iubeşti umanitatea, plonjat fiind în anturajul din care nu ai cum te smulge? A mă ridica pentru a scăpa de bieţii mei vecini ar fi însemnat să rămân în picioare, cine ştie cât timp de-acum înainte, ceea ce sănătatea nu-mi permitea. Un ghimpe în plus mă înţepa, simţind că avusese dreptate domnul Ialomiţeanu, ce mă sfătuise să nu stau la coadă. Şi nu puteam să nu văd că
principiile mele nu mă duseseră decât în acelaşi loc cu toată lumea: în afara faptului că mă argumentam mai subtil şi îi priveam cu un ochi „străin şi rece“ pe cei din jur, de parcă nu am fi fost totuşi legaţi unii de alţii, pe aceeaşi corabie blestemată, care era deosebirea dintre mine, teoreticianul non-intervenţiei, şi practicanţii empirici şi convinşi ai intervenţiei? Şedeam 286
toţi pe aceleaşi canapele cu pluşul bine întreţinut, pândind aceeaşi uşă cu oglinzi de sus până jos şi, în nenumăratele ei careuri, împărţite de muchiile aurite, ne zăream unii la alţii feţele neliniştite. Având această viziune, mi-am replicat că eu nu pretind călcarea legii pentru mine, ci pentru altul: pentru un copil de văduvă, făcut la bătrâneţe, şi aşa mai departe. . Dar nu e mai de iertat intervenţia unei mame, chiar cu o înfăţişare ridicolă, precum vecina mea, nicio mamă neputând înţelege o lege care i-ar ameninţa copilul, decât generozitatea discutabilă a unui altruist ca mine? Sau nu e mai de înţeles spaima de moarte a unui tânăr, chiar dacă are un obraz dizgraţios, hainele mototolite şi îi miroase gura?
Ţinteam acum cu disperare uşa cu careuri de oglinzi care se încăpăţâna să
nu se deschidă, încercând să ignor dorinţa mea, aproape permanentă, de a mă vedea într-o lumină favorabilă. Pur şi simplu, nu mai voiam să mă văd deloc, şi nici pe restul oamenilor! Nu mai aveam nevoie nici să mă uit la ceas ca să ştiu că, dacă nu rezolv în următorul quart de oră, nici nu voi mai reuşi să o fac astăzi; cât despre mers şi la lemne, nici vorbă!. . Văzându-mă
deodată cum continui să stau, ca un nevolnic şi un infirm, pe canapea, călcat în picioare de cei mai înfipţi, am sărit în sus atât de decis, încât am strâmbat pălăria vecinei mele, care o mulţime de vreme s-a tot silit să şi-o aşeze, scoţându-şi şi vârându-şi acul în creieri. Eu însă m-am scuzat nepăsător, mi-am luat bastonul, mănuşile şi pălăria şi, cu o îndemânare (chiar pentru mine) neaşteptată şi cu aplombul despărţirii, am acostat pe secretarul al doilea, care – o, Fortuna! – tocmai ieşise şi traversa anticamera de audienţă.
Rezultatul: în cinci minute cererea mi-a fost luată, împreună cu certificatele medicale, cu promisiunea că se va avea grijă de ea. Mulţumit de cât am fost de descurcăreţ (eu, care dispreţuiesc descurcăreţii!), ca o damă
virtuoasă ce a reuşit şi ea să fleurteze la bal, am pornit-o spre depozitul de lemne, cu o trăsură apărută, din fericire, ca din pământ. Norocul începuse să-mi surâdă şi starea mea sufletească se înseninase şi ea. De obicei, mahalaua mă deprimă prin sărăcia ei monotonă, astăzi însă, nu! Chiar bojdeucile cu geamul de-o palmă, cu curţi noroioase prin care mişunau purcei, câini, găini şi copii mucoşi, îmbrăcaţi ca vai de lume şi la care striga acrită câte o femeie ofilită de treabă, cu părul adunat neglijent într-un conci soios, fluturându-şi fustele în jurul pirostriilor pe care fierbea bulionul sau săpunul – chiar şi această vulgară privelişte stârnea o duioşie adâncă în sufletul meu. Bietele de ele, rămase singure cu droaia de copii, aşteptându-şi 287
bărbaţii, poate mobilizaţi de cine ştie când, unele de pe-acum nemaiavând ce să aştepte! Fără s-o ştie!
Şi astfel ne apropiaserăm destul de mult de depozitul de lemne încât să
pot vedea coada interminabilă, făcută mai mult din femei. Din când în când, câte o siluetă mai gârbovită. O mulţime cu mult mai mare şi mai disperată
decât la audienţă, astfel că am înţeles că nu merge să mai încerc să intru pe uşa din spate. Lumea aceasta care aştepta resemnată s-ar fi transformat pe loc într-o hidră ce m-ar fi rupt în bucăţi, cu atât mai mare plăcere cu cât nu eram de teapa lor. Am început să mă silesc să-mi amintesc numele unui funcţionar ce mă servise prompt cu alt prilej. Je lui donnerai sa pièce de la bun început, dar cum îl chema? Îmi aminteam împrejurarea, chipul lui, dar tocmai numele nu. Tot gândindu-mă, respiram cu plăcere aerul freş, ca de ţară (chiar dacă şi cu un iz de gunoaie), coşul trăsurii era ridicat şi lumina moale a prânzului sclipea în copacii roşii şi galbeni, care atârnau peste gardurile strâmbe de lemn. Apoi casele au rămas în urmă. De-a lungul şoselei era un şir neregulat de plopi şi un vânticel plăcut îi despuia de frunzele care plouau, ţepene, fără oprire. Am rămas cu ochii la una dintre ele, ce nu mai reuşea să cadă şi doar se legăna în văzduhul luminos, prinsă
de-un fir de păianjen. Şi deodată mi s-a părut că, în spatele ei, cerul, foarte albastru, de septembrie, se schimbă: am ridicat capul, privind atent, da, începuse a se umple de norişori albi şi au trebuit să treacă câteva clipe până
să îmi dau seama că aceşti norişori ce se umflau ca băşicuţele, de un alb verzui, catifelat şi intens, erau cu totul altceva decât inofensivi nori de vreme bună. Şi în coada ce o vedeam tot mai de aproape lumea observase că se întâmplă ceva, se agitau, îşi arătau unul altuia, priveau cu mâna streaşină la frunte, din spate, din curţile ce le lăsasem în urmă se auzeau strigătele încântate ale copiilor şi mulţumirea generală a crescut când au apărut, sclipind pe cerul festiv, cele cinci jucării argintii – cinci avioane Taube.
Înainte de a avea chiar şi eu gândul pericolului, pământul s-a zguduit de un zgomot asurzitor! Tot nu am intuit unde se afla primejdia şi m-am spăimântat doar de calul care, turbat, o luase razna pe câmp, în direcţia opusă exploziei – mi-am dat seama pe urmă –, gata să răstoarne trăsura, aruncându-mă cu atâta violenţă înăuntru, dintr-o parte în alta, încât mă mir că nu m-a azvârlit afară. Auzisem că în asemenea situaţii salvează cineva care prinde frâul şi, cu toată gravitatea momentului, îmi amintesc că am mai gândit acest lucru, cu disperarea că nimeni nu era primprejur ca să facă
288
gestul. Şi într-adevăr, cine? Un fum negru umplea aerul şi ţipete îngrozite, şi urlete, dându-mi, toate laolaltă, senzaţia iadului.
Cât a durat? Nu ştiu. Instinctul birjarului sau al calului a oprit totuşi trăsura, ajunsă ca vai de ea. O roată îi sărise. Birjarul tremura tot, ca şi mine.
În plus, am înţeles că am cucuie şi vânătăi, de undeva din obraz îmi curgea un firişor de sânge, dar nu mi-a mai păsat. Calul era plin de spume; birjarul îl tot lovea cu palma pe crupă, ca să îl liniştească, şi pe urmă a scos o pătură
zdrenţuită şi l-a învelit: parcă începuse să adie o răcoreală.
Îmi dădeam şi eu cu părerea, întrebam, făceam inutile tentative ca să-l ajut, mişcându-mă şi vorbind excesiv, agitat de o stranie nervozitate: eram şocat, desigur, dar infernala zi nu ajunsese la finişul său! În această stare m-am grăbit să plec pentru a vedea dacă nu găsesc pe cineva dispus să-i dea o mână de ajutor birjarului. Am scrutat mai întâi cerul cu atenţie, jucăriile ucigaşe dispăruseră, şi am pornit, şontâcăind, spre ulicioarele mahalalei, dar, odată ajuns acolo, mi-am dat seama că era inutil: cu mic, cu mare, bătrâni, copii şi femei alergau spre depozitul de lemne, unde (acum abia am înţeles clar!) căzuse bomba. Curţile erau pustii. Am luat-o în urma lor, cu capul gol, cum pornisem, nemaipăsându-mi de cum arăt, şchiopătând parcă
din ce în ce mai tare, dar purtat de această irepresibilă chemare, ce nu e nici curiozitate, nici milă: înspăimântătoarea fascinaţie a catastrofei ce te atrage, precum abisul. Multă vreme nu am văzut mare lucru, oameni îngrămădiţi ascunzând trista privelişte. Tout à coup, j’ai demeuré pétrifié, înţelegând pericolul la care aş fi fost expus dacă ajungeam la vreme şi cruzimea destinului care, dintre noi toţi ce ne aflam pe acolo, îşi alesese victimele, amestecând întâmplarea şi fatalitatea la fel ca atunci când extragi din urnă
lozurile câştigătoare.
O parte a clădirii era dărâmată, iar suflul exploziei, spărgând geamurile, îi rănise pe funcţionarii dinăuntru. Unul dintre aceştia a fost prima victimă ce am văzut-o. Primise lovitura în faţă, un ochi i se scursese şi, cu găvanul însângerat, cu obrazul şiroind de sânge nou peste cel vechi, închegat, cu mâinile bâjbâind prin acel întuneric dureros dimprejurul lui, înainta, împins şi târât de nişte femei, spre locul unde aşteptau cei ce aveau să fie duşi la spital, scoţând gemete înfiorătoare.
Picioarele mi se muiaseră şi m-am sprijinit de un biet prunişor chircit, aş
fi plecat, dar nu mai eram în stare, şi cu mâinile ce să-mi astup mai întâi: ochii? urechile?
289
Cei ce veniseră dinspre mahala în goană – bătrâni, copii, femei – îi strigau pe ai lor cu disperare şi strigătele se pierdeau în neliniştitoarea întindere a câmpului. Era o foială necontenită, unii înaintând, alţii întorcându-se: rar auzeai vreun strigăt de recunoaştere, zăreai pe unii îmbrăţişându-se, în lacrimi. Ochii tuturor se opreau magnetizaţi asupra nefericiţilor ce îi recunoşteau pe ai lor printre victimele care încă mai erau scoase şi trase într-o parte pentru a fi duse la spital. Nu mai vorbesc de spectacolul din partea opusă, unde erau depuşi morţii ce nu îi ridicase până acum nimeni, oameni veniţi din tot oraşul, şi unde am evitat să mă uit. Mai erau destui care nu-i găseau pe ai lor nicăieri şi se îmbulzeau, tot mai înnebuniţi, îmbrâncind, orbi şi tremurânzi, şi tot întorcându-se spre locul unde căzuse bomba, foarte aproape de unde mă oprisem eu: acolo, pe pământul scurmat, negru de sânge şi cu urme albicioase de creieri împrăştiaţi, rămăseseră încă
nişte resturi neridicate şi, la prima privire, reţinusem ca într-o teribilă
halucinaţie un picior de bărbat, încălţat cu bocanci soldăţeşti, o mână, un trunchi de femeie, tăiat oblic şi cu sânii dezgoliţi, o masă însângerată ce putea să fi fost un copil mic, un băieţandru cu corpul subţire rămas întreg, numai capul complet turtit, fără dinţi şi mânjit de creier.
Ah, cum se învinovăţea biata maică-sa că îl trimisese pe el şi nu mersese să stea ea la coadă!. . Aceşti nefericiţi, cele mai lovite victime, se aflau chiar în capul cozii, lângă peretele ce îl dărâmase bomba. Câţiva încercau cu lopeţi, cu mâinile goale să desfacă dărâmătura, cei din jur strigau încet!, încet!, atrăgând atenţia că mulţi ar fi îngropaţi înăuntru. Şi, într-adevăr, după un timp am văzut chiar eu două mâini ieşind la iveală din molozul îndepărtat.
Zguduit de convulsii, am început să vomit, nemaipăsându-mi cine sunt, cine m-ar putea vedea: toate convenienţele existenţei civilizate dispăruseră şi aveam în faţă rânjetul nud, cinic al vieţii.
Cu această senzaţie fluturând prin faţa ochilor minţii – că modul obişnuit în care trăim este o artificială iluzie –, cu picioarele tremurând, m-am tras într-o parte, pentru că apăruseră un camion şi două căruţe de cercetaşi, să
ducă răniţii la spital şi nenumăraţii morţi neidentificaţi la morgă.
Întorcându-mă cu spatele, ca să nu mai văd, mi-am trecut palmele pe faţă: urme de lacrimi, sânge închegat, resturi impure, vânătăi, trebuie că arătam îngrozitor şi, crezându-mă desigur una dintre victime, dar mai norocoasă, o femeie ce trecea cu doniţa cu apă s-a oprit lângă mine.
290
Era una dintre multele ce veniseră în ajutorul bieţilor nefericiţi cu apă, cu cârpe curate, cu lumânări ce se aprindeau tot mai des, ici şi colo. Mi-a întins o căniţă de tinichea, m-am spălat, mi-am clătit gura, apoi am băut însetat.
Sfârşit, am pornit-o împleticit înapoi, dar după câţiva paşi m-am oprit îngrozit: o femeie ce am crezut-o moartă în prima clipă era culcată la pământ, întreagă, nici gemând, nici văitându-se, numai respirând precipitat, cu ochii holbaţi. O bătrână, ce putea să-i fie la fel de bine rudă sau doar un suflet milos, o veghea, ţinând în poală un copilaş care, cu faţa plină de lacrimi şi muci şi sugându-şi două degete, adormise. Doi cercetaşi veniţi chiar în urma mea au încercat să ridice femeia. S-au oprit însă, fie îngroziţi de sângele ce i-a izbucnit deodată gârlă de sub fuste, fie de răcnetul ei neomenesc. Tot chinuindu-se să aprindă o lumânare pe care mereu i-o stingea vântul, bătrâna a trezit bietul copil care, privind nedumerit în jur, a început iarăşi să urle. Am mers mai departe, pierzându-i din raza vederii mele, cu sufletul sfâşiat.
De ce, Doamne? De ce? îmi venea să urlu spre cerul de un albastru strălucitor şi sărbătoresc. Astfel am ajuns înapoi la birjarul care se descurcase fără sprijinul meu: îşi găsise, el ştie cum, un ajutor şi meştereau împreună la roată, ceea ce părea să mai dureze. Dar am rămas pe loc, aşteptându-l să termine, pentru că, dacă nu mergeam cu el, ar fi urmat să
plec de aici cu vreuna din funebrele căruţe. Ce birjă se mai putea rătăci în asemenea vremuri până aici? Deşi ziua fusese caldă ca vara, răcoreala serii a venit repede; dincolo de câmp, la depozit, zarva continua, dar mai slabă, oamenii mahalalei se trăgeau încet spre casele lor şi, până să reuşească
