birjarul să urnească trăsura, urmele nenorocirii rămăseseră înfipte doar în zid şi în pământ. Întristătoarea pustietate a câmpului..
În trăsură, zgâlţâit de frigurile emoţiei şi oboselii, străbătând străzi ale oraşului neatinse de bombe, am avut brusc senzaţia că simt cum se ţese pe neobservate la loc păienjenişul care face lumea convenţiei şi a iluziei. Ah, nu ştiu să exprim acest sentiment teribil, ce l-am avut în clipa marilor nenorociri, când am înţeles deodată că acesta este adevărul din tot ceea ce trăim! Era spre seară, trecut de cinci, când m-am coborât, năucit, din trăsură: am auzit uşi, strigăte şi, pe terasa cu clematite, printre frunzele admirabil colorate, roşu şi verde, de iederă, am zărit chipul Sophiei, luminându-se. Elle bondit de joie, comme un enfant. Ştiau că oraşul fusese crud bombardat; de două ore casa era în alertă şi ea mă aşteptase pe terasă, 291
cu o broderie în mână, ca altădată. Mi-a ieşit înainte aproape alergând.
Quand on s’y attend le moins, a spus râzând, repezindu-se în braţele mele, fără a mai ţine seama de martorii dimprejur.
Am mângâiat-o pe obraz, prima oară după o lună întreagă de depărtare; în suflet încă îmi mai rămăsese, cum am spus şi când am început să scriu, o stranie răceală. Am cinat cu toţii mai devreme, eu am vorbit mult, dar cred că fără şir, treceam de la una la alta simţind o nevoie ardentă să povestesc: efectul şocului, de bună seamă!
După cină am mers împreună în salonaş, am răsfoit cu toţii ziarele şi am comentat după obicei situaţia, mutând steguleţele pe imensa hartă: este o hartă militară, pe care Sandu Geblescu i-a adus-o lui Margot înainte de a pleca. Mărturisesc că făceam eforturi, citind ziarele, pentru a mă interesa de altceva decât de bombardamente. Se vorbeşte că ar fi 500 de morţi şi o mie de răniţi ce au toate şansele să se prăpădească, rănile fiind foarte grave. Au mai căzut bombe în multe locuri, între care pe Covaci, pe la Piaţa de Flori, Piaţa Sf. Anton. Văzând cu câtă tulburare primesc veştile, Sophie a insistat să
merg să mă odihnesc, pentru că nu se ştie cum ne va fi noaptea. Un timp a rămas şi ea cu mine şi m-a silit să-mi iau temperatura. În vreme ce stăteam de vorbă, ea mi-a atras atenţia că venisem acasă fără baston şi pălărie. Mă
ţinea bine minte cum arătam când m-am dat jos din trăsură, numai că
emoţia ce a resimţit-o, văzându-mă, a determinat-o să uite pe loc amănuntul.
Deşi fusesem atât de tulburat, nu cred că le-am uitat în trăsură, ci că mi le-a şterpelit acel ajutor al birjarului, pripăşit în câmp. M-am silit să o consolez pe Sophie, căreia îi părea rău de bastonul cu măciulie de corn. După ce ea a plecat, am început să scriu în jurnal, atât de amănunţit ca niciodată. Teama de cele ce voi ajunge să le povestesc la sfârşit m-a făcut să mă întind în atâtea detalii. Dar iată, tocmai în această secundă, când am isprăvit, aud clopotul Mitropoliei şi inima îmi sare în piept cu totul altfel decât înainte.
15 septembrie 1916
Năuciţi după trei zile de alarme continue: noaptea bombardează Zeppelinul, adică ţipiligul, ziua bombardează avioanele. Coborâtul în pivniţă nu-mi mai dă toate asigurările, amicul Victor confirmându-mi ceea ce mai auzisem: că
există bombe ce străbat şi trei etaje de beton armat! În asemenea condiţii, nici după ce sirena de la Arsenal anunţă încetarea pericolului nu ne mai 292
liniştim, ci stăm tot la pândă că va începe iar. Pentru că acum ştim ce însemnează un bombardament.
Pe de altă parte, este foarte clar că se posedă toate datele despre Capitală: că e lipsită de mijloace de apărare, că tunurile au bătaie scurtă, că avioanele sunt în acest moment la Sibiu, unde lucrurile se pare că nu merg deloc bine.
Nenumăraţii spioni ce circulă printre noi au spus tot, dovadă bombele ce au căzut lângă casa lui Filipescu, a lui Take Ionescu, lângă proprietatea Brătianu etţetera. Marie-Liliane (ştiind de la doamna general Averescu) mi-a povestit astăzi de intenţia generalului de a-i scrie o scrisoare personală lui Mackensen pentru a protesta contra bombardării: iată logica militară
nedistingând între teatrul de război şi teatrul politic, bazat adică pe intervenţii!
Astăzi, arătând mai puţin desfigurat, am ieşit din nou în oraş. M-am decis fără nicio plăcere a merge încă o dată pentru Spiridon. În afara ordinului de a se prezenta în patruzeci şi opt de ore, nu a mai primit nicio altă hârtie. Deşi toată casa este convinsă că am făcut tot ce se putea, conştiinţa îmi aminteşte că nu am avut răbdarea să dau cererea aşa cum se cuvenea. Am decis deci a vedea dacă totuşi nu există une porte de sortie, nemaivoind să am niciun scrupul pour graisser la patte de quelqu’un, dacă astfel este jocul. Domnul Ialomiţeanu, ce s-a întrecut pe sine în amabilităţile obişnuite, mi-a spus că
niciuna din cererile prezentate la audienţă nu ar fi fost primită, deşi s-au exercitat din unele părţi presiuni mari, astfel fiind şi cazul lui Spiridon, pentru care personal ar fi pledat. Mărturisesc că sunt total sceptic cât priveşte intervenţia sa, având impresia că dintr-un motiv sau altul nu-l mai interesează casa noastră; poate are pentru misiunile sale alte relaţii de cultivat. Altminteri, mi-a confirmat presupunerea mea că Statul-Major se află într-o alertă continuă şi, neajungându-le trupele, iar ruşii boicotându-ne în permanenţă, cum se sparge într-un loc frontul, se ia din altă parte, ca să-l întărească; drept care e firesc să dea cu mare dificultate scutirile.
Domnul Ialomiţeanu arbora obişnuita sa mină veselă din momentele când face profeţii sumbre, şi atunci când l-am întrebat cu maliţie ce motive speciale de bună-dispoziţie găseşte în aceste zile, s-a justificat că ar fi doar o veselie nervoasă. În continuare, mi-a prezis că certamente situaţia va plesni în cele mai diverse puncte, ajungând cât se poate de critică. Bref, va începe retragerea, vom fi încet-încet ocupaţi şi se va ajunge a ne refugia în Rusia, ceea ce va fi sfârşitul. Ca de obicei, nu avea răbdare să stea mai mult pe un 293
scaun, tot mergea prin biroul gol, vorbind în şoaptă şi privind cu nelinişte în toate părţile. Dar de ce se înverşuna să poarte această conversaţie periculoasă? M-a tras apoi afară: „ Savez-vous ce qu’on m’a raconté?
Quelqu’un très haut placé...“. Şi a început a-mi spune că cea mai mare parte a răniţilor din aceste zile ar fi victimele propriilor noastre proiectile. Obuzele cu care am tras în aeroplanele nemţeşti fiind proaste, cum toată lumea o ştie, ar fi explodat doar în clipa când au căzut la pământ, rănindu-i tot pe oamenii noştri! Ce neplăcere mi-a provocat această ştire, ce mă tem că e adevărată!
Tot timpul vorbind cu el, am avut senzaţia qu’il y a là du louche, fără a-i putea înţelege pozitiv jocul, asupra căruia nu mai am acum niciun dubiu..
Dacă înainte părea interesat să afle ceva de la mine, acum am avut impresia că îmi servea el informaţiile, eventual pentru ca eu să le difuzez – toate fiind demoralizante şi catastrofice. Altfel, ce rost mai avea a-şi risca situaţia actuală, de om devotat al guvernului – el, prudenţa în persoană! –, numai pentru un mic bavardaj?
Vestea că niciuna din cererile prezentate atunci nu s-a aprobat mi-a liniştit totuşi sufletul. Am plecat, le cœur léger, pauvre Spiridon, il n’a d’autre à faire que plier l’épaule, dar nu-i nicio plăcere să aduci în casă o asemenea veste! Prevedeam cum va începe madam Ana să se bocească, qu’elle allait pleurer toutes les larmes de son corps, şi, pentru a amâna trista privelişte, am hotărât să fac o mică promenadă prin centru.
Astăzi am fost scutiţi de alarme. Aspectul oraşului era iarăşi modificat: deşi găuri rânjite arătau locul unde căzuse bomba, împrejur se simţea acea specială stare de energie pe care o degajă orice catastrofă, mobilizându-i pe supravieţuitori prin frica unită cu bucuria că, deocamdată cel puţin, ei au scăpat. Camioane şi căruţe cărau moloz. Ca să apuce din ce rămăsese, lume proastă şi vagabonzi scormoneau prin dărâmături, pe care fluturau zdrenţe, stofe sfâşiate, zburau hârtii. Ciocane şi ferăstraie se auzeau din toate părţile, sub liniştitoarea impresie de stabilitate pe care o degajă totdeauna munca normală.
Mergeam melancolic prin lumina, iarăşi moale şi caldă, a prânzului. Câte un zid dărâmat oferea, cu indecenţă, intimitatea sfâşiată a caselor. Am ieşit spre Covaci şi deodată m-am oprit: între două case rămase întregi, un loc gol, curăţit de moloz – ca o gură ştirbă, după o extracţie. Şi pe acel maidan nou apărut ardeau lumânări înfipte în pământul proaspăt afânat, puse în 294
formă de cruce. Ici şi colo, ulcele de lut, cu dalii şi cârciumărese. Trecătorii căpătau deodată o expresie obtuză şi îngrozită, probabil la fel cu a mea, ce rămăsesem în loc, pironit, intuind că nu pe lângă un loc gol treceam, ci pe lângă morminte. Deodată a oprit o trăsură, o doamnă elegantă a coborât şi s-a apropiat cu un pas graţios: am ajutat-o să puie buchetul de camelii albe ce-l avea în mână într-una din ulcele, scoţând nişte cârciumărese ofilite.
Doamna mi-a mulţumit cu un glas rauque, rămânând la fel cu faţa acoperită, şi probabil ar mai fi stat nemişcată acolo dacă un domn în vârstă (chipul îmi părea cunoscut, dar n-am mai reuşit să-mi amintesc de unde) nu ar fi ieşit din trăsură; apropiindu-se, i-a oferit braţul, antrenând-o. S-a lăsat dusă fără
a schiţa niciun gest, iar eu am plecat, încercând o morbidă plăcere, imaginându-mi drama.
Ajuns acasă, mare emoţie. Profitând că eram lipsă, Margot a ieşit într-o mică promenadă la Şosea, pe bicicletă. Necuviinţa gestului echivalează cu pericolul la care s-a expus: pentru că, dacă eşti prins de alarmă în oraş, prăvăliile trag imediat oblonul ca să-şi apere geamurile, astfel că rămâi în stradă. În plus, aici, la Şosea, mitraliera instalată pe noul Muzeu, ce ţăcăne cu înverşunare, poate aduce o primejdie în plus! Apoi, o domnişoară la promenadă, neînsoţită! Şi încă pe bicicletă! Nu s-a răsturnat lumea chiar cu capul în jos, oricât am fi toţi oameni cu concepţii moderne! Astfel că i-am anunţat pedeapsa: două zile claustrată în odaia ei, ceea ce îi displace cât se poate, nefiind pregătită sufleteşte pentru a suporta singurătatea.
Pe seară, vizita d-lui Ioachim, fostul meu student, om timid şi devotat, lăsat deocamdată încă la vatră din cauza periculoasei sale miopii. Lucrează
la Crucea Roşie, cu Marghiloman (eu l-am recomandat, prin Marie-Liliane).
Ca urmare, ne-a adus noutăţi din cercul germanofil, care coincideau, uneori, cu informaţiile ce mi le strecurase de dimineaţă d-l Ialomiţeanu.
Ceea ce am auzit de la d-l Ialomiţeanu (că victimele bombardamentelor ar fi propriile noastre victime!) d-l Ioachim o auzise şi el de la d-l Marghiloman, ce o auzise de la Petre Ghica; Ioachim nu părea deloc înclinat să o creadă. Cu cât ziarele au devenit mai laconice, cu atât zvonurile înfloresc: unele se dovedesc a fi adevărate, pe altele eu le-aş suspecta că ar fi puse dinadins în circulaţie, pentru a crea anume reacţii şi stări colective: de panică, de îngrijorare excesivă etc. Sigur, chiar la un zvon pe care spiritul meu critic refuză să îl primească, pot analiza cui convine a-l transmite şi cum prinde pe obişnuita noastră mentalitate, autodispreţuitoare. Fiind zvon, rămâne acea 295
îndoială a oricărei minţi echilibrate: nu cumva totuşi este adevărul?
Împărtăşindu-i Sophiei interpretările mele, chiar à propos de acest zvon, prima oară auzit la d-l Ialomiţeanu, ea a formulat o explicaţie ce m-a derutat şi m-a tulburat: că Titi Ialomiţeanu ar fi au mieux cu d-l Marghiloman, prin relaţii vechi de la Buzău. Poate chiar este stipendiat de Legaţia Germană, mi-a trecut mie atunci, într-un mod total absurd şi fugar, prin minte. Nici atitudinea lui veche, de pledant pentru intrare cu Aliaţii, şi nici actuala poziţie de funcţionar de încredere al guvernului nu susţin însă atare ipoteză!
Judecând mai apoi lucrurile la rece, Sophie mi s-a părut înverşunată în această judecată, în care cred că fantezia şi resentimentele lucrează mult prea tare. Afecta o mină dispreţuitoare în ceea ce îl privea pe fostul amic al casei noastre. Asemenea modificări de concepţie radicale mărturisesc de obicei mai mult decât o prietenie. Din toate amănuntele rezultă un singur lucru: ils ont rompu l’amitié şi, dacă sufletul meu ar fi cu adevărat iertător, mi-ar ajunge. Dar este?
Nemaifiind dispus a mă pierde în bănuieli greu de verificat, m-am silit a lua noua ei atitudine faţă de el ca o nemulţumire provocată de lipsa lui de intervenţie în cazul Spiridon. Atâta s-ar fi cuvenit să facă odată ce l-ai rugat!
mi-a spus Sophie, în clipa când bietul lungan s-a desprins din braţele mamei sale şi a luat-o spre poartă cu raniţa în spate, bocănind pe peron cu greoii lui bocanci soldăţeşti. Cu toate diligenţele ce am mai făcut, nu am putut afla nimic despre el.
