Cum zic asta, parcă şi văd iarna când a murit mămica. Odat-aud vântu d-afară că suflă, şi-năuntru frig, frig şi întuneric, gaz la lămpi, nu, lumânări, nu, numa candela ce mai arde, că ce-i?, câteva luni, nici atât, de când s-a prăpădit biata mămica. Şi cum mă rup din somn când aud bătaia-n geam, haidi, Vico, haidi, fată, scoală, şi cum merg buimacă, pe bâjbâite, până-n bucătărie şi ridic capacu la doniţă, la găleţi şi sparg pojghiţa de gheaţă c-o coadă de lingură şi-mi torn cum pot, c-o singură mână, orice-o fi, tu să nu pleci din casă dimineaţa până nu-ţi dai apă pe ochi, aşa mă-nvăţase biata mămica. Şi apa şi-acu o simt cum mă taie-n obraz şi-n palmele rebegite, haidi, Vico, haidi, fată, nu te mai moşmondi atât, biata vecina Tincuţa, ce frică
i-era să plece singură la drum, noaptea. Ea-mi bătea în geam şi tot pe bâjbâite mă-ncotoşmănam cu flendurile rămase de la biata mămica. La urmă, m-aplecam să-mi înfăşur ghetele-n cârpe, mă lăsase pingelile şi, copil-copil, da ştiam că dacă nu-mi am singură de grijă, nu mai e cin’ să-mi aibă. Şi mă văd cum închid încet-încet uşa la casă, să nu trezesc toată liota de fraţi care doarme, şi tot într-un clănţănit o duc pân-la brutărie. Acolo, şi mai frig, 307
şi mai întuneric, şade toţi ciuciţi, care poate, mai moţăie, care nu, nu-i mai tace gura, că s-a prăpădit şi cutare, că ălălantu zace, că p-ăla îl îngroapă azi, că p-ăla mâine, că aia din colţ care are un neamţ la ea face rost de permis de vândut ţuică, face rost şi de lemne, dacă dai ceva, poa’ să-ţi facă ea şi să-ţi dreagă, ce mai turuie, ce mai e la gura lor. . Şi io dârdâi, mă lipesc cât pot de vecina Tincuţa şi mâinile mi le vâr la piept, da tot îmi îngheaţă, sloi, şi de ger îmi dă lacrimile, îmi curge de parc-aş plânge. D-aia, când zic că io ştiu ce pâine amară mănânci dacă ajungi orfană, tot la coadă la brutărie mă văd, tot întuneric, tot frig, tot iarna. Ee-heee, şi d-atunci, câte şi mai câte cozi, parcă
tot la cozi am stat, toată viaţa. . Şi numa când se crapă de-a binelea de ziuă
mă văd cu pâinea-n braţe, ce pâine rea, plină de tărâţe, bolovan, nu pâine, îngheţată şi ea de ger, şi-mi atârnă, tare ca piatra, în braţe. Şi io, cu pâinea-n braţe, într-un zor o duc pân acasă, că ştiu ce m-aşteaptă acolo, că s-a trezit toată liota de fraţi, şi urlă, şi se-ncaieră, şi mă strigă, care de care, că nici nu mai nemeresc pe ce să pui mai întâi mâna. Spală-i, dă-le să crape la toţi, p-ormă deschide uşa să se ducă putoarea casii, să intre-o gură de aer, p-ormă
cară lemnele de la magazie să aprinzi focu, tot cu mâinile-alea, parcă le văd şi-acu, alea e mâini de copil, crăpate şi rebegite? Numa tu să duci greu’ casii la unşpe ani, numa tu să ai grijă de lemne, că a-nceput devreme iarna, şi zăpada, şi zloata, d-aia tot stau să le număr în magazie, şi dacă văd că iar s-a mai dus un rând, şi-afară nămeţi şi viscol, îngheaţă inima de grijă în mine. Şi vecinele, azi una, mâine alta, a-nceput să dea jos ba un gard mai vechi, ba o ulucă, ba un coteţ, p-ormă o să intre şi-n pomi. La urmă s-aude că e lemne câte vrei la schelele din oraş, la casele care n-a ajuns să le puie acoperişu, şi ăi de le-a făcut e plecaţi, hai toţi, liotă, care la Mihai-Vodă, care la Vama-Poştii, hai şi io după ei, şi parcă şi-acu le văd pe ale două cucoane, în blană
de astrahan şi cu pălării pe cap, şi cu-o mână vârâtă-n manşon, şi cu ailantă
cum trage de sfoară o grindă. Târa amândouă cu sfoară o grindă prin toate hârtoapele din Iancului, ele ştia de unde-o găsise. Şi după ele un domn mai bătrâior, da un domn bine, cu cotleţi, cum se-mpleticeşte pân nămeţi, c-un par în braţe. Şi io, când îi văz, mă opresc în loc, şi mă socotesc: dacă ei abia le duce, ce să mai bat drumul pân frig, degeaba?
Aşa mă văz la colţu din Iancului, cum stau şi mă socotesc, ce-mi plăcuse mie-nainte să trec iarna p-aici, cu tăticu şi mămica, scotea mămica paraua şi io alergam să-mi cumpăr castane coapte. Da acu nu mai era nici mangal, nici castane coapte, nu mai era nici mămica, era numa un om, rezemat de un 308
gard, om cu stare trebe să fi fost înainte, că-l vedeam cum stă cu mâna-ntinsă, şi-i era ruşine să mai deschiză şi gura să ceară.
Aşa că îi las pe toţi să se ducă-n oraş şi io mă-ntorc fuga-fuga, acasă, şi-acu mă văz cum alerg cu sufletu la gură, s-ajung înainte să se întunece, mi-era frică să trec pe-ntuneric pe lângă biserica Capra, tot scotea dinăuntru coşciuge, tot atârna la poartă prapuri de mort, după biserică venea la rând cimitiru, plin de cruci noi, eee, ce frică mi-era! Merg pe lângă zid cu ochii închişi şi-mi fac cruce în gură cu limba, mi-e frică de cimitir, măcar că ce a trecut?, o lună, două, poate nici atât de când a dus-o acolo pe biata mămica, p-ormă câţi a mai dus după ea, cin’ să mai ştie unde e fiecare? Şi când s-a-ntors tăticu n-am ştiut să-i spunem unde-o fi, biata de ea, nici dacă are, dacă
nu are cruce..
— Că asta e ce nu-ţi mai dă nimeni înapoi în viaţă, părinţii şi sănătatea, astea dacă le-ai pierdut, înapoi nu ţi le mai dă nimeni! Şi aşa rămâi, să n-ai cin’ să te apere şi la cin’ să te plângi, şi cin’ să te crează! Ş-acu, cât mă vezi de bătrână, da dacă-mi vine asta în gând, odată mă pornesc.. Ce faci, Vico, dai apă la şoarici? zice-al meu când mă vede. D-aia te ţiu şi pe dumneata aşa bine minte, du-te, Vica, mi-a spus madam Geblescu, du-te şi potriveşte rochia nepoatei mele, că nenorocirea a venit pe neaşteptate, a murit bietu-cumnatu-meu Ştefan Mironescu şi nici tualetele nu a fost pregătite!. .
— Dar ce nenorocire vine anunţată? Ei, biata Margot! Parcă nenorocirile ei i le-a anunţat cineva? Pe Margot de atunci parcă o văd şi-acum, tunsă
garçonne, cu un aer picant, excentrică, cum se purta după război.. O iubeam teribil, şi pe ea, şi pe nenea Sandu! Nenea Sandu Geblescu era un perfect om de lume, dar avea răbdare să se joace şi cu mine! Când îi auzeam motorul automobilului, alergam să-i sar de gât! Ce frumos mirosea obrazul lui, neted şi mângâietor, proaspăt ras, totdeauna, şi părul creţ, care se ondula sub briantină! Totdeauna urca scările la mine cu cartonul de prăjituri, cu ciocolată Suchard şi fructe glasate. Iar eu mă ţineam după el ca o umbră şi chicoteam la toate glumele lui, de care Muti pretindea că nu sunt prea reuşite. N-a fost niciodată Muti sensibilă la genul de bărbat chic, şi în privinţa aceasta nu a avut deloc tact..
— Ei, nu! O dată n-am auzit la madam Ioaniu un cuvinţel de domnu Geblescu! Ba chiar nu vorbea de el niciodată. Nici cum s-a lăsat ei, madam Margo şi cu el, nici asta nu mi-a spus-o..
309
— Nu s-au lăsat, madam Delcă! Adică s-au lăsat, dar nu cum înţelegi dumneata. El a trebuit să fugă dincolo, aflase că urma să fie arestat şi a reuşit să fugă. N-ai ştiut?...
— Am ştiut, n-am ştiut, mai ţiu io minte? Da poate nici madam Ioaniu să
nu-mi fi zis. Şi ce nu mi-a zis, n-am întrebat.
— Dar ce-ai spune de un coniac mic, madam Delcă? De un coniac mic lângă cafeluţa asta, ce-ai spune?
— Vrei, calule, ovăz?
— Ei, madam Delcă, eu, cu mintea mea de femeie matură, înţeleg altfel lucrurile, când mă gândesc azi la ele. . De pildă, de ce nu o impresiona pe Muti nenea Sandu, care, oriunde apărea, îşi exercita puterea de seducţie.
Clark Gable, cam în genul lui a fost Alexandru Geblescu.. Toate femeile simţeau în faţa lui o adevărată fascinaţie, ca pentru un mascul de rasă!
— Eee-te, scârţ! Îmi plăcea şi mie de Clark Gable, şi-mi plăcea şi de Jean Marais, da nu să ţiu aşa ceva în casă. .
— Ba nu, madam Delcă, te rog să mă crezi că nu toate femeile judecă
astfel! Mai există şi sex-appeal-ul, şi şarmul... Ce şarmant era unchiul meu, Alexandru Geblescu! Toate femeile erau fascinate! Dar mai ales tante Margot, care pentru el a renunţat la afecţiunea statornică a domnului Ialomiţeanu, care a fost teribil de afectat când i-a cerut mâna şi a fost refuzat! Nu s-a mai consolat niciodată! Altfel ştiau să iubească bărbaţii de altădată! Iubeau o singură femeie până la moarte! Bineînţeles că mai aveau şi viaţa lor de bărbaţi, şi cunoştinţe la Café chantant, şi flirturi prin saloane, uneori făceau şi un mariaj, dar dacă îşi dăruiau inima unei femei, şi-o dăruiau pe toată viaţa! Lucrul acesta se vede şi în romane! Şi oricât de târziu se reîntâlneau, el o iubea la fel ca în prima zi, aşa ca domnul Ialomiţeanu pe tante Margot. Ea însă, aceasta este opinia mea, nu şi-a iubit decât bărbatul!
După mariaj, i-a trecut cu vederea atâtea! Câte chefuri de care vuia Bucureştiul! Îl găseai mai sigur pe nenea Sandu la Hôtel Boulevard (era mort după bucătăria franţuzească) decât acasă. În privinţa distracţiilor, ca şi în privinţa femeilor, n-avea prejudecăţi. Puteai să dai de el şi la un chef de mahala, cu lăutari care îi cântau la ureche cântece de inimă albastră, iar el le lipea sutele pe frunte.
— Io ce-ţi spui? Curvar şi fălos! Unu d-ăsta nu trebe să-l ţii nici trei zile la uşă! Ducă-se învârtindu-se cu şarmu lui!
310
— Tante Margot îi ierta tot! Şi chefurile, şi amantele. . Are dreptate Niki când susţine că amândoi erau nişte originali.. Semănau în anumite privinţe, şi ea era cheltuitoare, şi fără sfaturile lui Muti, n-ar fi făcut nicio investiţie, cu toţi banii ce i-au trecut prin mână. . La sfatul lui Muti şi-a luat vila şi via de la Otopeni, deşi mai bine nu le-ar fi luat. Dar fiecare are o soartă; aparent şi-o face singur, prin faptele lui negândite, dar de fapt eu cred că Cel-de-Sus te lasă să-ţi urmezi, orbit, drumul stabilit de dinainte..
Adevărul este – dar asta doar n-am să i-o spun ei! – că probabil lui Margot ajunsese să nu-i mai pese de ce face nenea Sandu, că-şi avea şi ea compensaţiile ei. Ei îi plăceau probabil banii, cum altfel să scuzi o femeie de condiţie care se apucă de o meserie? Casa ei de Modă era selectă şi restrânsă
ca clientelă, totuşi, ce idee! La situaţia lor, de altfel, alt soţ i-ar fi interzis categoric! Poate el gândea mai liber decât ceilalţi bărbaţi? Şi indiferenţa menajului lor lăsa fiecăruia câmp liber de acţiune? Aceasta era opinia lui Muti. Dar eu înclin tot lui Niki să-i dau dreptate! Am ajuns şi eu la concluzia că acea Casă de Modă i-a convenit lui nenea Sandu pentru afacerile proprii –
niciodată îndeajuns de lămurite! Prea călătorea des tante Margot, prea multe legături avea cu atâtea case străine de modă! Şi el s-o însoţească în fiecare călătorie?! Să se poarte deodată ca un soţ foarte atent, cum în celelalte privinţe de mult uitase să fie?.. Aşa ceva n-am spus însă până acum la nimeni şi bineînţeles că Vica ar fi ultima persoană căreia să-i destăinuieşti asemenea ipoteze. . Iar în timpurile de-acum e mai sănătos să ştii cât mai puţin.
— Dar spune drept, madam Delcă, te rog, spune drept: îţi mai torn un deget?
— Ei, da, mă uit din când în când la ceas, pentru că diseară trebuie să
mergem la o cununie. Şi când a plecat, i-am spus lui Niki: Să nu uiţi de biserică! Dar ceva în expresia lui mi-a sugerat că este aglomerat de treburi.
Ştii foarte bine, după ce ai stat o viaţă cu un om, îl citeşti dintr-o privire..
— Asta aşa-i! Io, numa ce-mi strâng ţoaştele, că lighioana bătrână şi-ncepe să se foiască-n pat! Ş-uite-aşa se uită după mine! Săraca lighioană bătrână, deloc nu-i mai place de la un timp să mă vază că plec! Pleeeci şi mă laşi singur, începe. Ai grijă să nu vii târziu, că mă sperii!. . Şi-odată, ce să vezi: mă-ntorceam de la Niculaie, pâş-pâş, cu picioarele mele, ce mai, se făcuse noapte. Şi la colţu străzii mă trezesc cu lighioana bătrână: ieşise să m-aştepte! N-am mai avut răbdare să stau în casă, zice, m-am gândit să nu fi dat 311
tramvaiu peste tine, auzi, ce să-i dea pân cap! Şi dacă mai întârzii vrodată, zice, să ştii că nu te mai las să pleci d-acasă! Că uite ce-mi bate inima! Haidi, haidi, lighioană bătrână, i-am zis io. Da chiar aşa era: îi bătea inima ca nişte ciocane. Aşa s-a făcut de fricos de când a îmbătrânit! Haidi, haidi, lighioană
