Atmosferă maussade la cină, lipsind Margot, pedepsită. Neîndurându-mă
să-i iau plăcerea jocului cu steguleţele pe hartă, am graţiat-o. A răsfoit cu febrilitate şi ziarele străine, nu doar ale noastre, pentru a căuta amănunte despre micul locotenent Geblescu ce se află în zona Sibiului. Conducător suprem al operaţiunilor din Transilvania este celebrul Falkenhayn, fostul şef al Statului-Major german, înlocuit acolo de curând cu Hindenburg. În acest timp de două săptămâni, cât ai noştri au stat în faţa Sibiului (cruţat nu numai de bombardament, dar şi de ocupare), Falkenhayn şi-a pregătit se pare o adevărată ofensivă, aducând de pe toate fronturile europene trupe contra trădătoarei Românii: un război de pedeapsă ce va fi, mă tem, sans pitié.
Comparând ziarele noastre cu cele nemţeşti, situaţia vedem că e mai mult decât dramatică: apoi ştim că nu suntem pregătiţi pentru un război de munte, înspre Austro-Ungaria, că ne lipsesc armamentul şi mijloacele 296
necesare, de la artileria de munte până la aeroplane, aşa că nu ne rămâne decât să privim cu sufletul la gură acest loc de pe hartă unde am auzit că ai noştri luptă cu un disperat eroism să scape din încercuire. De pe acum umblă prin oraş zvonul că trăim o a doua Turtucaie şi, bineînţeles, se acuză
întârzierea în faţa Sibiului. Din partea Aliaţilor, nimic. D-l Ioachim spunea astăzi că Brătianu ar fi atât de nemulţumit de pasivitatea şi dezinteresul ruşilor, încât ar fi ameninţat cu pace separată dacă tot nu i se trimit ajutoare.
18 septembrie 1916
Azi victime multe ale bombardamentului spre Filaret. M-a întristat în plus aflând că a murit şi fetiţa de 11 ani a lui St.O. Iosif, autorul îndrăgitului La arme! Sigur că sfârşitul bătăliei de la Sibiu şi dramatica retragere au mărit pesimismul general, chiar dacă încercuirea s-a spart şi grosul armatei s-a salvat, cu inerentele pierderi de oameni, armament şi aprovizionare.
De la răniţi am auzit cât de îndârjită a fost rezistenţa; în rest, aceleaşi plângeri că n-avem armament, faţă cu teribilele mitraliere, aeroplane, proiectile etţetera ale nemţilor. Că, în lipsa telefoanelor, noi folosim călăreţi, lungind trimiterea ordinelor. Adăugându-se obişnuita noastră dezordine, nimic mai firesc decât ca rezultatul recunoaşterilor să nu apuce să fie transmis, la fel ajutoarele. În rest, aceleaşi comentarii de uimire că alpinii bavarezi (o întreagă armată!) au putut să se furişeze astfel în coasta armatei noastre, pregătind încercuirea grupului nostru de pe Olt, fără a se şti nimic până în al doişpelea ceas. Sigur că, ajunşi într-o asemenea situaţie, mai mult decât o salvare prin retragere nu mai puteam spera.
O nădejde încă îi animă pe unii: ofensiva în sud a lui Averescu. Dacă
lovitura reuşeşte, întreg teatrul de război (spune amicul Victor, de pildă) se va modifica: Dobrogea degajată, armata lui Mackensen împinsă tot mai spre sud, noi pe urmele ei, până vom face joncţiunea dorită cu Armata de la Salonic. Şi iată astfel deschizându-se cu adevărat şi frontul din Balcani, care întârzie! Ce visuri nebuneşti! Din superstiţie, mă şi tem acum că le-am aşternut pe hârtie.
19 septembrie 1916
O zi specială în calendarul războiului. Cu toată stricarea vremii, m-am văzut de dimineaţă obligat a porni pentru umilitoare tratative de aprovizionare.
297
Este primul an când eu personal mă zbat cu aceste lucruri, altfel însă riscând să rămânem fără lemne în această iarnă ce are să fie (niciun dubiu aici!) cea mai grea din ceea ce ne-a fost dat până acum să cunoaştem. Neliniştea generală îngreunează şi ea demersurile. Între prânz, înviorat de promisiuni, sătul de umbletul de colo-colo (nu găsisem birjă), în vreme ce turna cu găleata, străbăteam Mihai-Vodă, decis a mă întoarce acasă, când deodată îmi sare în ochi agitaţia din jurul vânzătorului de ziare, aflat vis-à-vis. Ce strigase el n-auzisem, cufundat fiind, ca de obicei, foarte adânc în gândurile mele.
Ajunsesem chiar în faţă la Café de Paris. O secundă am şovăit, tremurând sub umbrelă, temându-mă de umezeala ce numai bine nu-mi face, de pantofii uzi, de rigolele debordând de apă: apoi m-am decis şi am traversat.
Îmbulzeala se făcea tot mai mare, lumea aproape smulgând ziarul din mâna vânzătorului, râsete, strigăte, am văzut chiar doi amici ce s-au sărutat!
Deşi oarecum la curent şi înţelegând despre ce este vorba din exclamaţiile şi comentariile ce scăpau celor din jur, m-am retras într-un gang, mi-am pus ochelarii pince-nez şi am citit cu ochii mei: Trupele noastre au trecut Dunărea între Rusciuk şi Turtucaia.
Atât! Rămâne doar imaginaţia noastră să vagabondeze.. În fine, mult discutata ofensivă din sud a lui Averescu! Ah, dacă Dumnezeu ar fi cu noi măcar de acum înainte!
Era mai mult de ora două când am ajuns, în fine, ud şi tremurând, acasă.
Sophie era lipsă, plecată de dimineaţă la Societatea Damelor Ortodoxe, şi, tot aşteptând-o, scuturat de frisoane, am strănutat interminabil. Îngrijorat de starea sănătăţii ce din imprudenţă o riscasem, ieşind într-o asemenea zi, am dat dispoziţii să se servească dejunul numai pentru noi. După ce am sfârşit şi siesta, împrospătat de somnul după-amiezii, am descoperit că Sophie tot nu venise. Starea de nervi îmi era însă mai bună şi, apărat de haine călduroase, am ieşit pe terasă: aerul avea o frăgezime dulce, foarte sănătoasă, de care am gândit că e bine să profit. Am cerut să se aducă măsuţa şi fotoliile de răchită, ca să luăm aici cafeaua. Ploaia se oprise şi picături diamantine scânteiau pe trandafirii care au înflorit zilele acestea pentru a doua oară. Cea mai sublimă privelişte o oferea însă nu grădina – cu tot covorul de frunze galben-verzi, smulse de torentele de ploaie –, ci modesta noastră perdea de iederă care îmbracă zidul casei şi întreaga terasă în culori cu nuanţe de-a dreptul divine – roşii, portocalii, verde striat cu galben. Cum să poţi crede că
298
această frumuseţe a înflorit din apropiata desfrunzire şi moarte? Sau că, oricând, pe cerul limpezit, pot apărea deodată ucigaşele Taube?
Margot a venit să se aşeze alături de mine, cu acea nouă expresie de melancolică resemnare ce o poartă pe chip de când grozăviile ce se aud despre lupta de la Sibiu au convins-o că acolo a pierit cel pe care, fără prea multe motive, a început a-l considera son fiancé – Sandu Geblescu.
Comentam amândoi evenimentul zilei, când zărim un automobil oprindu-se în poartă: o delicată mână înmănuşată în alb imaculat făcându-ne semn prin portiera deschisă. Apoi o siluetă voinică, păşind incredibil de graţios, zulufii poznaşi sub borul pălăriei, bine cunoscutul zâmbet prietenos, ironic –
Marie-Liliane! În acelaşi moment se deschide cealaltă portieră şi radioasă, fluturând jurnalul îndoit – Sophie!
Şi iată-mă înconjurat de sexul frumos ce nu acceptă a fi servit decât cu cafea şi prăjiturele şi se lansează imediat în cea mai însufleţită conversaţie de război, dând detalii strategice şi descrieri naturaliste de cumplite răni, din care nu se opresc decât în clipa când îşi aduc aminte de bomboniera Meissen: o clipă de tăcere când apucă o bombonică şi o vâră în gură, redevenind pentru un moment doar lacome copile. Bineînţeles, s-au grăbit a-mi da în primul rând detalii ce se ştiu de la doamna general Averescu, despre trecerea Dunării: aceasta s-a făcut pe un drum construit chiar de noi prin lunca de la Flămânda (cam mlăştinoasă), trupele noastre trecând în bărci şi pontoane. Podul pare să se fi terminat, numai că, după câte se aud, ne-ar cam fi bombardat, noi, ca de obicei, ducând lipsă de aeroplane. . Însă, ascultând, m-a izbit frivolitatea situaţiei, în care, bineînţeles, îmi aveam rolul meu comic, completându-mi harta războiului din bavardajul damelor – un personaj neputincios şi grotesc, stând în marginea unei tragedii adevărate!
Bulversat de propriul meu spirit autocritic, mi-am lansat sarcasmul spre cele două doamne ce împart inima mea, invitându-le din nou să dejuneze, chiar şi atât de târziu. Se vede că aţi dejunat la popotă şi curând veţi primi şi uniforme! am ricanat, în faţa refuzului lor. Neatentă, Sophie continua récit-ul de război, foarte favorabil generalului Popovici, care ar fi pregătit cu atenţie retragerea de la Sibiu, pe Valea Oltului. Ascultând-o, iarăşi mă iritase oarba dăruire, pe care i-o recunosc după tonul entuziast ce de acum i l-am învăţat atât de bine, auzind-o la fel vorbind pe rând despre Meyer-Lübke, Grigorescu, Kimon Loghi, Anatole France, Paul Bourget, Wagner, votul universal, discuţiile din Senat, modificarea Constituţiei. Acum mortiere 299
austriece cu motor, război de mişcare, monitoare – câtă energie proaspătă în această cheltuire de sine! Am avut meschinăria geloasă să mă întreb cine i-a provocat noul interes.. militar, de astă dată. Mi-a trecut chiar prin cap că ar putea fi Jorj Ioaniu, dar nu-mi vine a crede că un personaj atât de lipsit de imaginaţie ar trezi interesul Sophiei. Am făcut însă o strânsă argumentare, spunându-le că, după opinia unui bărbat, nu chiar demodat, ca mine, spectacolul ce-l oferă răniţii este mai dizgraţios şi mai indecent decât se cuvine a fi contemplat de ochiul nevinovat al unor doamne; cât despre activitatea lor, îmi pare mai degrabă inutilă, pentru că asemenea distinse doamne şi domnişoare nu ajung ( et Dieu nous en préserve!) a face acele trebi umile şi respingătoare pe care le-ar reclama mizeria umană a unor bieţi oameni, cei mai mulţi de joasă extracţie şi ajunşi într-o jalnică stare.. Nu mai rămâne atunci decât o mondenitate, ce permite contacte în lumea cea mai înaltă.
Să fi fost o egoistă ieşire de gelozie? Cine ştie ce a înţeles Marie-Liliane din spusele mele, pentru că, de atunci şi până când s-a ridicat să plece, am avut impresiunea că o umbră întristată i-a apărut în privire. Sophie, mai puţin subtilă, deosebit de atrăgătoare însă (aşa bine arată de când a ieşit din convalescenţă), fut celle qui me répondit, et pas un moment n’entra en colère, comme elle avait l’habitude. Diferenţa era însă numai în tonul drăgălaş.
Altfel, a eludat cu totul argumentarea mea. Dacă ai vedea teribilul spectacol, chiar tu m-ai trimite! a exclamat. Apoi, râzând spre Marie-Liliane, a mărturisit că asemenea acuze de absentare de la datoriile unei femme de foyer a mai primit de multe ori, atâta doar că acum – hélas! – sunt îndreptăţite.
Şi tot aşa a mers discuţiunea, eu simţindu-mă din ce în ce într-o postură
penibilă. M-am gândit că Sophie este chiar incapabilă să înţeleagă orice reproş. Apoi, a adus amănunte plicticoase despre cum au dat ele dispoziţii de organizare pentru instalarea unui punct sanitar într-o biată şcoală din Bariera Vergului, spitalele nemaifăcând faţă nenumăraţilor răniţi. Astfel, am înţeles şi cum de s-au întâlnit amândouă şi de ce au întârziat atât de tare: numai cine a avut iniţiativa vizitei nu am înţeles..
Conversam fără antren. Ne-a animat doar o veste alarmantă, confirmată şi de ziarele de azi: că au fost aruncate pe străzi obiecte infestate cu culturi de microbi sau otrăvuri. Marie-Liliane m-a întrebat care este opiniunea mea: aeroplane duşmane ori chiar mâini ucigaşe, ascunse printre noi, risipesc aşa 300
ceva? Nu pot ieşi din senzaţia că suntem năpădiţi de spioni şi trădători, i-am mărturisit. Privindu-le alături, trăiam o acută nelinişte, ce aproape îmi dădea crampe: şi totuşi, mai mult ca sigur, nu riscam nimic. O teamă obscură, născută de firea mea convenţională, pentru că, scrutându-mi altminteri sufletul, am fost conştient că nu-mi resimt în niciun fel vinovăţia. De fapt, răul exista în alăturarea celor două doamne, pe care doar eu o ştiam exact ce înseamnă. Brusc, mi-am amintit o neplăcută întâmplare a primei mele tinereţi, când doar prea marea inocenţă mă împinsese într-un alcov devenit faimos în Bucureştiul acelui timp. Ani în şir mi-am refuzat amintirea penibilelor tandreţi, a graţiilor veştejite ce nu reuşeau să mă inspire şi a semiadulterului silnic ce a întinat stima morală şi intelectuală pe care o purtam soţului ei. Mă înspăimânta teribil gândul că urâtul fapt ar fi devenit public. În schimb (o, inocenţă!), mă uimeam descoperind că un fapt jenant şi după toate normele reprobabil nu-mi trezise nicio remuşcare (în afara spaimei laşe că s-ar putea afla ceva). Şi nici cerul nu-şi arăta intenţia de a mă
pedepsi: zi după zi trecea, monotonă, şi pământul nu se grăbea să mă înghită
– pe mine, teribilul Don Juan!. .
În ultimele minute dinainte să plece, Marie-Liliane a devenit tot mai tăcută. După plecarea ei, i-am făcut Sophiei reproşul ce i-l pregătisem (perfide legături ale căsniciei!): că, ştiindu-se culpabilă de întârziere, s-a întors acasă cu o amică. Meschină viclenie, făcută doar pentru a înţelege rostul acestei vizite, şi care a şi primit răspuns: că Marie-Liliane şi-ar fi exprimat dorinţa de a sărbători împreună cu mine această zi în care poate soarta războiului nostru se va schimba. Răspunsul m-a măgulit, cu toate că
la plecare n-am putut să nu observ cu strângere de inimă obrazul lipsit de frăgezime al lui Marie-Liliane şi silueta ei, tot mai greoaie.
23 septembrie 1916
Descurajarea a pus acum stăpânire pe toate inimile!. . Tabloul dezastrului de la Sibiu devine tot mai complet, pe măsură ce aflăm amănunte de la cei ce au scăpat din încercuire, unii trecând munţii Făgăraş, în marşuri istovitoare, târând cu ei şi răniţii, ceilalţi, grosul armatei, cu armamentul greu, cai, aprovizionare, riscându-şi fiece pas prin defileul Oltului, în care duşmanul tot mai ascunsese, din loc în loc, atacanţi îndrăzneţi.
