Simpla ei vedere îmi declanşase o suferinţă fizică, la fel cum o rană învechită
îşi trimite otrava în tot corpul. Încercam să nu mă gândesc al cui putea fi copilul ce era gata să o omoare, şi cu atât mai puţin să o întreb. În mod normal, după un asemenea episod, orice mariaj de acest gen este desfăcut de Dumnezeu. Dar oare lucrul acesta mi-l doream într-adevăr? Am intrat amândoi în casă şi ea a cerut să nu se desfacă valizele, pentru că
intenţionează să plece la Buzău, împreună cu madam Ana. Pas possible, i-am răspuns, laconic. Dacă timpurile ar fi fost normale, aş fi condus-o chiar eu 275
acolo, aşa cum erau conduse la mănăstire domniţele ce au greşit. Dar acum?!
Când este aproape imposibil a mai părăsi Bucureştiul în condiţii convenabile, în plus existând riscul să rămâi despărţit pe vecie de cel care pleacă! Insistenţele ei îmi apărură ca un şantaj stupid şi de prost-gust. Pe un ton de falsă veselie, însă, ea tot continua, madam Ana bineînţeles văicărindu-se, şi din toate înţelegându-se că eu sunt călăul nebun. Enervat de neadevărul situaţiei, m-am retras repede, cu pretextul că ea trebuie să se odihnească. Două ore însă m-am tot plimbat prin cabinet, fără să pot lucra nimic. Poate începând ar fi mers, dar de unde puterea să mă aşez pe scaun când vibram într-un asemenea hal, iar în gând continuam cu încăpăţânare discuţia? Astfel n-are să mai meargă, am spus, de câteva ori, printre dinţi. În plus, sufeream şi din cauză că nu puteam să fumez. Fiind chemat la dejun, am reuşit să îndepărtez ispita unei ţigări, tocmai când eram pe punctul de a-i ceda. După o întrerupere de cinci săptămâni! Pe drum, încă înainte de a da ochii cu ea, am hotărât să evit să o mai vizitez în camera ei, nici să mai angajez vreo conversaţie, bineînţeles în afara situaţiei când avem martori.
Altfel, aparenţele trebuiesc păstrate măcar de acum înainte, pentru că unul dintre motivele ce mă fac să sufăr sunt bârfele servitorilor. Câtă umilinţă
când îmi dau seama că madam Ana ştie, dacă nu chiar adevărul (adevărul?!?.. ), în orişice caz, incomparabil mai multe decât ştiu eu! În dimineaţa când m-am întors de la spital, dându-mă jos din trăsură şi bătrâna ieşindu-mi înainte cu văicărelile ei, nu m-am putut abţine să nu-i arunc: erai cât pe ce să o dai gata! În zilele următoare însă, m-am întrebat dacă nu cumva arunc o vină atât de mare asupra bătrânei (la urma urmei, o făptură
ignorantă!) pentru a o dezvinovăţi pe ea, pe care am dese clipe când continui a mi-o imagina, ca şi până acum, inocentă. Dar ce face mai insuportabil totul este inevitabila vulgaritate a situaţiei şi a oamenilor, ce se varsă şi asupra mea, ca un lighean de lături pe care îl primeşti, trecător nevinovat, de la cine ştie ce fereastră de mansardă. Sufăr, fiindu-mi silă de mine cu mult mai mult decât de ceilalţi, fiind totuşi conştient că prin slăbiciunea mea întreţin trivialul conflict. Dovada: în ciuda hotărârii luate, când, după dejun, ea mi-a adresat, pe un ton destul de sfios, rugămintea să o acompaniez la o mică
promenadă prin grădină, m-am învoit imediat. Scuza singură ce o pot invoca este că Margot se afla şi ea de faţă. Apoi dragostea pentru grădină este probabil unicul sentiment pe care nu i l-aş contesta lui Sophie. În timp ce ne plimbam pe aleile ei de trandafiri şi mă aplecam din când în când să-i tai cu 276
foarfeca pe cei ce mi-i arăta ea (care începuseră să se ofilească) şi îi aşezam cu grijă în paner, făceam mari eforturi să port cea mai dezangajantă
conversaţie, fără a atinge vreunul din punctele vulnerabile. Din păcate, nu am fost în stare să păstrez această conduită până la sfârşit. Deşi se apropiase mult, încât mâinile ni se atingeau, nu încercam nici cea mai mică dorinţă (din cauza sfiiciunii şi a răcelii ei feciorelnice, nu m-a stăpânit prea mult niciodată trupeşte). Totuşi, apropierea ei m-a tulburat, încât am călcat peste ceea ce îmi propusesem! Mi-a trecut fulgerător prin minte că răspunsurile la întrebările ce m-au chinuit (oricât m-am străduit a le alunga, în această
ultimă lună nefericită) se aflau la doi paşi de mine, în fiinţa ei, ce se sprijinea de braţul meu! Şi atunci, nemairezistând torturantei curiozităţi, i-am spus:
— Dacă aş putea înţelege de ce a fost nevoie de atâta mister între noi, ce ajunseserăm atât de apropiaţi. . Nu s-ar mai putea invoca nici pudoarea exagerată, nici.. Ca să pot ierta ce a fost, trebuie să înţeleg. .
Cum ar fi reacţionat orişice fiinţă raţională la o asemenea delicată
interogare? Ar fi răspuns, desigur, în două cuvinte, voilà de quoi il s’agit, şi totul ar fi fost (cât mai poate fi!) bine. În loc de aceasta însă, ochii ei au început a arunca scântei de furie. Şi, pe un ton înţepat, a pretins că se aştepta la un asemenea atac. Qu’est-ce que cela veut dire? am îngăimat, uluit, neplăcut impresionat că foloseşte cuvântul favorit al netrebnicului Ialomiţeanu. Şi i-am repetat, mai rar şi mai explicit, fraza mea, fiind în acel moment aproape convins că nu înţelesese bine. C’en est trop!, a ţipat ea şi, cu acea nestăpânire a nervilor ce mă irită, a azvârlit coşul cu trandafiri ce s-au risipit, nemaipăsându-i că oricând şi oricine ne putea vedea de la vreuna din ferestrele casei ce le aveam în spate. C’en est trop! C’en est trop! ţipa, gesticulând, încât zadarnic mă mai sileam a păstra aparenţele, aplecându-mă printre straturi să culeg trandafirii zvârliţi, ca şi când din greşeală ea ar fi scăpat panerul. Mizam pe faptul că vocile nu se auzeau la o asemenea distanţă. Dar, tot înţepându-mă când îi culegeam, am renunţat la întreprinderea mea. Mi-am scos enervat batista să-mi şterg picăturile de sânge; mă încurca şi nefericitul paner ce-mi rămăsese pe braţ, mă enerva şi noroiul de pe alei, pentru că azi-noapte plouase tare (aşa se vede că am scăpat şi de alarme), dar, mai ales, mă scoteau din minţi isteria ce sau era jucată, sau era pură nebunie şi absurditatea celor ce ea pretindea, ţipând: că
dinadins am adus-o de la spital acasă şi o ţin sechestrată şi-i interzic plecarea la casa din Buzău, pentru a o interoga zi şi noapte, până va ajunge 277
să-şi piardă minţile! Astfel că prefera să plece la Buzău, cu riscul foametei şi al morţii... À votre aise!, i-am tăiat vorba scurt, atrăgându-i atenţia că ne expunem din nou comentariilor servitorilor, dar cred că grija mea pentru aparenţe a înverşunat-o mai tare. Drept care s-a năpustit cu ţipete şi lacrimi asupra mea, reproşându-mi egoismul şi răceala mea, ce ar fi stricat totul, cauzându-i răni în suflet chiar dinainte de căsătorie etţetera, etţetera..
Atunci de ce a insistat atât pentru căsătorie? pentru copil? Înspăimântător mi s-a părut nu că aş fi săvârşit atât de multe rele (mai toate datorându-se interpretării ei răuvoitoare, chiar dacă în parte le recunoscusem altădată ca vini ale mele, din silă de ceartă şi slăbiciune de caracter), ci faptul că, deşi mi le mai reproşase de atâtea ori, reproşul nu se uzase. Ca şi când ar fi scos armele dintr-o panoplie şi le-ar fi folosit mereu, punându-le apoi cu grijă la loc pentru data viitoare, şi data viitoare, şi data viitoare.. Furia desfigurând-o, arăta cu zece ani mai bătrână, faţa îi era pământie şi deschizând gura prea tare i se vedea dintele lateral ce-l pierduse după naştere şi neglijase până
acum să puie unul fals. Chiar lipsa ei de cochetărie faţă de mine m-a supărat în plus; am rugat-o să înceteze, ceea ce nu a făcut decât să o dezlănţuiască
mai tare; în ciuda pretenţiilor, proasta educaţie era prea evidentă. Ţipa că
acum este prea târziu, că aş fi putut evita, dar nu să-i cer acuma.. Isteria stupidă la care ajunsese, dar mai ales faţa ei buhăită, răutatea buzelor subţiri şi a nasului cu vârf ascuţit, schimonoseala grotescă a plânsului care îmi stârnea milă, furie, remuşcare, dezgust, toate deodată, insuportabile, m-au făcut să îmi pierd cumpătul. Parcă o umbră roşie mi-ar fi alunecat pe faţă.
Mi-am simţit creierii aprinzându-se şi, fou de rage, probabil făcând o figură
teribilă, mi-am încleştat mâinile pe umerii ei, zguduind-o. Taci, taci, taci, cred că i-am strigat, simţind o nevoie adâncă să o lovesc, tremurând chiar de această nevoie. Nedându-mi voie să fac aşa ceva (gândesc că e înjositor să
baţi o femeie), doar am ciupit-o, uimit singur de violenţa dorinţei de a o lovi: sigur că dacă aş fi început, cu greu m-aş mai fi putut opri. Am şi văzut-o în faţa ochilor, terrassée, implorând cu privirea, iar slăbiciunea ei înverşunându-mă mai tare. Câtă cruzime zace în mine fără să ştiu nimic despre ea, în afara acelor primi ani ai copilăriei, când mă amintesc chinuind fără emoţie râme? Bine aş fi făcut să nu-i confesez un asemenea lucru ei, care mereu profită, nepierzând prilejul să facă de aici cele mai supărătoare acuze.
278
A fost ca şi când, printr-o uşă întredeschisă, întrezărisem ceva ce nu voiam de fapt să văd, aşa că am închis-o repede. Asemenea abisuri de cruzime să zacă în orişice om cultivat şi inofensiv ca mine sau trăiesc umilinţa de a fi un exemplar degenerat al umanităţii? Gândindu-mă pe urmă, nu am ştiut ce să-mi răspund. Totuşi puterea de a-mi stăpâni pornirile mi-o dovedeşte chiar acest moment când, în absenţa oricărui gest (aş fi neconsolat să nu mă pot ţine în mână), contemplam uluit spectacolul cruzimii mele imaginare.
Dar reacţia ei pur animalică, ce m-a derutat şi pe care nu o mai descriu, de silă? Neavând deloc scrupulele mele şi purtându-se firesc, s-a repezit, nepăsându-i deloc că dacă un bărbat deseori ridică mâna ca să lovească, o femeie în această postură contrazice chiar imaginea sexului ei! În plus, s-a repezit şi să strige, minţind că aş fi lovit-o, astfel că replica dezgustată ce i-am dat-o, mai tare decât cele ce obişnuiesc eu a da, era pe deplin meritată.
Nu mai am puterea să scriu şi nici cheful să adaug toate amănuntele ce au mai rămas de adăugat la această ignobilă scenă. A fugit spre casă, pradă unei crize de nervi, plângând în hohote şi ţipând că-mi interzice s-o acompaniez, ceea ce nici nu intenţionam. Am înţeles însă, în vreme ce am mers mai departe, spre chioşc, că a sta, de-acum înainte, alături de ea nu mai însemnează decât înjosire şi suferinţă: ceea ce resimţeam faţă de noi amândoi, aproape fără a discerne între mine şi ea, era numai dezgust. În schimb, cu obtuza ei minte, se înverşunează să creadă că ea este victima, iar eu călăul! Într-atât de strâmb şi de pătimaş judecă, încât nici măcar nu o mai suspectez de viclenie. Dacă ar face cel mai mic efort, poate lucrurile s-ar drege, dar nu! Cu o orbire de neînţeles, ea merge în aceeaşi direcţie a distrugerii, încât am început să mă gândesc serios dacă nu este într-adevăr nebună. Gândindu-mă, am ajuns să fiu aproape sigur că moşteneşte o formă
de neurastenie. Dar ce se mai poate spera când ne tratăm unul pe celălalt de neurastenici?
În chioşc era neplăcut. Un miros de muced provocat de umezeala celor câteva zile de toamnă, pânze lipicioase de păianjen peste tot, praf cât vrei, frunze uscate! O pasăre mi se găinăţase în creştet, probabil când am trecut pe sub nuc, şi încă mă mai ştergeam, deranjat, cu batista; mi-am amintit în fugă ce ne distra un asemenea incident când eram copii şi credeam că de aici ni se va trage norocul. Imediat am fost apucat de un acces înfiorător de tuse şi, spre stupoarea şi ruşinea mea, m-am surprins regretând că m-a apucat 279
aici, singur, şi nu sub ochii ei, la dejun, la cină.. Deci chiar suferind, dezgustat cât se poate de ea, încă aş mai fi ţinut să o şantajez cu boala mea, şi ca să
obţin ce?
Consecinţa acestei plimbări de un sfert de oră împreună a fost deci o zi ratată pentru amândoi. Când m-am mai liniştit, am mers în cabinetul meu şi până la cină am umplut Papierkorb- ul cu foi stricate. Singurul timp cu adevărat plăcut în această zi de infern a fost jumătatea de oră dinainte de cină, când, pe lumină încă, am pornit cu Yvonne de mână spre Şosea, pe străduţele dosnice pe care tot aşa, cândva, mergeam cu tata. Se întâmpla probabil cu un an sau doi înainte să moară, el era mulţumit ca niciodată în viaţă, mai ales de casa ce abia o terminase, nu doar de construit după
modestele lui planuri, dar şi de amenajat înăuntru. Era plăcut şi linişte şi, nemaidând ochii decât rar cu felinarele vopsite în albastru, mi s-a părut deodată că nu mai există război; şi, bineînţeles, nici drama mea intimă.
La cină, Sophie nu a venit, trimiţând vorbă că se simte rău. Am avut impresia că şi Margot afecta o anume răceală faţă de mine, dar se poate să
mă fi înşelat hipersensibilitatea mea. Totuşi, calmat de scurta plimbare, am mers după cină, ca de obicei, amândoi în salonaş să mutăm steguleţele pe hartă şi, oftând, am lăsat inamicului Petroşanii cuceriţi. Oprirea în faţa Sibiului continuă şi este la fel de nefirească. Singura presupunere logică ce o pot face este că s-ar fi trimis o parte din trupele necesare în sud. Ofensiva lui Mackensen pe linia Raşova-Cobadin-Tuzla pare să se fi împotmolit într-un gen de victorie. Clipele când am urmărit situaţia, parte cu mândrie, parte cu îngrijorare, au fost şi ele aproape normale. Temperatura crescută, dar mai puţin decât ar fi fost de aşteptat într-o asemenea zi.
În această clipă, terminând de notat, îmi apare deodată aceeaşi îndoială ce o suport mai ales seara, când nervii îmi slăbesc: dacă totuşi copilul avortat este al meu, iar Sophie este nevinovată? Dacă este vinovată, lucrurile sunt în mare cum le-am descris. Dar dacă este nevinovată?
11 septembrie 1916
Astăzi a fost rândul lui Spiridon să iasă din spital. Ar urma deci să se reîntoarcă la regimentul lui, ceea ce o face pe madam Ana să se zbată, de o săptămână de zile, cum spune poporul, ca în gură de şarpe. Pe lângă bocetele ei, au urmat rugăminţile lui Margot. Chiar Sophie a venit după dejun să ne sfătuim ce se poate face.. Deşi ea neagă, sunt convins că boala lui Spiridon a 280
fost un fals, ticluit cu domnul Ialomiţeanu, ca şi permisia de trei zile, ce trebuie să fi fost foarte dificil de obţinut, odată ce se anunţase mobilizarea.
