— D-apăi cum! Asta cu ochii mei am văzut-o! Cum d-a ştiut ăia!? Să-l fi pârât tot ai lui? Să-l fi pârât dintr-ai noştri, oameni de pe stradă, că toţi mă
iubea, toţi mă aprecia, şi la câţi am dat pe datorie!. . Uite, vezi, asta poţi să mă
tai, că n-am habar.. Păi, şi ce i-o fi păţit lui pielea p-ormă, asta numai el ştie!
Unii zicea că-i împuşcă, alţii zicea că-i bate cu curelele de la puşti...
— Cu ceasurile, pe vremea ruşilor, a rămas de poveste.. Nu-l ţii minte pe bietul Tănase, cu toate ceasurile atârnate de mâini şi de gât, şi el: Tiiic!, Taaac!, cu degetul la buze! Şi pe urmă: Greu a fost cu derdiedas, dar mai rău cu davai ceas. Câte drame n-a mai adus războiul! Şi uite cum a trecut timpul şi s-au uitat..
— Eee-heei, viaţa merge înainte! Şi timpul le rezolvă pe toate! Cum îi ziceam şi lu madam Ioaniu..
— Da, viaţa merge înainte şi nimeni nu-şi mai aminteşte decât ce s-a întâmplat în micul lui cerc de cunoştinţe! Aşa ştim noi anumite lucruri datorită madamei Ana. Când s-a terminat războiul şi toţi s-au întors la casa lor, numai băiatul ei nu, ne-am trezit cu ea din zi în zi mai rău! Dintr-odată, s-a prăbuşit! Ajunsese ca un copil mic…
325
— Las’ că asta ştiu! Las’ că asta mi-aduc aminte. . Că dormea în săliţa de sus, din mansardă, şi peste tot era o putoare de pişat! Şi pişatu de copil miroase a lapte, da pişatu de om bătrân e mai rău ca al cotoiului! Degeaba-i pusese madam Ioaniu muşama dedesubt, că putoarea intrase-n toate, eee, mie să-mi fi dat aur, şi n-aş fi ţinut-o! Şi când ţi-era lumea mai dragă, numa ce te pomeneai cu ea! Numa ce-o vedeam c-apare, într-un cămeşoi, uite-aşa, şi cu trei fire alea albe-n cap, câte-i mai rămăsese, vâlvoi, şi cu ochii holbaţi, ptiuu! Să nu dai cu ochii d-aşa arătare, noaptea, că te loveşte pe loc damblaua! Sofiiico! făcea. Sofiiico! făcea la madam Ioaniu. Vino şi mă
schimbă, că am făcut pe mine. . Da la ce-o mai ţineţi, Doamne iartă-mă, la ce-o mai ţineţi, că nici pentru ea, nici pentru dumneata asta nu poţi să zici că
mai e viaţă! i-am zis lu madam Ioaniu. Da duceţi-o la v-un azil, da duceţi-o undeva! i-am zis lu madam Ioaniu. Săraca! făcea madam Ioaniu. Săraca! Nu mă-ndur, că ea m-a crescut! D-apăi io-n locu ei de mult îmi luam câmpii! O
dată când am mai venit, era Leana, spălătoreasa, şi ea mi-a zis că madam Ana murise, o îngropase, gata! Aşa că nu ştiu, pân-la urmă aţi dus-o? N-aţi dus-o?
— N-am dus-o, cum s-o ducem? Muti mereu spunea: poţi să ştii cum va fi sfârşitul fiecăruia? Ce femeie destoinică, să ţină şapte case, fusese madam Ana şi ce ajunsese. Muti s-a necăjit cel mai mult cu ea, bineînţeles, şi eu o susţineam în faţa lui Niki, care, ştii cum sunt bărbaţii! Mai comozi! El gândea ca dumneata, mai practic, dar noi am păstrat-o şi la noi a murit, biata madam Ana. Şi cât avea mintea de răvăşită, ce crezi? Încă îşi mai aştepta băiatul! Că ea ştie că el trăieşte, că simte. . Bineînţeles, nimeni nu o lua în seamă! Şi ce crezi? Cam la vreun an după ce a murit madam Ana, primim o vizită. Un om pe care când l-am văzut de la fereastră – scund, îndesat, mai vârstnic – ne-a intrigat, pentru că atât de bănuitor s-a uitat în jur până să se hotărască să sune! Şi tot aşa când l-am poftit sus; eram înghesuiţi în mansardă şi nu ne făcea plăcere să primim în asemenea condiţii, iar el, pe de altă parte, nu voia să spună cine este şi ce vrea, doar cerea detalii despre madam Ana. Era locotenent din Armata de la Iaşi. Ajunsese cu Spiridon în acelaşi lagăr, în Rusia, apoi lucraseră la aceeaşi mină. Când i-au despărţit şi i-au dus pe fiecare în alt lagăr şi la altă mină, şi-au schimbat între ei adresele de acasă şi şi-au promis solemn: că dacă unul dintre ei va ajunge iarăşi liber, în ţară, să meargă să ducă veşti şi la familia celuilalt. Auzind toate acestea, ne-am mai destins, pentru că şi noi eram atât de crispate! La acea vreme, nu, 326
madam Delcă?, te trezeai cu destui, unii care doar auziseră că ai pe cineva închis şi voiau să profite – o masă, o haină, chiar ceva bani, pentru că erai gata să dai oricât pentru o veste bună! Alţii, trimişi de Securitate să te tragă
de limbă, aşa am crezut că e şi acest domn, şi de aceea, la început, eu şi Muti am fost mai circumspecte. Pe urmă, cum îţi spuneam, ne-am mai destins, când a spus că la adresa familiei n-a găsit pe nimeni: nevasta lui Spiridon se recăsătorise, într-adevăr. .
— . .păi, ce să facă femeia? Să stea ca o cucuvea? Parcă şi dacă stetea, mai putea să-l întoarcă? Aşa, baremi, să aibă şi ea casa ei, omu ei..
— Da, dumneata, mai practică.. dar nu toată lumea..
— Eee, că şi dacă se prăpădea ea, el nu se însura? Bărbaţii încă şi mai repede se-nsoară! Uite la fratele lui Reli-vecina: a stat treij-de ani cu nevasta, şi la trei luni după ce-a vârât-o-n pământ, şi-a adus alta. Ce să facă şi el, madam Delcă, face Reli, trebe cineva să-l spele, să-l calce? Să am eu grija lui?
Nici nu aş putea, am şi eu o vârstă..
— Aşa a gândit şi nevasta lui Spiridon! Poate că avea dreptate, dar eu, madam Delcă, eu sunt convinsă că n-aş avea puterea... Alt bărbat, alt copil!
Doamne-fereşte, nu! Dar ea a putut! Auzindu-l, deci, am devenit mai încrezătoare şi l-am poftit la dejun. A trebuit să insistăm teribil până l-am convins să rămână! Vorbea în şoaptă, se uita în toate părţile şi, ştiind că noi suntem supravegheaţi în casă, nu i-am pus nicio întrebare. La dejun a povestit ce-a vrut el, ce să-l mai întrebi, când pentru un cuvânt scăpat făceai ani grei de puşcărie?! Nu voiam să îl vârâm în cine ştie ce pe bietul om şi, într-adevăr, despre viaţa lor de acolo nu ne-a povestit nimic. Câte ceva doar despre lagărele în care stătuseră: mai întâi un lagăr de la Roman în care după ei au adus ţărani. Ţăranii au povestit cum îi chemase preotul la un miting politic şi cum de-acolo au fost aduşi în lagăr. Lagărul în care i-a mutat pe urmă era de nemţi şi de unguri: la început fuseseră 1.300 şi până să-i aducă pe români rămăseseră doar 350, restul s-au prăpădit. Ei doi se împrieteniseră cu un ungur, un arhitect bătrân: un bărbat de vreo 60 de ani, înalt, cu guşă. Fusese cu soţia lui la teatru şi la ieşire ruşii i-au luat. Au spus: doamnele acasă, domnii – siuda. De multe ori mi l-am imaginat: înalt, impecabil ras, paltonul cu guler de blană, pălăria chic, între degete o ţigare de foi.. Domnii – siuda. .
— Eee-tee, lucruri d-astea am mai auzit! A fost şi la noi pe stradă unu care tocma pân ’49, în ’51, târziu s-a întors. Şi el parc-aşa zicea, că unii tot acolo e, 327
în Rusiia, la ce să mai plece? S-a-nsurat, are altă nevastă, rusnacă, are alţi copii... D-aia zic c-a fost proaste care-a stat să-i aştepte, şi ei, acolo... Aşa e bărbaţii. .
— Bieţii oameni, madam Delcă! Parcă de plăcerea lor erau acolo? Cred că
şi Spiridon e printre ei. . Eu am mai auzit însă de cineva care s-a întors în
’69. . Lucrase în mină, tocmai lângă graniţa cu China. Şi cât au stat acolo, ei credeau că războiul nu s-a terminat. Dar au fost ciocniri, cum ştii, la frontieră, au intrat chinezii, şi aşa s-au întors şi ei acasă. Asta mi-a spus-o altcineva, nu prietenul lui Spiridon. Prietenul lui s-a mai destins după un timp. Când povestea, râdea aşa, într-o parte, de unul singur. Făcuse puţină
burtă, era, cum se spune, trapu, stătea cu picioarele desfăcute pe scaun, râdea şi-şi tot trăgea părul peste chelie. Numai o meşă, numai câteva fire îi mai rămăseseră, şi le trecea dintr-o parte într-alta să-şi astupe chelia. Îşi irosise anii cei mai buni, se întorsese aproape de bătrâneţe. .
— Îţi spui c-am mai auzit io d-astea! Şi-ţi spui de unde: de la Cristidoaia. .
Că ce mă mai înnebunea de cap, şi ce se mai ruga, vino şi la mine, madam Delcă! Vino, te rog, şi la mine şi nu mă ocoli! Că ce-mi place să stau cu dumneata, cum stai cu Ivona şi cu madam Ioaniu! Şi io nu prea mă-ndemnam, că cliente aveam destule! Şi m-am dus de v-o câteva ori, da mai mult nu m-a mai prins! Păi că sun la uşă, să tot fi fost zece, sun şi sun, ca la dumneata azi, sun, şi nimic! Nu răspunde nimeni! Când îmi luasem gându şi ziceam să plec, o auz: Intră, te rog, şi scuză-mă, madam Delcă! Eee-tee, să te scuze Ăl cu coarne! Că dormi de te-mpuţi pân-la amiază! Şi când intru, ce să
vezi? Întuneric beznă! Să-ţi rupi gâtu, să-ţi rupi picioarele, să nu mai scapi viu d-acolo! Bâjbâi io, mă lovesc de toate alea, mese, scaune, bâjbâi toţi pereţii şi dau să aprinz lumina, ei, să vezi atunci ce-ncepe să răcnească
Nebuna! Nuuu! răcneşte Nebuna. Nu aprinde, te rog, madam Delcă!
— Ei, da! Aşa doarme madam Cristide! Are insomnii noaptea, de la menopauză, dar nu vrea să ia nimic, şi doar spre dimineaţă aţipeşte. De aceea camuflează toată casa. Întunericul îi face bine, şi la nervi, şi la insomnie..
— Ştiu io la ce-i face bine! La puturoşeală! Asta să crezi dumneata, că d-aia stă pe întuneric şi n-aprinde lumina! Stă ca să n-o vază nimenea cum arată
neboită. . Da io am văzut-o pân casă cu nişte pantofi scâlciaţi şi c-o treanţă
de cămaşă soioasă, de nu-ţi vine nici să ştergi pe jos cu ea. Haidi, madam 328
Cristide! fac io la ea. Haidi, vin şi-mi desfă maşina de cusut! Haidi şi-mi dă
toate alea! Da ea dase puţină lumină la ea-n dormitor şi-şi dedea cu pudră.
Dac-a văzut că io tot o zoream, a lăsat boitu şi-a-nceput să umble pân dulapuri şi pân sertare! Şi-avea nişte draci în ea! Uite-aşa le pocnea, de îndrăcită ce erea, că n-o lăsasem să se boiască! Şi-a venit cu ele-n braţe şi mi le-a trântit! Dac-am văzut-o că e cu fundu-n sus, nu i-am mai zis nimic. Dacă
turnase atâta pudră pe ea, nu mai era gălbejită, da parcă era unu d-ăla dă la circ! August-Prostu!.. Gâtu, uite-aşa îi atârna, sprâncene nu mai avea.. Şi iar merge la oglindă, şi dă-i şi dă-i cu vopsitu! La urmă-ncepe să se strâmbe-n oglindă, făcea aşa, făcea aşa. .
— Ha-ha-ha! Ce vrei dumneata! Încerca în ce fel îi stă mai bine..
