cuşti de păsări, şi oale de bucătărie, şi cutii de pălării, şi covoare făcute sul, ce bogăţie! Ce de-a lucruri scumpe, puse cum dă Dumnezeu! Ce de-a bani aruncaţi pe gârlă! Cine-o fi avut parte de ele? Şi ce-o mai fi rămas, că încă din Gară avea d’asupra stratu de zăpadă d-o palmă! Ce prăpăd, ce risipă, madam Scarlat! Da asta abia acu mă gândesc, cu mintea mea de femeie trăită-n lume! Că atunci nici habar n-am avut! Atunci numa căscam gura, că nu mai văzusem pe nicăieri aşa lucruri scumpe! Şi cum stam noi aşa, odată s-aude un bubuit, c-am zis că e sfârşitu lumii! Cu bombele ne-nvăţasem noi, da asta nu era bombă, era mult mai rău! P-ormă vorbea lumea c-a aruncat în aer Pulberăria, şi d-aia s-a auzit aşa, că ce era de la Dudeşti pân la noi? Păi ştiu io cine? Ai noştri, nemţii, ei ştie care-a aruncat-o, io ţin minte numa că aşa vorbea lumea, c-a sărit în aer Pulberăria! Şi-odată am luat-o la goană şi numa într-o fug-am ţinut-o până acasă! Că biata mămica pân toată mahalaua ne căutase, cu Ilie în braţe şi cu gemenii atârnaţi de poală! Da şi când ne-a văzut teferi, nu po’ să-ţi spui ce ne-a păţit pielea noastră! Poate şi d-asta ţiu minte pân-acu ce de-a lume era în Gară atunci. . Ce de-a lume nebună. .
— Da, dacă ai văzut cu ochii dumitale, este altceva. Cel mai comod mijloc de a pleca era să fii trimis oficial, pentru că odată cu guvernul au fost mutate şi instituţiile. Au fost trimişi şi oameni care să le însoţească. Deci, dacă aveai o relaţie înaltă, puteai fi pus la adăpost, ca slujbaş în Moldova. Numai că nu toată lumea se bucura de asemenea privilegiu! Doar şi familia noastră a rămas aici, cum a rămas şi a dumitale, şi atâta lume, care a trăit sub ocupaţie. . cât? Cred că în jur de doi ani. Şi în anul acela domnul Ialomiţeanu a intrat în noua administraţie. Trebuie, ca şi alţii, să fi crezut că vom rămâne sub nemţi. Evident, atunci când, după 1918, s-au întors ai noştri, a fost privit un timp cu suspiciune. Dar foarte repede el s-a reabilitat! Foarte repede spiritele s-au calmat şi s-au uitat vechile lucruri! Ce i-au reproşat? El era printre cei bănuiţi că au fost informatori plătiţi de germani. Dar numele celor despre care se spunea că au fost cumpăraţi cu bani germani nu au fost niciodată publicate, au circulat numai zvonuri. Deşi au existat dovezi! Uite cum: la Iaşi, în refugiu, s-au descoperit întâmplător, într-un seif, într-o casă
de bani, actele secrete ale unui agent german. Günter. . da, parcă Günter. . Ce era în ele? Numele celor cu care colaborase şi suma cu care fusese plătit fiecare.. Bineînţeles că români! Şi unele nume cunoscute, da, da. . Cum să nu crezi aşa ceva, madam Delcă? De ce să fie scorneli? Dumneata crezi că astfel 317
de lucruri nu se întâmplă şi în viaţă? Crezi că ele există numai în filme? Ei, dă-mi voie să-ţi spun că aici greşeşti! Păcatul este numai că aceste acte secrete nu au fost date publicităţii, mai totdeauna aşa se întâmplă! Aşa încât totul s-a rezumat doar la zvon.. Fiind zvon, cum să blamezi pe cineva numai în baza lui? Dar mi-amintesc că acest domn Ialomiţeanu nu mai era primit, după război, în casa noastră, pentru că fusese înalt funcţionar şi deputat sub ocupaţie! Dar tot Papa povestea că, după ce guvernul şi regele se refugiaseră
la Iaşi atunci când se aştepta intrarea nemţilor în Bucureşti, de la ceas la ceas, domnul Marghiloman, trebuie să fi auzit despre el! Şeful acelora care insistaseră să intrăm în război alături de Germania! Ei, dacă n-ai auzit, auzi acum! Domnul Marghiloman era deodată asaltat de lume. Avea anticamera plină! Atâţia care în ultimele luni îl ocoliseră, alţii care nici n-avuseseră
ocazia să-l cunoască, alţii care îl bârfiseră sau îl atacaseră direct acum îi solicitau ajutorul! Dinainte încă să aibă nevoie! Era indignat, bietul Papa, povestind. Domnul Ialomiţeanu provenea dintr-o familie cândva influentă în Buzău şi îl cunoştea de acolo pe domnul Marghiloman. De ce atunci să nu fi apelat şi el, ca şi alţii, într-un moment greu? După opinia lui Margot, aceasta era explicaţia carierei lui în anii de ocupaţie! Ceea ce, evident, nu înseamnă
deloc că ar fi fost o persoană dubioasă. . Dar nu prea pari interesată de politică, madam Delcă!
— Eeee-tee, dar-ar dracu-n ea! Când auz telejurnalu îi zic la lighioana bătrână: da mai închide-l odată, că-i arzi lămbile şi iar vine hoţu ăla şi scoţi suta! Pe Ialomiţeanu ăsta l-a ţinut Margot ascuns la Otopeni?. . Atunci când m-a trimes cu damigenele după vin şi habar n-aveam că peste cine-aş putea să dau? Zici că habar n-avea nici madam Ioaniu? Şi io care-am ţinut-o de rău, că putea să mă vâre-n bucluc!
— Nu, Muti n-a ştiut că, după plecarea lui nenea Sandu, Margot l-a ţinut ascuns pe domnul Ialomiţeanu! Muti a fost atât de şocată când a aflat!
Considera că Margot făcuse o imprudenţă de neiertat! Nici domnul respectiv nu i se părea de calitate, ţi-am spus că rămăsese cu o impresie proastă
despre el din anii războiului. Muti era patrioată, ca şi Papa, şi fusese de părere că trebuie să luptăm alături de Franţa! Pentru Ardeal! În timpul ocupaţiei, Muti a lucrat la spital, ca infirmieră. Erau multe doamne care făceau oficiul de infirmieră, dar puţine îşi luau ocupaţia atât de în serios ca Muti! Muti pleca de la cinci dimineaţa, pe întuneric, întovărăşită de madam Ana, pentru ca să fie în spital la ora când se cântăreau zahărul şi raţiile 318
pentru răniţi. Ştia ea ce mult se fură! Într-o vreme se ducea tocmai la Azilul de bătrâni, unde instalaseră contagioşii de tifos exantematic. Povestea că
veniseră bieţii soldaţi cu păduchi şi în gene, şi în sprâncene! Ce să le facă? Îi puneau să se spele! Se spălau în căzi de lemn şi pe urmă turnau apă cu creolină, să se ducă păduchii la canal! Cum să nu fie periculos! Era! N-a murit aşa o prietenă a ei, o domnişoară de foarte bună familie, Marie-Liliane Botescu? A făcut tifos de la răniţi şi-a murit! Cum povesteşti că a murit şi mama dumitale! Muti povestea că îşi făcuseră bonete de mătase, pentru că
pe mătase nu urcau păduchii.. În spital nu aveau de niciunele: nici păcură
pentru calorifer, nici benzină pentru staţia de lumină, nici vată, nici feşe..
Era atât de frig încât doctorii operau cu paltoanele pe ei, la lumina lumânărilor. . Din cauza aceasta i-a interzis Papa lui Muti să mai meargă la spital, după moartea domnişoarei Botescu! Dar Muti, deşi teribil de afectată
de pierderea prietenei ei, la munca de spital n-a vrut să renunţe! Papa a trebuit să accepte şi, de altfel, a şi fost, foarte repede, luat ostatic de germani.
Cine ştie cine l-o fi denunţat că era prieten cu Jorj Athanasiu, ministrul liberal? Când era foarte pornită, Muti spunea că denunţul trebuie să fi fost opera domnului Ialomiţeanu. Pentru că Papa nu făcuse cu adevărat politică!
În schimb alţii, care se bătuseră cu pumnul în piept, vrem Ardealul, vrem Ardealul, şi scriseseră articole insultătoare la adresa nemţilor în gazete, acum declarau că dintotdeauna fuseseră adversari ai războiului, şi se plimbau liniştiţi pe stradă! Vezi că aşa ceva se petrece în toate timpurile!
Papa, care, din cauza bolii, din cauza firii, nu se manifestase aproape nici într-un fel..
— Pe el a căzut măgăreaţa!
— Din acest motiv îţi spun că eu cred că a fost un denunţ. Însă cine să i-l fi făcut..
— Lumea rea, cine? Ca ăia de l-a pârât pe Spală-Varză, cum ar veni, fratele lu tăticu. A venit nemţii, ş-uite-aşa s-a dus, întins, tocma unde-avea el un şopron. A dat la o parte lemnele şi s-a pus să sape. A săpat ce-a săpat pân-a dat de-o boltă, făcuse Spală-Varză o boltă de cărămidă şi acolo ascunsese sacii. Tot ce-avea pân prăvălie, şi căpăţâni de zahăr, şi orez, şi câte şi mai câte vârâse-n gropi, acolo. Vecinii, cine altcineva să i-o facă? Vecinii, care-a văzut când a zidit bolta. Nemţii a-ncărcat sacii, a luat ce-a găsit, l-a luat şi pe Spală-Varză.. Abia peste v-un an jumate s-a mai întors..
319
— Mi-amintesc o întâmplare pe care o tot pomenea Papa. . În 1918, în zilele când germanii se pregăteau să plece în mare grabă şi lumea îi aştepta pe ai noştri şi pe francezi, Papa s-a aflat, cu nu ştiu exact ce motiv al lui, la Comenduirea germană. Poate cu vreunul din certificatele medicale pe baza cărora, boala agravându-i-se, îi fusese permis să stea, cu domiciliu forţat, acasă. Papa ştia foarte bine nemţeşte, o parte din studiile lui de romanist le făcuse doar în Germania, şi stătea de vorbă cu un ofiţer german, cel căruia trebuie să-i fi dus de obicei certificatele. În acest timp, ofiţerul îşi tria actele.
Şi deodată ofiţerul a început să tragă sertar după sertar de la biroul lui, sertare burduşite de hârtii, pe care a mers să le răstoarne în mijlocul camerei. Uite, a spus la sfârşit, arătând cu vârful cizmei mormanul de hârtii de toate calităţile, umplute de cele mai diverse scrisuri. Uite, i-a spus lui Papa, toate hârtiile acestea sunt denunţuri! Cum să nu vă fi luat ostatici, cu atâtea denunţuri primite, tot de la dumneavoastră, tot de la români? Şi, de fapt, pe cele mai multe dintre ele nici nu le-am luat în seamă! Asta i-a spus ofiţerul german lui Papa. Papa nu a mai trăit destul ca să vadă că domnul Ialomiţeanu îşi redresase încet-încet situaţia şi că nu i se mai reproşa nimic..
Se însurase mai târziu cu o urâtă, de neam prost, dar cu bani. Averea şi relaţiile soţiei se pare că îl ajutaseră şi devenise oarecum influent, deşi nu ştiu exact ce fel de politică a făcut. O politică tot pro-germană, cred. Aşa că
sub Antonescu situaţia lui nu a dat cu nimic înapoi.. Sunt chiar convinsă că a progresat. Şi măcar pe Antonescu ţi-l aminteşti, sper. Mai ţii minte că erai la noi în timpul Rebeliunii legionare?
— Asta, da! Îi ştiu şi p-ăia de i-a ţinut împuşcaţi, aici, la Dealu-Ţăcăliei, şi n-avea nimeni voie să îi ridice... Şi bărbatu lu Moapsa a fost în lagăr, şi ce-a mai tremurat Moapsa pân l-a văzut înapoi! Da el mi-a povestit mie p-ormă
că făcea jocuri de şah – dân lemn, dân pîine, dân dracu ştie ce – şi le schimba pe ţigări şi pe ce mai primea alţii pachete. Mai îi trimitea şi Moapsa, şi el aşa zice, c-a dus-o bine. Da p-ormă a mai intrat odată, tot p-asta; l-a dibuit comuniştii, târziu, da’ l-a dibuit, şi a tăiat la stuf o vreme.. Ş-atunci, a doua oară, a fost mai rău, aşa zice..
320
— Da, a păţit-o multă lume. Chiar şi nevinovată.. Chiar Margot, sunt convinsă că l-a ascuns pe domnul Ialomiţeanu numai pentru că rămăsese singură şi era dezorientată..
Ochii ei, care deveniseră imenşi, pe faţa cât un pumn..
— Te rog, nu te deranja! i-am strigat când am văzut cu câtă greutate a deschis uşa bufetului... Şi pe urmă, castronelul acela cu bucăţi de rahat. .
Parcă le văd verzi, roşii, portocalii, tari ca piatra şi cu zahărul pudră de deasupra întărit şi el. . Evident, erau ţinute anume pentru musafiri... De mult ţinute. . Şi numai acest mic efort a istovit-o! S-a întins, sfârşită, pe balansoarul care nici nu s-a clătinat sub greutatea ei. . Şi pe urmă m-a rugat pe mine să scot din bufet paharele şi să iau apă rece din răcitor.
— Avem apă rece, Riri cumpără gheaţă la două zile, mi-a spus.
Şi era adevărat: vară-mea cumpăra regulat, pentru că Margot stătea toată
ziua cu pungi de gheaţă, doar-doar i s-or opri hemoragiile. . Cine ştie ce efect dezastruos au mai avut şi pungile acelea de gheaţă! Dar n-a vrut să mai renunţe la ele, cât a fost conştientă. .
Am căutat în bufet, am adus paharele care erau îngrozitor de pline de praf, şi aşa mi-am dat seama că nimeni nu le călca pragul. De când se mutaseră
aici, n-avuseseră probabil nicio ocazie să le mai scoată. . Le-am şters cu nişte şerveţele, îngălbenite, şi cu greu am înghiţit o bucăţică de rahat întărit.. Mă
