duc să-mi iau io apă din bucătărie.
Vica lasă ţoaşca pe un scaun şi se duce, gheboşată, ţinând bine strâns în pumnul stâng pastila, spre bucătărie. Se aude zăngănitul unui pahar, apoi uşa frigiderului. Vica se întoarce înapoi, mestecând.
— L-ai luat, te-ai liniştit? Aşa, despre ce vorbeam? Da, gândacii roşii care au apărut când s-a prăpădit Muti! Desperată, am plecat la Tudor în vara aceea şi când m-am întors – niciun gândac! Dispăruseră! Ceasul acesta se oprise tot înainte să se prăpădească Muti.. Am încercat să-l pornesc, nici pomeneală! Nu s-a mai uitat apoi nimeni la el. O dată, însă, eram aici, în sufragerie, cu Niki, ne beam, ca de obicei, cafeaua, şi eu, într-o doară, l-am întors. Şi ce să vezi? Pe urmă a tot mers, fără întrerupere. De atunci, mărturisesc, mă deranjează când îl văd că se opreşte. Pe de altă parte, când îl privesc îmi retrăiesc toată copilăria. Mai ales mi-amintesc o după-amiază
anume, când aş fi dat oricât să-l pot citi. Fusesem pedepsită să stau închisă
până la ora 6. Mă închiseseră în camera mea, care era fostul budoar al lui 335
Margot, o cameră deosebit de ancombrată: dormeza plină de perniţe, taburete, vase de flori mai mari şi mai mici, veioze ale căror abat-jour-uri cu ciucuraşi, pe măsură ce se întuneca, îmi păreau forme tot mai ameninţătoare. . În plus, oglinda, o ştii, cu sidef încrustat în ramă.. O oglindă
în semiîntuneric pare ciudată, ameninţătoare, nu? Dumitale nu ţi se pare? Ei, poate mie, care eram un copil deosebit de sensibil. În clipa în care au întors cheia, camera a început să-mi inspire teroare. Aş fi dat oricât să pot citi ceasul, să ştiu cât mai am de îndurat, dar nici până la sfârşit nu am reuşit. Şi nu m-au scos decât când s-a împlinit timpul, pentru că eram cu adevărat vinovată..
— Nu, chiar nu mai ştiu cum să procedez cu ea! Iar gestul de azi.. cu totul anormal! Şi de jucat se joacă tot anormal, am observat-o: deşi are atâtea păpuşi, preferă să se joace cu frunzele, le mişcă şi nu ştiu ce le spune. . De fapt, vorbeşte singură..
Erau perdele de zorele şi mă jucam cu frunzele lor: în fiecare frunză
deosebeam alt chip de om. . Şi-atunci am urcat încet-încet scara şi am intrat în cabinetul lui Papa, eram singura care aveam voie să intru fără să ciocăn la uşă, şi ce conştientă eram de privilegiul meu! Şi de-abia mă luase în braţe, că
Muti a intrat, grăbită, tot fără să ciocăne la uşă.. M-a contrariat că n-a certat-o! Stai puţin, te rog, mi-a spus Papa şi m-a dat jos din braţe. Am stat, dar nu puţin, am stat mult, îmi pierdusem răbdarea.. Papa s-a dus grăbit la Muti, a sărutat-o pe frunte şi pe urmă au rămas în picioare, unul în faţa altuia, de vorbă. Evident, uitaseră de mine. M-am tot învârtit în jurul lor, nu băgau de seamă că făceam tot felul de tentative ca să mă vadă. Muti îşi dusese amândouă mâinile la spate şi îi povestea ceva, aplecată mult în faţă, înecându-se de râs. M-am uitat multă vreme la mâinile ei împreunate la spate, la palmele roz, la degetele cu unghii atât de frumoase şi deodată mi-am înfipt dinţii în degetul mic, pe care îl ţinea puţin depărtat. Ce tevatură!
Muti plângând de ruşine că are un asemenea copil! Toată lumea pusă la curent şi comentând! Iar bietul Papa, el, atât de palid de obicei, cum se îmbujorase, şi ce glas nesigur avea! Se simţea desigur ambarasat, un om atât de inteligent ca el nu putea să nu-şi dea seama că fusese o mică criză de gelozie, din pricina lui!. . Sperând că probabil aşa va da mai puţină amploare incidentului, se învârtea în jurul lui Muti, o consola, o aproba. . Da, trebuie pedepsită. . da, îi răspundea, şi arunca priviri atât de disperate în jur, de parcă el ar fi fost vinovatul!
336
Ce abandonată mi s-a părut că sunt! Şi ce ruşine de neşters se abătuse pe capul meu! Probabil de aceea mă purtam în continuare atât de prost, aruncam priviri înrăite în jur şi a fost imposibil să fiu convinsă să-mi cer iertare.
— Uite-l, fir-ar să fie! Uite-l, că iar s-a oprit!
Bine că şi-a găsit acu de lucru! Bine că şi-a găsit acu pe ce să piarză
vremea, ca să nu se ducă să scoată banii! Că după ce că-i moangă şi toate alea-i scapă din mână, se găsi ea să meşterească ceasu! Şi dă-i, şi dă-i, păi cât e de când îl moşmondeşte?
— Da mai lasă-l morţii de ceas, madam Ivona! Ce-ţi baţi capu cu el atâta!
Vine el, domnu Niki, şi vede ce-are.. Sau ceasornicaru..
Io zic, io auz! Că ea moţăie din cap şi-şi vede de moşmondeala ei! Eee, că
mai stau ce mai stau, şi-o să i-o zic de-a dreptu! Că ştie că mai e o săptămână
şi tot trebe să-mi dea banii, dar se face că n-are habar.. Şi-mi ghiorăie şi maţile de foame, auzi-le numa cum face, eee, să se strice un car de maţe pentru o zgârcită şi-o cărpănoasă! Că de cărpănoasă ce e, toarnă-n ea la cafele peste cafele şi pufăie din ţigare, şi n-are nici pe dracu!
— Da mai las-o morţii de ţigare, madam Ivona, că numa adineaori ai stins-o p-ailaltă! Văz io că ţi-ai făcut draci că nu mai apare domnu Niki, da ori pufăi din ţigare, ori nu pufăi, tot dracii ăia-i ai!
— Vaaai, madam Delcă, aşa crezi? Că sunt nervoasă din cauza întârzierii lui Niki? Aş!. . Doar acesta e obiceiul la noi: niciunul să nu se îngrijoreze dacă
celălalt mai întârzie! Detest familiile în care unul este terorizat: omul are nevoie şi el să se mai aerisească, să mai răsufle! Chiar aşa, cioc în cioc, la vârsta noastră e o aberaţie, nu găseşti, madam Delcă?
— Păi, chiar aşa! Io-i spui de la obraz la lighioana bătrână: mai du-te şi tu până-n Cişmigiu, mai uită-te la ăia cu şahu, nu mai cloci la televizor, şi tot cu gura la mine! Io, să fiu ca el, aş plezni, tot în casă şi tot în casă! Aşa, stau ce stau şi la urmă ies să mă vântur: o zi la ăla, o zi la ăla, mai schimbi şi tu o vorbă, mai auzi una, alta..
— Bine faci, madam Delcă, bine faci! Trebuie să ne cheltuim şi noi într-un fel energia, pentru că totuşi mai avem destulă! Mai avem încă energie, dar n-avem cum s-o cheltuim – la cozi, la cumpărături, la aprovizionare, şi cam atâta! Dar e păcat! Nu se poate! De aceea cred că măcar faţă de soţ, faţă de soţie se cuvine să manifeşti înţelegere, dacă regimul n-are. După ce bietul 337
om a fost stors, ani la rând, fără să primească în schimb vreo satisfacţie, nici măcar acasă să nu se bucure de înţelegere? Nici măcar nevasta.. ?
— Înţelegere pe dracu! Parcă bărbatu ştie de v-o înţelegere! Bărbaţii e ca copiii: ei ştie numa de frică..
— Ba nu, madam Delcă, un bărbat are şi el, totuşi, personalitatea lui!
Totuşi! Eu, chiar când eram tânără, tot la fel am gândit. Totdeauna am încercat să fiu raţională şi totdeauna m-am pus şi în postura celuilalt. Mă
gândesc, de pildă, cum se gândeşte Niki: iată-mă dat la marginea societăţii, deşi mai există atâta putere în mine! Iată-mă redus la trista condiţie de pensionar – tristă şi în sine, dar mai ales tristă pentru că astfel este la noi, madam Delcă! Ieri încă erai cineva, cât de cât respectat, cât de cât căutat.
Astăzi, nu mai contezi pentru nimeni, eşti privit mai prost decât era privit pe vremuri un servitor! Chiar şi copiii tăi te iau de sus, se jenează dacă stai prea mult printre prietenii lor, sunt atenţi ce spui când deschizi gura, să nu-i faci de ruşine. . N-a existat copil mai drăguţ cu Tudor, şi totuşi! La policlinică
aştepţi ore întregi şi, când intri, te expediază, deşi abia la vârsta asta se ivesc bolile care trebuiesc tratate. . În spital nici nu se mai uită la tine, pentru că
aşa au indicaţii, cunoştinţele care înainte se înghesuiau să te sune, când aveau nevoie să apeleze cu ceva, acum îţi uită numărul, nici de sărbători, nici de onomastică nu-şi mai amintesc de tine.. Dacă nu mai ai o situaţie, măcar dacă ai avea bani! Era multă înţelepciune înainte, când averea nu se împărţea decât după moartea bătrânului. El rămânea cu o prestanţă, era curtat, era îngrijit. . Pentru că banul impune..
— Biata madam Ioaniu, Dumnezeu s-o odihnească! De câte ori nu mi-a zis: din ce, din nece, tu, Vica, pune-ţi un ban deoparte! Şi-aşa am strâns ăi şapte mii.. Da când am rămas în pensie, vorba dumitale, n-am mai pus un leu d-atuncea. .
— Ei, da, la banii dumitale, şapte mii, într-adevăr, un efort! Ce, crezi că noi avem mai mult pus pentru un caz de nevoie? Şi nici nu putem spune că ne distrăm! Ne-am blazat, înainte de vreme.. Pe când dincolo, când ies la pensie, cei de dincolo au o teribilă poftă de viaţă! Teribilă! Sunt decişi să facă
tot ce n-au putut face la tinereţe, pentru că au trebuit să muncească! Şi la noi se munceşte, nu spun nu, totuşi, s-o recunoaştem, e mai lejer! Acolo eşti bine plătit, dar munceşti, nu glumă, pentru că după ce ai reuşit să pui mâna pe un post, nu-ţi dă mâna să-l pierzi! Nu-i nicio propagandă în ce-ţi spun, madam 338
Delcă! Dar, odată ieşiţi la pensie, se pot şi ei relaxa! Voiajează tot globul, pentru că la ei nu există niciun fel de restricţii. .
— Eeee-teee! La ce să umbli atât? La ce să strici banii?
