Vocea lui ironică. Mâinile neglijent înfundate în buzunarele sweater-ului, un picior puţin mai înainte. Doar afară, în lumină, au să se vadă ochii prea congestionaţi ai lui Niki, care, din senin, lăcrămează.
— Să lichidezi un întreg trecut în 24 de ore, când ştii că suntem atât de legate.. Să te înfunzi într-unul din cartierele unde nu se mai poate spune că
locuieşti în Bucureşti! Acolo să meargă cei ce acum au pus prima oară
piciorul aici! Dar noi stăm de o sută de ani tot pe strada, tot în casa aceasta, şi o sută de ani înseamnă ceva pentru. . Dar nu, pentru tine nu înseamnă. De la tine nu aud altceva decât să ne adaptăm!
— Lasă. . Nu te mai ambala. Faci din orice o dramă! Ai o asemenea pornire de-a exagera.. Renunţăm sau discutăm altă dată..
331
Într-o clipă, înainte ca ea să fi găsit replica următoare, înainte ca să fi ajuns să-i spună totul în faţă, direct, el va păşi în vestibul, va întinde mâna spre sacul de sport, din cuier. . Tocmai acum, când ea şi-a călcat în picioare toate reţinerile şi se lasă dusă de această bruscă enervare ce i-a făcut glasul strident şi i-a urcat în ochi lacrimi, el renunţă la discuţie şi pleacă. Îl cunoaşte însă prea bine ca să ştie că va aştepta un moment mai propice şi va da altă dată asaltul. Să fi avut totuşi în prealabil o discuţie cu Muti pe această
temă? Să-şi fi dat Muti acordul la un asemenea aberant proiect, Muti, care nu mai e Muti de când a plecat dragul de Tudor? Totuşi, greu de crezut… Se va duce să o consulte pe Muti, dar nu în această clipă, ci după ce se va fi calmat.
— Te rog, te rog, fără crize la mine! Te rog, nu la mine să-ţi faci crizele!
Nu vrea să audă glasul dispreţuitor şi autoritar al lui Muti, care se încheie cu o tuse tabagică, răguşită. Tuşind mai departe, Muti va continua să îşi şteargă apăsat cu acetol fiecare unghie ciobită; se va întoarce apoi la ţigara gata să se stingă, rezemată de marginea scrumierei, va trage un fum şi apoi va deşuruba capacul sticluţei cu lac roşu, românesc şi ieftin. O să-şi dea cu atenţie fiecare deget, o dată, de două ori, ştergând, din când în când, repede, pasta care nu s-a aşezat bine, cu ghemotocul de vată, pregătit alături. Mişcări precise, economice, deşi nu poartă ochelari: vederea i-a revenit de câtăva vreme.
Şi, când va începe să-şi fluture mâinile noduroase, cu pielea subţire, vineţie şi pistruiată deasupra venelor umflate, pentru ca lacul de pe unghii să se usuce mai repede, va ridica în sfârşit capul şi-şi va privi fiica cu obişnuita ei expresie – deloc mirată, discret dezaprobatoare.
Se plimbă repede, tot mai repede în sufrageria care, cândva, a fost salon.
Un colţ al gurii îi zvâcneşte de enervare şi capul şi-l simte pulsând. Ar vrea să poată striga, să poată trânti uşile, să poată plânge în hohote, împinsă de furia ce tot creşte în ea, odată cu această căldură nemotivată. Neaşteptată.
Cald, îngrozitor de cald! Numai picioarele, reci ca gheaţa. Niki a plecat, i se aud paşii, atât de cunoscuţi, pe pavajul din curte, şi ei îi vine să deschidă
geamul, să-l strige. Să vină pe loc înapoi, să discute cu adevărat, pe faţă. Nu face însă nimic, se plimbă prin sufragerie şi se scarpină, cu unghiile ei, ascuţite şi tari, tăiate oval. Prin uşa rămasă deschisă, din hall se aud bătăile pendulei, şi ea se scarpină, tot mai repede, tot mai apăsat, cu o plăcere tot mai mare, în care s-a topit durerea. Dâre roşii, mustind din loc în loc de sânge, rămân pe carnea moale şi albă a braţelor, pe picioarele înalte, 332
lăptoase şi ofilite, care încă îşi mai păstrează linia, în ciuda venelor ce s-au spart, inundând ici şi colo albul uscat, de atâta timp nemaivăzut de soare.
Picioarele ei impecabile, înalte, de fostă patinatoare, de fostă jucătoare de tenis, de fostă. . Inexplicabil, valul de căldură a trecut, îi este chiar frig acum, îşi aude dinţii ciocnindu-se unii de alţii. Se opreşte, împinge un scaun cu spătarul învelit în piele, se aşază, îşi aprinde o ţigară şi trage primul fum cu nerăbdare. Şi deodată, din adâncul ei urcă foarte limpede, foarte clar, tot ce va mai fi. Atât de neplăcut este ceea ce vede – ceea ce ştie –, încât desigur nu ea îl gândeşte, ci o privire atotputernică şi atoateştiutoare care s-a pogorât în ea. Ştie ceea ce a evitat să ia în seamă de când a plecat Tudor; că de-acum ea va trebui să ia locul lui Muti. Ea va trebui să ocrotească lucrurile şi casa, aşa cum şi pe ea singură va trebui să se ocrotească.
Viaţa alături de Niki va fi tot mai dificilă, pornirea lui spre dezertare va fi tot mai mare şi se va arăta tot mai puţin dispus să poarte orişice greutate pe umeri. Nu va mai fi aici nici măcar Tudor, a cărui simplă prezenţă mai ţinea situaţia în echilibru. Nu va mai fi, după o vreme, nici Muti, ce şi-a folosit totdeauna cu tact ascendentul. Va rămâne doar ea cu acest bărbat egoist şi lunecos, lângă care, din păcate, va trebui nu doar să trăiască, dar şi să moară.
Va fi nevoie să decidă de-acum ea în toate, şi pe el doar să-l consulte. În rest, să-şi ducă împreună cu el traiul – independent şi echilibrat. În ciuda neliniştii nedumerite pe care comportarea lui o stârneşte în ea, să se poarte ca şi când nu s-ar petrece nimic, niciodată.
Calmă, deci. Calmă, să urce scara de lemn, să bată grijulie la uşă şi să se apropie de fotoliul mare de piele în care, desigur, la această oră Muti îşi face unghiile.
— N-ai să crezi, madam Delcă, în câte rânduri a trebuit să lupt cu ei! Spun ei, pentru că, spre uimirea mea, Muti şi-a dat acordul. Da, închipuieşte-ţi, să
vindem casa şi să luăm un apartament la bloc! Sau, mai exact, nu s-a mai împotrivit la propunerea lui Niki, ceea ce însemna acelaşi lucru: doi contra unu!
— Păi, ce s-o fi gândit madam Ioaniu, care, de!, era femeie cu cap. S-o fi gândit că dacă nu mai e aici băiatu, dacă n-ai pe ce mâini să mai laşi casa, la ce bun să te mai canoneşti cu ea? C-aşa şi noi: să fi avut copii, poate-am fi pus ban peste ban, ne-am fi gândit că are cui să rămâie şi n-am mai sta azi în cojmelie, să-ndur toate mojiciile lu Moapsa şi să mă duc, una-două, pe frig, 333
până în fundu curţii. Aşa s-o fi gândit şi madam Ioaniu.. Că, să stai la bloc, am văzut io la cumnată-mea, e raiu pe pământ, nu alta..
— Poate să se fi gândit aşa, într-adevăr, nu spun nu.. Este drept că era şi rezultatul pledoariei lui Niki. Încetul cu încetul, a convins-o pe Muti că va fi în avantajul tuturor. Că voi avea mult mai puţină bătaie de cap cu gospodăria, ceea ce a tuşat-o pe Muti, care ştia că eu detest să fac mâncare, şi celelalte! Dar suport acum neplăcerile acestea, din zi în zi tot mai mari, pentru că nu mă pot despărţi de casă! Acum ţin eu la ea, aşa cum a ţinut Muti! A trebuit, îţi spun, să lupt cu ei amândoi, şi n-a fost uşor! Am fost teribil de prost impresionată că Muti s-a coalizat cu Niki şi, când am rămas între noi, pentru prima oară în viaţă am ridicat glasul la ea. . Mai târziu mi-a părut rău, pentru că, sărăcuţa, era atunci în prag de pneumonie, dar eu de unde să fi ştiut?
N-am ştiut decât când a venit doctorul, dar şi atunci m-am înfuriat pe ea, ca pe copiii care îţi fac pozne. .
— Pneumonia e boală de bătrâni, ţi-am spus totdeauna să te fereşti singură de frig! Ţi-am spus să te îmbraci bine, să eviţi oamenii gripaţi, să iei vitamina C, să bei citronade..
Pe faţa îmbujorată de febră, înconjurată de părul alb, decoafat, ochii ei mi-au părut deodată foarte albaştri... A avut o privire de vinovăţie: pentru că, în loc să-mi uşureze viaţa, aşa cum orice părinte este dator să o facă pentru copilul său, ea mai mult mi-o complică. .
— În timpul bolii a delirat, a fost inconştientă. O dată am şi împărtăşit-o, convinşi fiind că se sfârşeşte. Întâmplător, Niki lipsea în acel moment şi eu a trebuit s-o ţin cu forţa pentru ca părintele să-i poată da împărtăşania: nu mai înghiţea de mult nimic..
. . momentul acela de confuzie, când, cu mâinile încleştate în umerii ei subţiaţi, am simţit-o că renunţase să se mai opună. Desigur însă, nu cu autoritara Muti aveam acum de-a face, ci cu un biet copil, silit să ia o doctorie neplăcută.. Şi scena îmi dă şi acum un vertij şi o impresie de artificialitate, pentru că o mai trăisem într-adevăr de multe ori până atunci!
Acelaşi zăngănit al linguriţei lovindu-se de dinţii încleştaţi, acelaşi îndemn mieros, hai, hai, deschide gura, nici n-ai să observi cum, şi s-a dus..., ca în timpul nenumăratelor boli ale lui Tudor. Cine era această făptură
neştiutoare, neputincioasă, mai slabă şi mai neapărată decât putea fi orice copil? În orice caz, altcineva decât Muti. Altă, cu totul altă persoană.. Şi pe 334
urmă, acele momente când privirea ei – straniu întinerită, depărtată, misterioasă –, mă făcea să întrezăresc un obraz tânăr şi visător pe care, cu o înfiorătoare cruzime, o mână atotputernică îl desfigurase. .
— Biata Muti! Sunt convinsă că atunci avusese presimţirea că n-are s-o mai ducă mult, pentru că, la fel ca şi animalele, oamenii îşi presimt sfârşitul...
Eu nu sunt o fire superstiţioasă, dar când s-a prăpădit Muti, au fost tot felul de întâmplări. . În primul rând, uşa de la camera ei a căzut din balamale. Pe urmă, ceasul acesta, dintr-odată, a stat. Pe urmă, bucătăria s-a umplut de gândaci roşii, ceea ce noi n-am avut niciodată. .
— E, dar-ar dracu-n ei de lighioane spurcate! Că io numa cu gazu ce-i ţiu la respect, altminteri ce-ar mai da ei năvală! Da io gâlgâi cu sticla pân toate colţurile unde-i ştiu că s-aciuiază. Numa capra de cumnată-mea tot strâmbă
din nas, nu şi nu, că gazu miroase, păi, a ce miroase, zic io. A ce? A gaz! Las’
să miroasă, zic, că gazu nu lasă putoare şi în el am bază, că n-am nici picior de lighioană spurcată. C-altminteri, ce mă făceam cu casa asta putredă a lu Moapsa? Că lemnăria toată e putredă, de veche..
— Cu gaz? Eu am folosit insecticidele noastre, dar.. Ba parcă le mergea chiar mai bine. . După ce te tot uiţi? Parcă iar ai căuta ceva.. Cauţi ceva, madam Delcă?
— Ţoaşca mea! Tot după ea mă uit, să iau un hiposerpil, să iau un carbaxin, c-am băut la cafele peste cafele şi mi-e că.. Lasă, nu te deranja, mă
