Despre această noapte fioroasă am avut astăzi povestirea unui martor ocular: neastâmpăratul Sandu Geblescu, flirt oficializat de-acum al lui 301
Margot, trimis la Statul-Major cu stofa zdrenţuită a drapelelor unor regimente descompletate şi desfiinţate pentru a primi descărcare şi cu un plic pentru care a trebuit să aştepte răspunsul câteva ore; răgaz ce l-a petrecut făcând vizite la cei mai apropiaţi amici (casa lui părintească fiind la Craiova). Am fost martor al tuşantei întâlniri a celor doi copii, apoi junele ce a isprăvit studii de drept şi economie în Anglia ne-a făcut să avem în faţa ochilor noaptea de coşmar de acum o săptămână când, istoviţi după zile de lupte, neprimeniţi şi cu picioarele împleticindu-se, au mărşăluit în beznă
având drept acompaniament vuietul apelor Oltului, veşnic întrerupt de răcnete sălbatice şi strigăte de agonie, de zgomotul carelor prăvălindu-se cu un înspăimântător uruit în valuri, de mugetul bietelor animale (şi tunurile, şi chesoanele erau trase de perechi de boi, ajungând până la opt perechi), de bubuitul armelor de foc. Pereţii înalţi şi strâmţi de stâncă ai defileului făceau ca sunetele să se audă bubuitor şi întreit, în această noapte de iad din care micul locotenent a fost convins că nu va mai ieşi. Nedormit de trei nopţi decât pe fugă, i s-a întâmplat să meargă dormind cu ochii deschişi, dus numai de gândul de a găsi un loc unde valea se mai lărgeşte. Găsind aşa ceva, de câteva ori s-a aşezat în margine pe o piatră, voind să aţipească doar o jumătate de oră. Ar fi fost poate sfârşitul, dar nu îl mai interesa nimic şi ar fi dat totul pentru o clipă de somn. Totul?! i-a reproşat micuţa cochetă şi a urmat un intermezzo de marivaudage, în care – îndrăzneaţă generaţie a ultimilor tineri! – s-au schimbat priviri tandre şi surâsuri cu subînţeles, ce făceau perfect abstracţie că mă aflam şi eu de faţă. Şi cum de n-ai adormit, deci? l-am întrebat eu, cu tact. Ordonanţa mea, devotatul Ion, care m-a ridicat cu forţa, eu însumi purtându-mă cu o brutalitate la care instinctul contrazis şi nebunia somnului mă împingeau: a doua zi abia, înţelegând, am regretat-o.
Acest moment al povestirii ne-a fost întrerupt de o alarmă; coborând în pivniţă, Sandu Gebelescu ne-a povestit despre nefericiţii refugiaţi, români ardeleni, ce au luat calea nesigură a exilului, zona Câinenilor fiind plină de aceşti bieţi dezrădăcinaţi ce şi-au părăsit în asemenea timpuri dramatice toată agoniseala, riscând a ajunge aici muritori de foame..
Imediat după alarmă, oaspetele nostru a plecat, pretextând urgente drumuri ce-i mai rămân de făcut; în fapt, mergea să dejuneze la Enescu, împreună cu un bun amic ce-l întâlnise la Statul-Major (după cum mi-a mărturisit confidenţial în vreme ce îl conduceam cu gentileţe până la 302
poartă). Gestul lui mi-a părut nepermis de frivol (respinsese invitaţia noastră la dejun) pentru cineva abia ieşit dintr-o asemenea grozăvie şi m-a şocat neplăcut lăcomia de viaţă ce o respira întreaga lui fiinţă. Apoi m-am gândit că am fost nedrept, cum deseori mi se întâmplă: nu merita să se bucure, poate pentru ultima oară, de un jambon de Prague sauce madère şi de un dindon veau truffé, la care visase în zilele când rămăsese doar cu uscaţii pesmeţi soldăţeşti? Un mic chef, scăldat cu Champagne Pommery, şi o chanteuză picantă erau un păcat atât de mare pentru un locotenent ce se dovedise brav, rămânând singurul ofiţer în tot batalionul, silit a-şi asuma toate dificultăţile comenzii, cu nişte oameni zdrobiţi fiziceşte şi demoralizaţi?
Desigur, nu a făcut mărturisirea dejunului la Enescu faţă de Margot, dar nu-i aceasta esenţa iubirii: plăcerea de a-ţi vedea idealizat propriul chip în sufletul îndrăgostit de tine şi, ca atare, ascunderea lucrurilor prozaice?
După plecarea lui, m-au obsedat întunecatele imagini ale povestirii, dar mai ales sensul întreg al acestei bătălii pierdute. Odată cu ea a început retragerea noastră din Transilvania! De trei zile ne tot retragem, cedând pământul pentru care s-a suferit. Se aude de răzbunări în Ardeal faţă de acei dintre fraţii noştri ce ne-au primit cu bucurie. Cum să nu-ţi laşi şi tu inima, ca şi ceilalţi, pradă descurajării? Nu ne-au rămas decât deprimarea, speranţele înşelate şi victimele!
Mi se rupe inima de sângele risipit în zadar. Cum am avut şi câteva mici victorii strălucite, în care s-a luptat cu baionetele împotriva unei artilerii dirijate de aeroplane sau scoţând cavaleria în faţa unui câmp şi în bătaia tunurilor, ocupându-se, deci, cu o generoasă vărsare de sânge, o poziţiune ce trebuia de fapt părăsită, numai că, dintr-o târzie trimitere a ordinelor şi dintr-o permanentă lipsă de simţ al realităţii, ordinul nu ajunsese şi se declanşase inutila ofensivă! Sosind apoi ordinul, prea târziu, lăsam în urmă
inutile cadavre, inutile inimi de mame şi soţii pe veci neconsolate şi, abia victorioşi, istoviţi şi decimaţi, începeam, fără zăbavă, retragerea.
Cum să mai ridici capul, prins într-o asemenea plasă de fatalitate, şi cum să mai învinuieşti cerul, când învinuirea tot asupra noastră se întoarce?
După câte am auzit, astfel s-ar fi petrecut şi la Porumbacu, şi la Bărcuţ, poziţii cucerite greu şi abandonate din proprie iniţiativă.
Teama lui Brătianu că va fi atacat de bulgari şi cerinţele lui (taxate la noi drept meschină negustorie şi nehotărâre) de a i se da destui ruşi ca să ne 303
apere Dobrogea s-au dovedit a fi fost întemeiate. Ruşii au adus mult mai puţine trupe decât s-a promis şi au manifestat o mult prea suspectă inerţie.
Am rămas astfel apăraţi în sud cu trupele noastre, puţine şi nu dintre cele bune. Aşa văd eu începutul înfrângerii. Acuzele însă tot asupra Brătianului plouă, încă mai înverşunate decât în vremea când nu ieşea din neutralitate.
De ce a intrat în război, mi-a spus ieri amicul Victor, dacă ştia că România nu va putea să reziste? Este el vinovat şi pentru toate defectele românilor? i-am răspuns. Şi pentru defecţiunea Aliaţilor?
Sunt printre puţinii care se gândesc tot mai des la el, în vreme ce blestemele şi sarcasmele la adresa lui curg. Câtă batjocură a îndurat în gazete şi în toate marile cuvântări ale adversarilor – un adevărat martiriu al ridicolului ce, fără alegere, este aici dăruit deopotrivă şi celor ce-l merită, şi celor ce nu! Mod obtuz de gândire al unei ţări provinciale, ce nu se dovedeşte în stare a trata diferenţiat politicianul demagog, incapabil şi agramat, şi pe cel ce gândeşte de zece ori fiece pas pentru binele ţării!. . Cu riscul de a rămâne singurul în această poziţie, nu voi arunca asupra lui răspunderea unei posibile catastrofe.
Dar poate exagerează, iarăşi, ca şi altă dată, spiritul meu pesimist. Poate totuşi retragerea noastră se va opri aici – pe linia munţilor –, unde acum, seara, Margot a înfipt steguleţele. Poate se va rezista în bietele şi precarele noastre fortificaţii şi poate că, pornindu-se, în fine, mult promisa ofensivă a Aliaţilor, ne vom permite iarăşi să înaintăm spre Transilvania. Ce altceva mai putem spera când am rămas singuri să apărăm o asemenea imensă
frontieră? Atacaţi cu asemenea forţe din toate părţile, cum să ajungem a muta tot timpul trupe de la sud la nord şi invers, obosindu-le şi aducând ajutoarele tocmai atunci când se arată a fi prea târziu? Cum să nu stăm întorşi cu disperare spre Aliaţi, de la care primim îndemnuri exagerate sau critici usturătoare şi mai ales promisiuni neonorate? Ce fac Aliaţii? ne întrebăm noi, dar Aliaţii nu dau semne că ar intenţiona să ne ajute, cum au promis. Intrarea noastră a ajutat Verdunul, a uşurat atâtea fronturi de unde trupele sunt întoarse şi îndreptate contra bietei Românii. Şi Aliaţii ce fac, în schimb? Ce se întâmplă cu ofensiva rusească? Ce face frontul de est din Balcani?
Au început de vreo două zile zvonuri despre un refugiu în Moldova, o panică pe care o întreţin oameni cu situaţie şi cu stare, încărcând trenuri, automobile. Că băncile demenajează, aceasta, pare-se, e sigur.
304
305
Partea a patra
Geblescu
— . .bietul Niki! Ce bucuros este când iese în oraş şi are ocazia să mai întâlnească o cunoştinţă! Un bărbat încă tânăr şi în putere. . este chiar teribil, madam Delcă, să-l vezi, cu energia care mai clocoteşte în el, cum suferă de inactivitate.. Înainte, până la vârsta aceasta, şi-ar fi făcut o clientelă.. Un renume în barou.. Şi-ar fi consolidat o situaţie în politică..
Deputat, subsecretar de stat, poate chiar ministru, ceea ce, ţi-aminteşti, pe-atunci însemna ceva! Era un titlu pe care îl puneai toată viaţa pe cartea de vizită: CUTARE, FOST MINISTRU!. . Uşor să ajungi, bineînţeles, nici atunci nu era. Nu! Să fim drepţi. . Dar altfel reuşeau oamenii în viaţă, altfel! Nu stătea nimeni să-ţi pună piedici la tot pasul, până te blazezi.. Nu stătea nimeni să-ţi dea la cap. . Ei, bietul Tudor!. . Bietul Niki!. . Bietul domnul Delcă: să se chinuie, săracul, la bătrâneţe, pentru o pensie de mizerie! Bieţii de noi! De multe ori îmi spun aşa, dragă madam Delcă, când văd câte îndurăm.. Ce fire optimistă eram – şi cum nu mai am nicio speranţă. Niciuna! În tinereţe m-am gândit că voi voiaja, avusesem o bursă pe care am pierdut-o din cauza războiului, Muti s-a opus categoric să plec. Am cedat pentru că începuse flirtul cu Niki. Am fost sigură că mai e timp destul, ce însemnează un an, doi la tinereţe, când ţi se pare că eşti etern? Eram convinsă că voi putea oricând pleca, ştii doar că aşa credeam toţi! Şi la fel de convinsă eram că Niki va face carieră! Cu talentul lui de a vorbi, cu talentul de a se purta cu oamenii!
Puteam uza şi de relaţiile lui nenea Sandu Geblescu, categoric îţi spun că
Niki avea şanse, dacă n-ar fi venit vremurile care au venit. . Iar acum ar fi fost momentul ca să pro-fi-te! Să pro-fi-te cin-stit de pe urma eforturilor lui!
În loc de asta, o pensie de batjocură, după ce toată viaţa a tras, fără o satisfacţie, cât de mică, şi toţi care se uită la el ca la un om terminat.. Nu, nici pentru femei nu-i uşor când se pensionează, dar la bărbaţi este o adevărată
dramă.. Dar, à propos de Niki, dacă el tot întârzie cu cunoştinţa lui, ce-ar fi să
bem şi noi o cafeluţă? Nu, te rog, nu te deranja, ştii că la cafea îndrăznesc să
mă măsor cu oricine! Chiar Niki declară, cafea ca la noi acasă n-am băut la 306
nimeni! Şi doar nu s-ar putea spune că Niki nu a umblat. Sigur, n-a voiajat cât era normal, ca noi toţi, dar este un om umblat!
Eee-tee, că mare scofală-i să umbli! Şi uite la bleaga de Ivona cum l-aşteaptă cu masa întinsă d-o oră şi numai de el turuie, Niki-n sus, Niki-n jos..
Când o auzi, stai şi te cruceşti; păi, ce vremi să fie alea s-ajungă el ministru?
Parcă-i ia Ăl-de-Sus minţile când e vorba de el, şi numa aşa o vezi cât e de zurlie! Că suflet rău n-ar avea, uite-o ce se mai dă acu de ceasu morţii să mă
împace... Atâta că nu mai zice nimic de cinzeci de leii ăia. Poate când o fi gata cafelile, poate-atunci să-i vie şi gându-ăl bun. Ei, săraca Ivona!. . Zurlie, zurlie, da uite-o cum vine cu ceştile de cafea, puse pe tavă, ca la musafiri.. Ba încă a mai scos, ea ştie de unde, pişcoturi!. .
— Lasă, madam Ivona, lasă! Lasă că viu io, nu mai urca tot dumneata cu ele! Eee, Ivona, Ivona, mânca-o-ar mama pe ea, c-o ştiu de când era atâtica!
Murise tatăl dumitale, şi m-a trimis madam Geblescu să-ţi aranjez rochiţa! Şi ţi-am făcut câteva pense, da i-am luat şi din tiv. Am stat noi amândouă
singure, numa cu nemţoaica dumitale, şi nu scoteai o vorbă, numa te uitai chiorâş şi aveai ochii umflaţi cât pumnu şi roşii. Vezi, m-am gândit io, sărăcuţa! Ce casă are, cu de toate, o casă ca un palat, da uite, că e şi ea amărâtă! Că io ştiam ce pâine amară mănânci dacă ajungi orfană!
