dureau dinţii. . Ea s-a grăbit să se scuze, când m-a tratat, că nu-mi poate ţine companie, pentru că n-are deloc poftă de mâncare.. Ştiam de la Muti că nu mai înghiţea de multă vreme nimic, aşa că n-am mai insistat. . Ca să îi fac plăcere, am adus iar vorba despre nenea Sandu, ce frumos, ce şarmant era, şi ea deodată s-a înviorat. . Mi-a povestit cum în primul război, când el era tânăr locotenent, îi lăsase o hartă militară pe care o ţineau în salonaş şi însemnau cu steguleţe, mai întâi înaintarea, pe urmă, retragerea. Cât despre povestea plecării lui, am observat că se modificase: el şi-ar fi riscat viaţa, întârziind să plece, până în ’47, pentru că nu se putuse despărţi de ea şi de Riri! Să fi fost aşa? Nu-mi vine totuşi să înţeleg de ce un om cu clarviziunea lui nu plecase din timp, cât fuseseră graniţele deschise, pentru ca să-şi poată
lua cu el şi familia. .
Aşa cum au făcut atâţia..
321
Biata Margot! Peste tot ce rămânea nelămurit, ea pusese nişte explicaţii neconvingătoare, sentimentale. Pentru că de ce plecase nenea Sandu atât de târziu? Cine ştie? Un lucru e cert: că îşi dăduse seama din timp de cum avea să se termine războiul şi că avusese spre sfârşitul lui un rol pentru care a sperat că va fi altfel recompensat. Iată o posibilă explicaţie pentru întârziere, căci existaseră într-adevăr destule momente când ar fi putut să le scoată, pe Riri şi pe tante Margot. Să fi sperat, până în ultima clipă, că lucrurile nu vor lua o întorsătură atât de defavorabilă? De la o vreme începe să mi se pară că
fiecare gest al lui era premeditat! Posibil ca şi impresia de mână spartă să fi fost eronată, de vreme ce Margot i-a găsit, după plecare, acele caiete în care îşi nota sumele cheltuite. Evident, cu un cifru secret, cu iniţiale.. Nu degeaba fusese într-un timp ministru de Interne.
— Dar ce faci, madam Delcă, ce faci? Cauţi ceva?
— Caut ţoaşca, să iau un hiposerpil, c-aşa arz toată, şi-aşa se-nvârte toate cu mine. .
— Stai liniştită, băuturile tari nu fac rău la tensiune! Şi dacă eşti ameţită, uite, mai fac o cafea.. Dumitale una mai mică, mie una mai mare, eu mai fumez şi o ţigară la ea. Bem cafeluţa, te simţi şi dumneata altfel, până atunci apare, în mod categoric, Niki!
— Lasă, madam Delcă, lasă, că vin tot aici cu tava!. . Cred că ţi-am povestit că aici, cât a trăit Papa, a fost salonul, unde la ora cinci se servea ceaiul. . Nu!
Nimic nu mai seamănă! Din vechiul salon s-au făcut două camere, Muti, practică, s-a gândit că după ce mă voi mărita să continuăm să stăm împreună, unii la etaj, ceilalţi la parter. Veniturile lor nu erau atât de mari încât să anvizajeze cumpărarea unei alte case. Numai că de fapt a pregătit casa pentru faimoşii noştri chiriaşi, care şi-au adus şi ei contribuţia lor, vezi?
Şi acolo, da! Şi acolo! Degeaba a dus Muti atâta vreme tratative cu Petruţa, degeaba a conversat-o şi a invitat-o la cafea, atunci când reuşea să facă rost de câteva linguriţe! Între noi fie vorba, era şi un non-sens, pentru că Petruţa habar n-avea ce înseamnă să bei cafea veritabilă! Nu începuse încă moda să
se bea cafea cu stacana, prin toate serviciile... Parcă văd cum Muti începea, pe departe: Măsuţa aceea cu rotile şi servanta din camera dumitale sunt o amintire la care ţin.. Dacă ai avea dumneata grijă… Voia de fapt să o atenţioneze să nu mai pună sticla cu ulei şi vasele şiroind de apă şi crătiţele abia luate de pe foc pe ele!
— Petruţa e scroafa care s-a urcat în copac..
322
— Da, da. . Dar să nu crezi că n-avea replică!. . Şi mneatale, ca mămica mea! Asta era replica Petruţei: Mămica mea nu se-ndură de toate troacele de le are, dă-le morţii, mămico, îi zic, dă-le focului, mămico, că nu mai e bune la nimica! Nici nu poţi să-ţi ţii curat de ele! Da, da, zice mămica, şi tot ce ştie ea face! Bătrânii aşa e, ţine la toate care le-are-n casă, aia că-i aduce-aminte de ceva, ailaltă de alta.. Ai fi putut crede că de proastă creştere răspunde aşa –
nu! Au ei un mod de a-ţi închide gura, făcându-se mai proşti decât sunt! Au ei un gen de şiretenie, care le ţine loc de deşteptăciune. . O vedeai şi la bărbatul ei care pe Muti părea s-o simpatizeze, dintre noi toţi; îşi avea glumele lui cu Muti, îi spunea Coană-mare. S-ar putea ca Muti să le fi impus, după ce a aflat că a murit nenea Jorj şi a avut ieşirea ei disperată. . Deşi, poţi să ştii dacă într-adevăr o agrea sau dacă era numai în misiune? Poate credea că ar mai fi ceva de aflat! Dar uite că au plecat până la urmă! Uite că stăm iarăşi în vechiul salon, unde eu făceam, se pare, tot felul de pozne. . Se pare că mă repezeam la măsuţa cu rotile a madamei Ana şi începeam s-o împing!
Dar nu ştiu dacă pe madam Ana ai mai apucat s-o cunoşti. . Da, atunci era bătrână şi distrusă, ştii care i-a fost tragedia: băiatul ei, Spiridon, a căzut prizonier la ruşi în ’42 şi ea l-a tot aşteptat. . Şi prima oară – ce soartă! A fost prizonier la bulgari, prima oară! A îndurat foame, frig, a avut febră tifoidă, dizenterie, a stat şi-n lazaret.. Şi totuşi, uite, că atunci a scăpat. .
— Păi scapi, de! Scapi, dacă ai zile..
— El a avut. S-au trezit cu el, slab şi zdrenţăros, ca o umbră: au crezut că e un cerşetor! Era peste tot o teribilă debandadă, se termina războiul, plecau nemţii, veneau trupele aliate, o formidabilă sărbătoare! Lume pe străzi, de dimineaţa până seara, flori, drapele, ardeau depozitele şi tot ce mai incendiau nemţii la plecarea lor, se vindeau pe mai nimic lucruri luate de prin case, lucruri furate. . Lumea cânta, striga, îi aşteptam pe ai noştri..
Bineînţeles, eu ştiu doar din auzite..
— Ba io chiar ţiu minte! Io chiar ţiu minte, ştiu ce nebunie a fost la noi în mahala!. . Şi într-o noapte, a venit bagabonzii şi-a spart dugheana lu Spală-Varză. A venit ăia, cine-o fi fost ei, a spart, a luat şi la ormă a pus foc şi-a plecat! Eeee, nu-ţi spui ce-a putut să fie! Că ieşise oamenii cu găleţile, turna, turna, şi focu pălălaie, mai rău se-ntindea, de parcă turna gaz, nu apă! Am zis că s-aprinde mahalaua şi ardem ca şoarecii! Ce fric-a fost pe noi, că eream bieţi orfani, ne oploşisem la o vecină..
323
— Da, aşa îmi amintesc şi eu din poveştile lor, c-a fost o mare agitaţie în acele zile! Poliţie nu era, armată nu, peste tot o bucurie!. . Oamenii, de dimineaţă, ieşeau pe străzi, fluturau tricolorul, cântau.. Papa a ieşit şi el, nu se putea, aşa bun român cum era, să nu se bucure cu populaţia entuziastă!
Iată, în sfârşit, dimineaţa României, striga, şi, de emoţie, făcuse febră. Dar şi-a luat bastonul şi pălăria şi a plecat pe jos de acasă. Se zvonise că au venit francezii şi că intră şi armatele noastre. S-a întors târziu, bietul Papa, cu hainele în neorânduială, fără baston sau pălărie. . Veniseră nemţii, ieşise o busculadă, şi Papa, erou!, a scăpat, ascunzându-se într-un gang. . Şi în timpul cât erau în casă numai femei au văzut un zdrenţăros care tot dădea târcoale.
Ce să facă, să-i dea ceva de pomană, o pleca? Să nu mişte nimeni, să creadă
zdrenţărosul că-i casă părăsită? Pentru că, aşa cum spui şi dumneata, madam Delcă, toată lumea trăia în zilele acelea cu spaima jafului şi cu ideea că au să dea buzna mahalalele în casele mai avute. C-au să fie tulburări. Dar n-a fost nimic. Deci ele se tot frământau: să alerge să încuie poarta? Şi el, pe de-altă parte, se temea să intre, să nu fie nemţii încartiruiţi. Pe urmă, după
război, Spiridon a intrat funcţionar, făcuse Şcoala Comercială, s-a însurat cu o domnişoară care lucra la Telefoane, au avut un copil.. Bietul copil a murit când, în aprilie ’44, americanii au bombardat Bucureştiul, şi asta a fost o altă
lovitură a soartei pentru madam Ana. Ea locuia tot la noi, era ca un membru al familiei. . Spiridon nici nu cred că a mai apucat să afle de moartea copilului, pentru că a căzut prizonier a doua oară. Sau a apucat, totuşi? Da, am impresia că a mai avut timp să afle.. da, dacă fac o mică socoteală, bombardamentul, deci, a fost la 4 aprilie, iar armata de la Iaşi a fost făcută
prizonieră pe 25 august. Sau, poate, chiar la începutul lui septembrie. . Da, madam Delcă, se semnase armistiţiul cu ruşii.. şi ce-i cu asta? N-ai auzit de cazuri cu oameni care mergeau liniştiţi pe stradă şi s-au trezit luaţi de ruşi şi apărând după ani şi ani? Nu ştii ce-a fost atunci când au intrat ruşii, în ’44?
— D-apăi cum să nu ştiu! Că toate ale mai tinere se dădea cu funingine pe obraz şi se-mbrobodea care mai de care s-arate babă, că ştia ce păţeşte dacă
dă rusu dă ele! D-apăi şi io! N-am tras obloanele la prăvălie şi n-am stins toate luminile, să crează rusnacii că-i casă părăsită? Da ce crezi, că ei s-a lăsat? A bătut toată noaptea-n obloane cu patu puştii şi striga, ei ştie ce striga, pă limba lor! Ce hărmălaie! Ce zaveră! N-am închis un ochi pân-la ziuă, şi dimineaţa m-am închinat la toate icoanele şi-am zis bodaproste că
am scăpat, şi io, şi omu meu. Da ei, de plecat d-aici n-avea gând să mai plece, 324
şi dac-am văzut asta, la urm-am deschis. A zis omu meu: deschide şi dă-le să
bea! Or plăti, n-or plăti, deschide şi dă-le să bea, să ne lase-n pace! Şi-am deschis, şi-am ascuns toate ceasurile, că poate s-o rătăci v-unu pân sală ş-o da de ele. De rătăcit nu s-a rătăcit niciunu, da de păţit, tot era s-o păţim! Că
omu meu purta ceas cu brăţară, şi dacă era vară-i rămăsese dungă de la soare. Era omu meu negru tuci, numai dunga de la brăţară-i rămăsese albă.
Şi să nu crezi că rusu s-a mişcat două ore cu pistolu de lângă el! Rusu cu pistolu la el, davai ceas şi davai ceas. Da-l dădeam, dar-ar dracu-n el de ceas!
Da ăsta al meu, lighioana bătrână, catâr! Dacă vrei să-ţi meargă-nainte, trage-l de coadă! Ăsta-al meu tot făcea semne că l-a vândut, că l-a dat, rusu nimic! Rusu ştia una şi bună, davai ceas! Şi cu pistolu!. . Io dă-i, că sucită, că
învârtită, dă-i la rusnac să bea, învârte-te pe lângă el, dă-i cu şosele, dă-i cu momele, rusnacu o ţinea pe-a lui! Davai ceas! Şi ce să vezi? Apare doi, şi cu tartoru lor, şi cu puşti, cu mitraliere, ei ştie cu ce, şi ăsta, odată s-a-ngălbenit ca ceara! Odat-a lăsat pistolu, şi tartoru lor se zborşeşte la el, ce i-o fi zis, pe limba lor, el ştie. L-a luat şi duşi a fost. Cum nu i-ai mai văzut dumneata, nici io..
— Vrei să spui că tot de-ai lor l-au arestat?..
