bătrână, i-am zis, acu ţi-e frică să nu mor, şi toată viaţa ce rău de clanţă ai fost! Lasă, face, că e alţii mai răi, că altfel am fi stat patrujnouă de ani împreună? Ei, să vă dea Dumnezeu la fel, şi dumitale, şi lu domnu Niki! Că
orice-ai zice, şi dumneata, numa cu ochii la ceas eşti, las’ că te văz de mult, şi dumneata, tot ca lighioana bătrână. .
— Mă gândesc doar că n-o să mai aibă vreme să se odihnească. Nu, la petrecere nu trebuie să mergem! Doar la biserică! A fost punctul la care Clemenţa, o ştii? Clemenţa Vrăbiescu! Ea e soacră-mare, şi aici nu a cedat în niciun chip: cununia religioasă la Boteanu! Acasă se face într-un cerc restrâns, mult tineret, şi deranjul, şi cheltuielile, totul îl suportă părinţii fetei, aşa încât Clemenţa nu şi-a permis să lanseze invitaţii. Cel puţin aceasta i-a fost scuza. Eu, una, am înţeles-o şi am aprobat-o, Niki, mai puţin, ştii şi dumneata cum sunt bărbaţii, nu s-ar da în lături de la un chefuleţ. . Aşa că
până vine Niki, chiar n-ai de ce să te grăbeşti, madam Delcă..
N-avea tu grijă, că nici nu mă grăbesc! Nici pân cap nu-mi trece să plec, c-aşa mi s-a muiat picioarele de la afurisitu ăla de coniac, că nici să vreau cu tot dinadinsu, şi tot n-aş putea să mă mişc! Da nici tu nu te-ndemni să scoţi cinzeci de leii ăia.. Aşa că nici io nu mă mişc, că cum eşti de zurlie, poa’ să-ţi vie-n minte să mi-i dai când oi fi ieşit pe poartă! Că la ce să nu mi-i dai acu, dacă mai e o săptămână şi tot mi-i pui la poştă? La ce să mai dau şi la factor cinci lei, că stă ş-ăla cu mâna-ntinsă? Eee, că ce-mi arde faţa, de parcă-s toată
un foc, şi-aşa un vâjâit am în urechi! Mai bine-aş lua un hiposerpil, să nu mă
lovească aci, Doamne-fereşte, damblaua! Că-mi vâjâie urechile, de nici nu mai ştiu de mine, şi asta, uite-o ce toacă-nainte! Uite-o ce nu-i mai tace gura!
Că d-aia şi pramatia de Niki nu stă p-acasă! De gura ei, care nu-i mai tace, daia fuge-mpuşcat!
— . .Nu sunt îngrijorată, pentru că ce i-a mai rămas altceva, săracul, decât partidele de tenis şi puţinele momente, ca cel de azi, când mai stă la o şuetă?
Să te trezeşti pensionat, când tu încă mai. .
— Ba omu meu a zis bodaproste când a scăpat! Acu, zice, să se mai scoale ş-alţii la patru jumate, că la şase intra în schimb. Şi să-ngheţe în staţie până-i 312
ia dracu! Acu altă grijă decât să pândesc factoru, zice, altă grijă nici că mai am..
— Ei, madam Delcă, dă-mi voie, te rog! Te rog, dă-mi voie să-ţi spun că e altă situaţie! Cu totul alta! Sigur că domnul Delcă abia aştepta să se pensioneze, şi avea dreptate bietul om. Altceva făcuse o viaţă întreagă, altceva s-a văzut silit să facă, nu la bătrâneţe, dar la o vârstă matură.. Pe când cazul lui Niki sau cazul inginerului Cristide… De treizeci de ani, dacă
îmi arunc ochii pe geam şi îl văd, pot să-mi potrivesc după el ceasul! Ce vrei, madam Delcă, studii de inginerie în Germania, doctorat, a şi lucrat pare-mi-se acolo o vreme, de aceea a avut necazuri... El nu vorbeşte niciodată nimic, i-a ajuns ce-a păţit, şi ani de zile, după ce s-a întors de la închisoare, erau cu ochii pe el, mie mi-a sugerat-o! I-au făcut propuneri, cum se fac, să fie informatorul lor, el, om de onoare, nu a marşat, dar nici n-a povestit nimănui. I-a povestit însă ei, care a umplut lumea! Da, ea e mai simpatică, el, însă, este i-re-pro-şa-bil.. Eu sunt singura căreia el i se mai adresează, când ne întâlnim uneori pe stradă: are impresia că există între noi o comunicare..
Ei, madam Delcă, ei! Şi dumneata, ce presupuneri! Nu, fii serioasă, vaai, ce hazlie eşti! N-are de ce să fie gelos Niki, cum n-a avut niciodată! Ha-ha-ha, ce nostimă eşti, madam Delcă. Hai, încă puţin coniac, încă puţin, numai un strop! Bineînţeles, îmi torn şi mie, se poate? Dar ce vorbeam? A, da, de inginerul Cristide. Îmi spunea că a trebuit să iasă la pensie, el ar mai fi vrut să prelungească, dar cu restructurările acestea, ei, nu ştii dumneata, madam Delcă, doar nu ai fost o zi în câmpu’ muncii! Luni înainte să se pensioneze, îi făceau ceilalţi socoteala ce-o să se întâmple cu postul.. Cum, cine? Colegii, conducerea, cei ce vânau postul! Aşa că bietul de el, vrând-nevrând, s-a pensionat. Şi mi-a mărturisit că, deşi se aştepta să urmeze o perioadă psihică
dificilă până se va acomoda, realitatea a întrecut toate aşteptările!
— Eee-tee-na! Să-i dea el pensia lui la omu meu şi să vezi ăsta ce-o să se mai acomodeze! Să vezi ce-o să zică mersi şi-o să dea din coadă! Că e-n stare să lase meciu cu Steaua la televizor, ca să alerge să dea iama-n bani! Să se-ndoape cu pateuri şi cu Cico la plăcintăria din colţ şi să vie acasă cu cine ştie ce prostii în braţe, c-aşa a făcut toată viaţa! Dacă n-aş fi io acu mână de fier, prafu s-ar alege şi de pensie, numa că vezi, că prea târziu mi-a venit mintea la cap! Că mai are dreptate şi caţa de cumnată-mea, la câţi bani v-a trecut vouă pân mână, Vico, şi s-ajungeţi să n-aveţi o căsuţă a voastră, la bătrâneţe. . Uite, c-aşa am ajuns! El dă-i p-o parte, să arate că-i galanton, eu 313
dă-i p-alta, dă-i şi lu ăla, dă-i şi lu ăla, şi la fraţi şi la nepoţi, pune masă-ntinsă
care cum vine, să fi zis omu meu o vorbă numa, îi scoteam ochii! Da cât e el de rău de clanţă, lighioana bătrână, n-a deschis pliscu! Aşa c-am rămas tot în cojmelia asta, să mă chinui la bătrâneţe cu lemnele şi cu cărbunii, şi iarnă-vară, du-te-n fundu curţii şi stai şi-nghite toate mojiciile la moapsa de proprietăreasă. . La scârba..
— Lasă, madam Delcă, lasă! Ai rămas că aşa au fost vremurile, dar aşa a fost şi soarta. Eu cred, draga mea, ţi-am mai spus şi adineaori, că fiecare om are o soartă. Câţi au avut moşii şi case, şi le-a luat statul! Câţi au murit ca vai de ei, şi-n casele lor se lăfăiau alţii! Câţi au strâns ban peste ban şi s-au lipsit de orişice, ca să-şi facă o casă după gândul lor, şi-acum iar strâng ban peste ban, s-o cumpere a doua oară! Ce să te mai gândeşti cum ar fi fost să fie, după câte ne-a fost dat să îndurăm, toţi, madam Delcă, toţi.. Afară de lichele, cine dintre cei de vârsta noastră n-a suferit? O generaţie, pot să spun, de sacrificiu.. Două războaie, averi pierdute, cutremur, arestări, puşcăriile pline, teroare şi sărăcie!. . Când mă gândesc cum eram în iarna lui ’52 – mai ţii minte iarna aceea teribilă? Ne-a prins fără lemne.. În timpul acelei ierni de pomină am fost, ţin minte, cu Muti la depozitul de lemne, ne-au lăsat să
adunăm vreascuri, ce-om mai găsi, să le încărcăm într-o sanie. Scormoneam cu mâinile în zăpadă, până nu le-am mai simţit, zile întregi n-am mai putut nici să le mişc, de umflate ce erau şi de durere.. Dar Muti, draga de ea, înţeleaptă, Muti – Mama Grachilor – ne-a ţinut curajul: trăim unii pentru alţii, spunea, n-avem dreptul să ne gândim la moarte! Chiar dacă pentru noi ar fi mai uşor, trebuie să ne gândim doar la cât ar suferi cei care ne-ar pierde. . Aşa că, să-ţi dea Dumnezeu să trăieşti, madam Delcă, să trăieşti, că
ai pentru cine! Pentru cine ai dat toată viaţa! Că sentimentele contează mai mult decât averile, ascultă-mă pe mine, aşa că n-ai risipit degeaba! Spui că ţi-au trecut destui bani prin mână ca să-ţi fi cumpărat o căsuţă? Dar câţi i-au trecut lui Margot? Şi-a ajuns să se prăpădească într-un subsol..
Sărăcuţa de ea, cum ajunsese s-arate! Cu căciuliţă de copil, roz-murdar, flauşată, înfundată până la sprâncene! În zăpuşeala aceea îngrozitoare de iulie, ea cu căciuliţă pe cap! De mirare că n-am gafat, că n-am îndemnat-o s-o scoată! A, da, fusesem avertizată de Muti.. Muti îmi spusese să nu mă mir dacă o văd prea slăbită, să nu mă mir nici de culoarea feţei ei... Era de un alb-gălbui, ca parafina. . Doamne-Dumnezeule, ce boală îngrozitoare.. Dar şi ea, cum de se putuse lăsa! O femeie inteligentă, o femeie cultivată, până în 314
ultima clipă să nu se ducă la doctor. . Când orice picătură de sânge, după
menopauză, e semn suspect, cum a putut să se lase aşa, până au început durerile? Şi radiaţiile care au distrus-o: i-a ars pielea, i-au căzut dinţii, părul.
Biata tante Margot! Poate ştiuse despre ce este vorba, dar nu vrusese să
intre direct din închisoare în spital. . Ar fi, nu?, ceva de înţeles..
— Ce ai întrebat, madam Delcă? Când a plecat soţul lui Margot? A plecat prin ’47. De ce le-a lăsat pe ele aici, pe Margot şi pe Riri? În ’47 nu mai putea să le scoată. Nu, Margot n-a ştiut până în ultima clipă nimic! Te rog să mă
crezi, acesta este adevărul: Margot n-a ştiut!
Uite-o că nu mă crede. Nimeni nu crede, nimeni nu a crezut că Margot n-a ştiut nimic în afară de cei ce îşi închipuie că el nu i-a spus de teamă că are să-l denunţe! Şi nu-i adevărat! El obişnuia să-i dea în ultima clipă veştile neplăcute. Poate intervine ceva, poate lucrurile capătă alt curs, şi atunci te indispun degeaba dacă te anunţ din vreme. Iată cum se scuza! Da, pentru o profesiune tracasantă, cum era a lui, putea fi o scuză. Şi sunt convinsă: nu de teamă că Margot ar putea să-l denunţe a tăcut el până în ultima clipă!
— În ultima seară a anunţat-o că se vor despărţi definitiv, nu i-a explicat însă exact cum! A anunţat-o şi că nu-i va scrie, pentru că n-ar mai putea să le facă decât rău. Şi-au luat adio la acest mod şi, într-adevăr, niciodată n-aveau să se mai vadă! Uneori el mai trimitea veşti prin câte cineva, foarte rar, dar scrisori sau pachete, ca alţii – nu! Niciodată! Dacă ea nu i-a purtat pică? Nu, nici gând, madam Delcă! Margot nu l-a blamat niciodată pentru plecare! A stat şi aşa prea mult pe gânduri până s-o facă, faţă de ce risca aici – parc-o aud! Margot lua totdeauna un aer nemulţumit ori de câte ori cineva îl acuza şi aşa închidea pe loc orice discuţie. .
Biata Margot! Oamenii au plăcerea să te rănească în situaţiile delicate. . Şi ce rost ar avea să-i spun uneia ca Vica despre cât a trebuit să suporte Margot anchetele Securităţii! Toate acele interogatorii, la care o chemau şi pe Riri, şi încercau s-o tragă de limbă. . Bineînţeles că n-au aflat nimic, pentru că nici nu ştiau!
— Margot s-a mutat la Otopeni, noi am crezut că vrea să schimbe casa, prea mare, prea costisitoare.. Muti ar fi dezaprobat-o teribil dacă ar fi aflat că s-a mutat ca să îl ţină acolo ascuns pe domnul Ialomiţeanu. Da, domnul pe care îl vezi aici în fotografie! Evident, Muti îl cunoştea şi nu-l prea agrea, din tinereţe. Atunci el i-a cerut mâna lui Margot şi a fost refuzat. După război, Alexandru Geblescu, cel mai tânăr deputat din Cameră, reprezenta o partidă
315
mult mai convenabilă decât domnul Ialomiţeanu, căruia i se crease în jur o atmosferă destul de proastă! Pentru că în timpul ocupaţiei germane domnul Ialomiţeanu a fost un colaboraţionist, unul dintre filoboşi – cum li se spunea pe atunci. . Ruşii ne părăsiseră ca aliaţi atunci, guvernul, şi familia regală, şi toţi cei care au putut s-au refugiat în Moldova, în toamna lui 1916. .
— Toamna?! Iarna! Dacă-ţi spun! Las’ că dumneata le-ai citit în cărţi, da io cu ochii mei am văzut! Şi-ncolo oi ţine, n-oi ţine minte, da ce-am trăit de copil, toate parc-a fost ieri!. . Ştii cum s-auzea tunurile d-aproape? Ziceai că e la o stradă, două! Se tot văita biata mămica noaptea că nu poa’ să-nchiză
ochii de ele şi de grijă, că ce-o să mai fie! Bătea tunurile şi ziua, da una e să
le-auzi pe-ntuneric, şi alta e pe lumină! Eeee, noi, copii zbânţuiţi, cum puneam capu jos, ne şi răzbea oboseala, da mămica, tot la gard sta, noaptea târziu, cu vecinele. . Şi-acu zicea că i-a prăpădit pe nemţi, şi gata, se face pace, acu zicea că e tocma pe dos, că i-a bătut p-ai noştri, şi vine nemţii. Cum, cine zicea? Lumea, femeile din mahala, ce ştia ele! Ce ştia ele, ce ştiam io, copil de unşpe ani! Că să fi ştiut câte zile mai avea de trăit biata mămica, nu m-aş fi dezlipit de lângă ea, să se sature de stat cu mine, da aşa, numa noaptea ne mai adunam de pe maidan. Şi-odată tocma la Gară, la Obor, am ajuns, cu nebunu de Niculaie, şi d-asta ţiu minte că era iarnă. Că bătea vântu, şi era un frig şi-o zloată! Şi până să plecăm din Gară, zloata a trecut în ninsoare, mai ştiu io cât om fi stat? Am stat ceva, că aşa trenuri ticsite nu mai văzusem! Atâţia oameni pe scări, pe acoperişuri, unii numa-ntr-o mână, alţii numa-ntr-un picior, alţii-şi scotea capetile-afară pân geam, că abia putea să
răsufle. Păi ce crezi, câţi din ei o fi murit acolo, striviţi! Aşa vorbea p-ormă
lumea, c-a murit femei, c-a murit copii, de căldură, de frig, de tifos, ei ştie de ce-o fi murit pân s-ajungă unde vrea ei s-ajungă! Şi dac-a murit, cin’ să stea şi cum să stea să-i îngroape? Zice că i-a scos pe geam şi i-a aruncat în câmp, afară. O fi fost, n-o fi fost, io aşa o vând, cum am cumpărat-o. Io numa d-asta po’ să bag mâna-n foc, de ce-am văzut cu ochii mei, unii peste alţii, în tren, grămadă, şi jos, lângă şine, mulţime de disperaţi, că lăsase tot, vraişte, în urma lor, numa să fugă-n Moldova, şi-acu n-avea cum să urce.. Şi uzi ciuciulete, vai de sufletu lor, şi noi, pântre ei, de colo-colo, şi-odată dăm d-un tren de marfă, cu vagoanele deschise, şi-n el, să vezi ce era! Numa lucruri scumpe, că uite-aşa am rămas, cu gurile căscate! Numa canapele de pluş, şi fotolii, şi măsuţe, claie peste grămadă, ş-între ele butoaie de vin, şi oglinzi, şi 316
