— Las’ că şi ce mi-a adus la lucru! Ce putrejiciuni! Toate coapte, că numa ce le-ntindeai şi pârâia! Că am tot înnădit şi-am tot peticit, da la primu spălat crez c-a pleznit toate! Păcat numa de muncă! Eee, am zis io, agâp! Că nu mai pui tu mâna pe mine! Mâncare tot pe sponci, şi-ncolo, vorbă şi vorbă! C-atâta mi-a turuit, d-am plecat şi-mi vâjâia şi cap, şi urechi, şi toate. . Şi ce nu mi-a spus, şi de ăla, şi de ăla, şi de toată lumea. .
— Chiar aşa, madam Delcă? Ţi-a spus despre noi?
— Mi-a zis de cumnatu lu-aia din colţ, de-a fost legionar mare. Şi-a fugit din ţară odată cu nemţii, da l-a prins americanii. Şi americanii l-a dat la ruşi, şi ruşii l-a dus la ei, în Siberia. Ei, Balada Siberiei! Ce film! Ce-am mai plâns la el! Duduiam la maşina de cusut şi cântam Balada Siberiei! Şi Cristidoaia zice că acolo în Siberia l-a pus p-ăsta de-a tras la plug. Şi-n ’54 când s-a întors, i-a văzut ea dungile care rămăsese de când l-a pus ăia la jug. Io asta nu crez, odată cu capu, madam Cristide, i-am zis, şi ea nu şi nu, că el i-a arătat dungile pe spate şi a văzut ea, cu ochii ei. Eee-te-a dracului, zic, în gândul meu. Şi tu, ce i-ai arătat? Farfuza?
Ivona deschide uşa şi, din semiîntunericul hall- ului, pătrund sunetele pendulei. Amândouă numără bătăile: Vica de pe scaun, Ivona stând în picioare, cu ochii la ceasul vechi de pe bufet. Un ceas cu cadran de email albastru, înconjurat de o dantelărie aurie. Aurii sunt şi limbile, şi cifrele romane care indică ora.
— Două!
— Două? Imposibil! Imposibil să fie numai două! N-ai numărat bine. .
Ivona iese, i se aud paşii repezi pe scară. Pune pe bufet un deşteptător rusesc, al cărui ticăit alarmat umple deodată camera.
329
— Ăsta da ceas! Unu d-ăsta am şi io acasă. Ăsta când sună, te scoală şi din morţi. Alălantu e bun numa aşa, de frumuseţe!
— Ba să ştii că încă mai merge, madam Delcă. Câteodată însă, se opreşte fără motiv sau rămâne în urmă, chiar dacă este întors.
— Ceas vechi, ce vrei! O fi el frumos p-afară, da pân-năuntru e o vechitură!
Astea ţine ce ţine şi p-ormă, la gunoi cu ele!
— Cum să-l dau la gunoi! Ceasurile vechi sunt preţioase ca bijuteriile, madam Delcă!
— Am zis şi io, aşa, gunoi! Adică să-l vinzi la Consignaţia sau la care-l mai ia. Că dacă nu mai e bun să meargă, numa să-l ţii aşa, să umpli locu..
Ivona învârte mai departe rotiţele din spate ale ceasului, strângând buzele a atenţie şi nemulţumire. Nu şi-a pus ochelarii. Când îl aşază la loc pe bufet, vede dârele de praf pe care le-au lăsat degetele. Se duce până la bucătărie, se întoarce cu o cârpă în mână şi şterge la repezeală bufetul. Pe urmă întoarce iar ochii la ceas.
— Ceasul copilăriei mele!. .
— Vezi c-a mai rămas! Uite, vezi, colo, la colţ, c-a mai rămas praf! Şi acolo!
Şi io fără ochelari, parcă-s oarbă, ce mai las după mine când dau cu mătura!
Ce de-a mai musteţile soacrei. . Ei, nu ştii, c-aşa se zice, că dacă laşi pe de lături, alea ce laşi, e barba şi musteţile soacrei. .
— Mai dă-l încolo de praf! Mi-e tot mai greu, te rog să mă crezi, să le fac faţă la toate!. . O casă mare, madam Delcă, şi mai ales o casă veche, neamenajată de mult, se întreţine greu în zilele noastre.
— Da mai bine-o laşi dracu şi te muţi la bloc!
— Dumneata ca Niki, iarăşi! Să nu crezi că n-a avansat Niki şi această
propunere. Să vindem casa şi cu banii să luăm un apartament la bloc, două
camere..
Ivona ia o ţigară din pachet şi scapără bricheta zâmbind silit: amintirea îi e neplăcută.
— De la un timp, îi şuierase, atentă să nu ridice tonul, ca nu cumva Muti să
îi audă de sus, certându-se, de la un timp pari pregătit să lichidezi totul în câteva ore. Casă, familie, trecut..
— Astea-s vremurile, ce vrei!
Râsul lui, neliniştit. Ochii, ferindu-se s-o privească în faţă, la fel ca de fiecare dată când simte aluzia ei la acea persoană al cărei mod de comportare el şi-l însuşeşte tot mai mult...
330
— Astea-s vremurile sub care trăim şi, la un moment dat, trebuie să
începem să ne adaptăm. Ce Dumnezeu! Mereu şi mereu aceeaşi discuţie!. .
Aluzia şi ieşirea ei nu i-au adus alt rezultat decât că el se îndreaptă acum spre uşă. Curând au să i se audă paşii în hall. Va întinde mâna să ia din cuier geanta de sport cu racheta. Iar ea va rămâne să lupte cu bine cunoscuta senzaţie de iritare şi umilinţă: după ce ani de zile ţi-ai impus o conduită
discretă, nu poţi lăsa să-ţi irupă nemulţumirile.
Stă pe loc, enervându-se şi luptând cu panica inexplicabilă. Bufeurile fac să-i ardă obrajii, şi mecanic începe să se scarpine – pe braţe, pe gât –, nemaipăsându-i deloc că astfel îşi agravează inexplicabila alergie. Trece, de vreun an, printr-o perioadă dificilă, şi el, care prea bine ştie acest lucru şi s-ar cuveni s-o ocrotească, n-o ocroteşte, la fel ca de obicei. Niciodată n-a ocrotit-o, dimpotrivă, în anii ei cei mai grei, atunci şi-a ales şi el momentele de dezertare. Şi acum şi-a găsit să vină cu propunerea: să vândă casa pentru care s-au cheltuit ani de viaţă şi aşteptare! Nu poate fi decât sfatul persoanei din umbră, ce îşi doreşte de mult maşină: cu diferenţa de bani el are s-o cumpere, şi va fi acasă încă şi mai puţin decât este acuma..
— De altfel, nu m-am gândit la avantajul meu, ci la Muti şi la tine, care vă
luptaţi cu focurile.. Pentru ca vouă să vă fie viaţa mai comodă. Pretutindeni lumea a optat pentru comoditate. .
— S-o muţi pe Muti la bloc, exact ce detestă? Să ajungem cu toţii la mâna lor, să ne dea prea multă, prea puţină căldură?..
— Mă rog. . avantaje şi dezavantaje. .
Surâsul lui ironic, în vreme ce îşi controlează cheile. Şi exasperarea ei, care o face să fie patetică. Ridicolă.
