia câţi s-au cerut şi nici nu se fac simţiţi – dovadă Turtucaia, unde s-ar părea că luptele crâncene continuă.
Singur, cu un asemenea front lung, şi tocmai noi, abia treziţi ca popor la viaţă, cu acele defecte de organizare pe care ni le ştim prea bine! Şi dacă tot ceea ce Brătianu s-a silit să calculeze, nelăsând hazardului nicio breşă, va sări în aer, pentru că nu se va respecta convenţia ce s-a făcut? Dacă Aliaţii au să se dezintereseze de noi? Dacă au să ne abandoneze în mâna unui duşman atotputernic?
După masă am lucrat cu destul spor, cu toate că o nelinişte mi se insinuase, fie de la situaţia generală, fie de la cea a casei. Temperatura uşor crescută, şi în mod nejustificat. Coborând la ora cinci, s-a întâmplat ca atunci când a sunat telefonul să fiu doar eu pe aproape. Domnul Ialomiţeanu, voind să verifice dacă obişnuita partidă de tenis cu Margot mai este cazul să se facă! Decis să nici nu-i spun nimic micuţei (este, de altfel, foarte neliniştită
pentru că noul ei flirt, Geblescu, se află chiar în linia întâi), am deconsiliat o asemenea joacă, riscând să pară uşurătate. Apoi rămânea problema drumului până la Cişmigiu, în condiţiile în care tramvaiele se reduc tot timpul şi sunt supraaglomerate, iar trăsurile şi automobilele particulare nu 270
numai foarte greu de obţinut, dar putând fi rechiziţionate în orişice clipă şi trimise spre Turtucaia! Cum pot eu, ca tutore, autoriza unei eleve o plimbare atât de departe de casă, în asemenea condiţii? Ialomiţeanu a rămas până la sfârşit în linia comportării lui obişnuite, deşi trebuie să fi observat că nu i-am lansat nicio invitaţie acasă la noi, ceea ce este o premieră. Aş fi uşurat să
fi înţeles mai mult decât i-am spus şi să fie ultima noastră convorbire, pentru că după aceea mi-am dat seama de consumul meu de nervi, cu totul disproporţionat. După cină, febra mi-a crescut, am avut un frison puternic al musculaturii, oribile dureri de cap, ce nici acum, când scriu, nu au trecut, greaţă şi stare de slăbiciune. Sophie, care făcuse dimineaţă o scurtă vizită
unei amice (continuând să fim en froid, nu mi-a dat detalii), a stat toată ziua la pat, nepermiţând nimănui să intre la ea, în afara madamei Ana. Am insistat să fiu primit şi aproape am forţat-o pe madam Ana să-mi deschidă.
Nu aveam, de fapt, nimic să-i spun, în afara veştii despre telefonul domnului Ialomiţeanu, pe care i-am şi dat-o, poate cu o intonaţie neplăcută şi silindu-mă să-i prind expresia feţei. Era teribil de palidă (de fapt, mai degrabă
pământie) şi m-a privit comme une bête traquée, ochii ei având însă aceeaşi expresie de încăpăţânare ce mă înverşunează. Mă înverşuna în plus atmosfera de mister din jurul acestei boli (ce nu am niciun dubiu că este femeiască), leacurile primitive la care probabil recurge, nevoind să se arate doctorului, neputinţa mea de a stăpâni situaţia altfel decât prin strigăte şi egoismul ei ce îmi adaugă noi suferinţe la cele datorate bolii mele. Nu a scos până la sfârşit niciun cuvânt! A trecut o oră de atunci, mi-am terminat însemnările, m-am culcat, dar nu pot să dorm. De jos, de la camera ei, percep zgomote ferite, ce îmi atestă că totuşi situaţia nu este în regulă, uşi se închid, se deschid, neobişnuit pentru această oră. Cum nici nu pot măcar să fumez, aşteptarea este insuportabilă. De ce oare, Doamne-Dumnezeule, viaţa ia atât de uşor această agitaţie nefirească? De ce când nu mi-am dorit decât linişte, mi-e dat să trăiesc o asemenea consumare a nervilor?
27 august 1916
Zilele trecute am fost incapabil a scrie vreun rând, catastrofa de la Turtucaia venind să se suprapuie peste cea de acasă. Pot spune că ministrul Athanasiu a avut o inspiraţie fericită, dându-mi telefon de dimineaţă: simţind după
voce cât sunt de distrus, şi-a făcut timp în cursul zilei să treacă cu automobilul. M-a găsit singur, Margot fiind dusă cu madam Ana la Şcoala 271
Centrală, unde se adusese un mare transport de răniţi; cu internarea Sophiei, bineînţeles, nu era la curent şi nici eu nu i-am dat detalii. Lui i-a plăcut totdeauna să fie ocupat până peste cap, de data aceasta însă nu l-am suspectat de poză, mai ales când mi-a spus ce pregătiri se făcuseră pentru o posibilă evacuare a Bucureştiului, panica trecând fulgerător, după căderea Turtucaiei, de la Olteniţa la capitală! Ieri se renunţase, dar el încă se resimţea: nu-i deloc uşor în aceste zile să te afli în guvernul care a declarat războiul! Ca totdeauna, tensiunea mea, insuportabilă, a mai scăzut când m-am văzut silit să ies din mine şi să privesc în afară. Jorj era şi el într-o stare de nervi cum nu l-am mai văzut în aceşti treizeci de ani de când ne cunoaştem şi, implorându-mă să nu o spun nimănui, mi-a mărturisit că vede foarte pesimist lucrurile. Dezastrul de la Turtucaia este în primul rând material: pretinde a nu se şti nici acum exact câţi prizonieri au căzut, dar foarte posibil să fie 20.000! Plus tunuri, mitraliere.. Foarte gravă este însă
demoralizarea, ce s-a văzut unde duce! Vor trebui, a spus (de nervos ce era îşi aprindea ţigaretele una după alta), luate trupe de pe alte fronturi şi aduse aici, aşa că mă tem să nu compromitem astfel şi înaintarea în Transilvania!
Bine, am exclamat, dar cineva trebuie să poarte vina! El a spus că generalul Aslan şi generalul Teodorescu se învinuiesc reciproc. De altfel, au şi fost destituiţi. Este cert însă că armamentul nostru nu este pe măsura războiului modern, artileria, în primul rând, foarte slabă în comparaţie cu a inamicului, care în plus are şi aeroplane pentru recunoaştere şi pentru reglarea tirului, ba chiar şi un balon captiv. Dar lipsa de rezistenţă morală a atârnat greu în balanţă. Iniţial trupele noastre aveau şi o inferioritate numerică, ulterior s-au trimis ajutoare, 16 batalioane de infanterie din rezerva strategică a Bucureştiului şi două baterii de obuziere, dar ele au ajuns prea târziu şi au fost prost utilizate, în condiţiile haosului în care comandanţii de sectoare aproape nu comunicau cu comandantul apărării. Tocmai pentru că se ştia că
întăririle sunt pe drum, s-a dat de la Marele Cartier acea dispoziţie cu cele mai nefericite urmări ca garnizoana să reziste până la ultimul om. Pentru că
nici atunci când s-a văzut că situaţia este pierdută nu s-au luat măsuri pentru retragerea acestei armate, aflată pe pământ străin, cu Dunărea în spate, dar fără un serviciu de transporturi! S-a ignorat cu desăvârşire posibilitatea unei retrageri spre Silistra, deşi soluţia se găsea în instrucţiunile pentru apărarea cetăţii. Astfel, în armata inegal instruită, ce abia primise botezul focului, şi slab comandată a intrat panica, iar 272
comandantul ei, intrând într-o panică tot atât de mare, a condamnat-o la prizonierat şi la moarte, trecând Dunărea pe o vedetă.
Aceasta ar fi situaţia pe care încă o dată m-a rugat să nu o comentez cu nimeni. Am spus şi eu că nu este cazul ca Lisette să treacă pe la spital, la Sophie, ea urmând foarte curând să iasă. În ciuda lucrurilor tragice ce le vorbeam şi a nesiguranţei ce o simţim împrejur, mi-a făcut bine conversaţia cu el. Eram aproape unul de altul, ca în juneţea noastră. Uneori, mai ales de când este în guvern, aud lucruri rele sau muşcătoare despre el; de obicei, nici măcar nu încerc să văd dacă au un sâmbure de adevăr în ele. La ce mi-ar folosi? Când am reuşit să păstrez atâţia ani o prietenie, încerc să nu mai judec omul, aşa cum încerc să nu mai judec în familie. Mă îndoiesc că ne-am mai împrieteni dacă ne-am întâlni astăzi: am bănuiala că nu mi-ar mai plăcea deloc omul matur care este. Dar el pentru mine va fi mereu cel care acum treizeci de ani. . acum douăzeci şi şase. .
Cum acestea sunt însemnări ale prezentului, nu memorii ale trecutului, îmi refuz amintirea. De altminteri, nici nu m-ar ţine puterile. De trei după-amieze febra mea trece de treizeci şi opt, iar cauza o ştiu prea bine. Abia astăzi, dobândind ore de indiferenţă, am putut să mă hrănesc cum mi-a pretins doctorul. Dejunul l-am luat singur şi am fost incredibil de liniştit.
Margot a exagerat cu entuziasmul pentru răniţi şi i-am făcut observaţii în acest sens madamei Ana, când s-a întors cu ea abia după-amiază. Incredibil de rezistente sunt aceste delicate jeunes filles ce altfel leşină dintr-un nimic, iar astăzi se îmbulzesc printre mutilaţi şi răni deschise. Bineînţeles, era exaltată, plină de un avânt romantic şi, la cafeaua ce am luat-o amândoi pe terasă (de când am deschis uşa, aici ieşim după-amiaza), mi-a povestit de un căpitan Feraru sau Heraru (comandantul unei baterii, am presupus eu), ce a luptat la Turtucaia până în ultima clipă şi s-a sinucis, împreună cu alţi câţiva locotenenţi, pentru a nu fi luaţi prizonieri. Era foarte afectată de întâmplare şi pretinde că pe unul dintre ei, Ioachimescu, l-ar fi cunoscut la patinaj, iarna trecută. Dincolo de exaltarea copilei, se pare că n-a existat numai panica generală, dar şi fapte de eroism individual mişcător la Turtucaia. Găsesc totuşi că locul ei nu poate fi între atâtea suferinţe, în plus viaţa arătându-i în felul acesta, dintr-odată, acea parte de vulgaritate şi de absurd pe care o copilă încă nici nu o presupune. În acest sens a vorbit şi madame Nicolaid, ce a trecut pe seară, cu soţul ei. Sunt nişte oameni afectuoşi, poate puţin singurateci, ca şi noi, de vreme ce se ampresează să ne cultive. Ei înşişi erau 273
teribil de impresionaţi de ceea ce văzuseră şi auziseră, mai ales Lucia Nicolaid, ce stătuse printre răniţii aduşi de la gara Obor cu tramvaiul şi apoi ţinuţi pe un loc viran până s-au făcut toate pregătirile pentru a fi primiţi. Tot ceea ce istorisesc de la Turtucaia sunt imagini de infern, de pildă acea halucinantă poveste despre un bac pe care s-au încărcat răniţi, dar, chiar în clipa când s-a desprins bacul de mal, cei rămaşi pe pământul bulgăresc, seceraţi de focul duşman neiertător şi neavând în faţă decât imensul fluviu, într-o pornire de groază animalică, s-au repezit, urcându-se peste răniţi, împingându-i, călcându-i, strivindu-i în picioare. M-am înfiorat, imaginându-mi vaietele, urletele, acel mal al infernului plin de oameni deznădăjduiţi, unii aruncându-se în apă, alţii luptându-se pentru o nenorocită de barcă găurită, alţii încercând să plutească agăţaţi de câte o scândură, o ladă, şrapnelele şi gloanţele inamice vânându-i şi aici, cadavre umflate plutind. . Ce distrugere, ce risipă! Apoi acele nume ce circulă ale unor diverşi ofiţeri eroi care au încercat să reziste într-o panică generală, într-o mulţime ce nu mai vedea nicio scăpare şi nu mai voia decât să-şi scape pielea! Ce exemplare reuşite de oameni avem şi cum îi sacrificăm de uşor! Şi cum şi amintirea lor piere, călcată în picioare de animalica mulţime! Ce se întâmplă cu noi? Şi cine poartă vina acestui blestem? Ce-o să se mai întâmple cu România?
Am simţit obişnuitul nod în gât când mi-a pus domnul Nicolaid întrebările, una după alta.
7 septembrie 1916
Mai mult de o săptămână nu am mai scris, trăind într-o stranie amorţeală
sufletească; numai din când în când mă mai împungeau ghimpii ruşinii şi amărăciunii. Paradoxal pentru acest timp, agitat şi de destule alarme, am lucrat cu spor. Atunci (stranie utopie!) îmi vedeam viaţa scurgându-se înainte la fel, în această linişte după care de multă vreme jinduiam, şi Sophie rămânând mai departe în spital. Poate la altul un asemenea gând mi s-ar fi părut crud, meschin, dar, pentru tot răul pe care mi-l făcuse şi îşi primise pedeapsa divină, eu nu-mi doream decât s-o ştiu ( pendant des mois) la distanţă. Deodată mi-am dat seama cât a fost de chinuit sufletul meu, şi m-am mirat că suportasem, aproape fără să bag de seamă, proporţiile chinului.
M-am mirat şi că lipsa ei n-o resimţeam decât ca o uşurare. Incredibil!
Niciun regret, nicio nostalgie! Dar cum este posibil să suferi atât pentru o persoană a cărei lipsă îţi face de fapt bine, care deci nu îţi aduce nimic prin 274
prezenţa ei? Nu am vrut totuşi să mă las pe panta întrebărilor care ar fi fost, o simt, periculoase, în acest răstimp am plecat de acasă de câteva ori, cu diverse invitaţii şi prilejuri pe care altădată le refuzasem, şi, deşi oraşul este pustiu, întunecat, m-am simţit neaşteptat de bine! J’avais le cœur léger, ba chiar şi speranţa nedesluşită a unui început (ce mi s-a mai întâmplat s-o trăiesc de câteva ori), luptându-se cu durerea ruşinoasă din suflet. Am ajuns din nou la concluzia că, dacă firea mea convenţională nu m-ar fi decis, întrun moment ce şi aşa îl consideram a fi destul de târziu, să-mi întemeiez o familie, să o respect etc., livrându-mă astfel unui sentiment destul de modest la începuturile lui, cu mult mai potrivit mi-ar fi fost un mod liber de a trăi, desprins de servituţile inimii! Ah, mult visată indiferenţă!
Recitind pagina scrisă, mă întreb dacă nu cumva această uşurare o datoram nu unei indiferenţe veritabile, ci, dimpotrivă, faptului că o ştiam în fine pe Sophie într-un loc izolat, nemaifiind silit să o păzesc. Venindu-mi acest gând, nu m-am putut decide dacă este aşa sau nu. De mult am observat, şi la mine, şi la alţii, impuritatea afecţiunii, repede împletită cu ostilitate, plictiseală, dorinţă de evadare, sau reapariţia unor emoţii legate de sentimente de mult pierdute; nemaipunând la socoteală dorinţele (uneori violente) ce cheamă atât de des în afară, ca şi nevoia firilor visătoare pentru frumoase idile. Rareori se vorbeşte despre această încâlceală a sentimentelor: ea se bucură de tratamentul rezervat lucrurilor necuviincioase, ce ştim toţi că există, dar nu le aducem în discuţie.
Astăzi m-am întors la jurnal, pentru că, aducând-o acasă pe Sophie, liniştea mea dintr-odată a dispărut; mais c’était à prévoir, chiar dacă, aparent, lucrurile s-au petrecut la început cum se cuvine. Cât am ajutat-o, cu toată gentileţea, să urce în automobil etţetera, am avut grijă să nu le dau celorlalţi posibilitatea de a-mi citi pe faţă ce simţeam: pentru că o uram teribil, cu un dezgust care nu mă împiedica, totuşi, la fel de teribil să sufăr.
