"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » Romanian Books » „Dimineaţă pierdută” de Gabriela Adameşteanu

Add to favorite „Dimineaţă pierdută” de Gabriela Adameşteanu

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

De altminteri, singură a mărturisit că pentru permisie a lucrat domnul Ialomiţeanu şi de aceea ea l-ar fi cultivat atât de insistent în după-amiaza dinainte de sindrofie. Acum însă, doctorilor, asaltaţi cu răniţi şi bolnavi adevăraţi, li s-a făcut frică (presupun) a-l mai ţine pe Spiridon internat. Nu mai rămâne aşadar decât să se facă iarăşi apel la domnul Ialomiţeanu. Dar ea, care a promis să nu mai aibă nicio întrevedere cu respectivul domn, cu toată dezlegarea ce i-am dat-o, refuză a mai face vreun demers şi presează

ca să fac eu.

Dar de ce să fiu eu mai dispus să-l fac? Am propus să apelăm mai bine la ministrul Jorj Athanasiu. Ea însă mi-a adus pe loc argumentul imbatabil: nu te va servi, pentru că nu a făcut-o nici în ocazii mai simple! Atunci nu voi mai apela la nimeni, am replicat eu, având senzaţia că mi se forţează mâna. A urmat o zi rece de ambele părţi. Simt cu câtă neînţelegere sunt privit, ca un om foarte egoist, fără inimă şi, desigur, în plus răzbunător. Cine se gândeşte cât mă poate costa pe mine acest demers? În primul rând chiar ideea unei intervenţii, un fapt ce lor li se pare atât de firesc – viaţa însăşi! Iar pentru mine însemnează degradare şi umilinţă, în plus, a apela – la cine! La presupusul ei amant! După clipele de hotărâre: nu!, au urmat cele de şovăială, mai ales astăzi, când l-am văzut pe bietul vlăjgan, nu prea arătând a convalescent, dar destul de întunecat. Deşi e tânăr şi voinic, detestă armata şi războiul, dar eu pot spune că le-am iubit? Mi-am amintit cum a crescut printre picioarele noastre, ca un mic animal al casei, şi m-am înduioşat chiar de răutăţile lui: a refuza să fac orice pentru el este ca şi când eu am semnat ordinul lui de mobilizare. La urma urmei, nu mi se cere decât să încerc. În plus, un argument pozitiv, invocat, culmea!, de Margot, mi s-a părut de bun-simţ: de când a fost mobilizat Grigore, în afara mea, care sunt atât de şubred, nu mai există în casă niciun bărbat; în schimb, viaţa devine tot mai dificilă.

Bref, m-am trezit deodată ducându-mă întins la telefon, la ora pe care o ştiam a fi cea mai potrivită ca să îl găsesc pe domnul Ialomiţeanu. În gestul ce-l făceam exista multă neplăcere, dar şi o josnică atracţie, un gen de joasă

curiozitate, disipată în blocul refuzului meu de a mai avea de-a face cu el. Nu era însă decât o atracţie foarte slabă şi la care, dacă nu ar fi fost argumentele sentimentale şi pozitive de mai înainte, aş fi renunţat foarte uşor. A merge 281

mai departe pe drumul analizei acestor fleacuri îmi pare cu adevărat un nonsens.

Respectivul domn nu se afla în birou, dar, lăsându-mi numele, am primit extrem de repede telefonul lui. S-a repezit să se scuze pentru acest lung răstimp etc., invocând mulţimea trebilor ce l-au copleşit. Astfel am aflat că

lucrează şi la Cenzură, ceea ce nu ştiam, şi m-a mirat, dar nu prea tare.

Discursurile înflăcărate ţinute în salon până acum, învinovăţind guvernul pentru ocaziunile de intrare pierdute, îl desemnau a fi în opoziţie, aşa că

puteai să te miri văzându-l dintr-odată om al guvernului. Ce căuta deodată

printre persoanele de încredere ale zeflemisiţilor liberali, într-unul din acele posturi ce presupun confianţă deplină? Un asemenea post nu se poate da, în această clipă, decât unui om devotat Partidului Liberal. Ce caută atunci acest mic opozant de salon al guvernului, adică domnul Ialomiţeanu, la serviciul Cenzurei, într-un loc-cheie al secretelor politice? M-am gândit deodată, à propos de amicul nostru, că acele mici întrebări stupide ce se înverşuna să le puie în toate ocaziunile mondene se poate să nu fi fost deloc gratuite! Posibil să fi oploşit pe lângă noi un mouchard, ca s-o spun de-a dreptul! Pentru cine exact spionează (dacă nu-mi încarc cumva sufletul cu bănuieli nedrepte, hrănite de resentimentele mele)? Totul pentru mine pluteşte în vag şi se rezumă la presupuneri. Pentru cine – vom mai trăi şi vom mai vedea! Pentru binele său, în orişice caz.

Fără să comentez neaşteptatul său post de cenzor, i-am transmis rugămintea doamnelor casei de a acţiona pentru Spiridon în sensul dorit de toată lumea. Ampresat ca totdeauna în a mă servi, a promis că va încerca, deşi, bineînţeles, ne dăm seama amândoi cât este de greu în acest moment neprielnic. Trebuie doar să fi auzit şi eu despre raziile ce se fac în stradă de câteva zile pentru a-i depista pe cei care s-au sustras, uneori fără nici măcar o acoperire legală, mobilizării, profitând de haosul şi dezordinea noastră

obişnuită. Simţind o plăcere în a fi grosier, l-am întrerupt întrebându-l dacă

aceste razii nu-l deranjau şi pe el, trebuind în orişice clipă a avea cu sine actele doveditoare.. Cu puţinul ce-l poţi simţi prin telefon, am avut impresia că întrebarea nu i-a căzut deloc bine. S-a grăbit să-mi răspundă că

însărcinări destul de întâmplătoare îl mai reţin în Capitală, dar este o situaţie provizorie, ce nu va mai dura multă vreme. Vagul în care pluteau explicaţiile mi-a accentuat bănuiala că e ceva louche, şi chiar şi faptul că

imediat a trecut, cu abilitatea sa mecanică, la zvonurile cele mai recente ce 282

circulă. Cu tot afrontul ce i-l făcusem, nu era nimic schimbat, nici în vocea, nici în cuvintele sale. Pare sfiicios, la prima vedere, în fapt fiind capabil să

îngroaşe obrazul până la limite neimaginabile, înghiţind orice şi oricât, ca şi când o tactică superioară l-ar face să-şi reprime orişice reacţii omeneşti demne. Este şi aceasta o armă eficientă cu oamenii de tipul meu, care, întrun asemenea caz, văd ridicolă tentativa de jignire a adversarului. Iar cât îl priveşte pe el, presupun acum nu că este bun, cum într-o vreme am crezut (iertându-i, de aceea, inteligenţa modestă), cât capabil într-un mod aproape diabolic de a-şi ascunde resentimentele. Dar ajunge! Am pus la punct modalităţile practice în privinţa demersului pentru Spiridon, alegând să duc eu cererea şi certificatele la Minister (deşi se oferise, cu insistenţă, să treacă

el să le ia, am refuzat, nemaivoind să mă las mereu manipulat). Părea a nu fi la curent cu boala Sophiei.

12 septembrie 1916

Infernala zi de astăzi păruse a începe sub auspicii bune. Indiferenţa ce domneşte acum în relaţiile noastre se poate în orişice clipă transforma în ostilitate. Aceasta cel puţin este starea mea sufletească, ce s-ar putea să o împrumut artificial şi Sophiei, care, încă fiind convalescentă, pierde prea mult timp cu treburile casei. Poate din recunoştinţă pentru tentativa în favoarea lui Spiridon, ea se manifestă cu deosebită amabilitate, dându-mi diverse semne că mă afecţionează. A devenit iar grijulie şi astăzi chiar (voi povesti) mi-a probat grija ei. Nu-i prima oară când observ că oamenii care îţi păstrează cu ranchiună în suflet mii de reproşuri şi ajung chiar la neplăcute manifestări faţă de tine sunt capabili să şteargă a doua zi cu buretele, privindu-şi cu lejeritate faptele proprii grave, iar a treia zi să ia da capo totul, negăsindu-şi în această comportare haotică nicio vină. Nu doar la femei (la care n-ai a aştepta nici logică, nici consecvenţă), ci şi la bărbaţi am observat acest lucru, care îmi inspiră dezgust.

Uneori mă încearcă însă gândul că viaţa este astfel (Sophie însăşi îmi apare uneori ca o alegorie a vieţii!), iar dorinţele mele de ordine şi curăţenie sunt rigide şi artificiale. De aceea arborez şi eu o mină convenabilă, dar dezordinea şi impuritatea la care au ajuns relaţiile noastre continuă să mă

roadă. Teamă mi-e să nu se fi petrecut chiar ceva ireparabil: pentru că, după

întâmplări prea grave, voinţa şi logica mea nu mai au nicio putere asupra sentimentelor mele modificate. Teamă mi-e, repet, să nu se fi petrecut de 283

astă dată un asemenea fapt. Din fericire, ea nu are deloc intuiţia sufletului meu, ceea ce a ajuns să îmi convină. Dar o insistenţă pe această temă, în vremea aceasta de alarme şi bombordamente neîntrerupte, ce face să ne aflăm en danger de mort în orice clipă, cu veşti ale unor morţi apropiaţi, este o impardonabilă frivolitate.

Convenisem cu domnul Ialomiţeanu ca, dacă ajung la Minister, să uzez de numele lui pentru a facilita lucrurile. Am plecat mai târziu de acasă, dar întârzierea mea a fost mai mare decât intenţionasem, pentru că un drum până în centru a ajuns o adevărată aventură. Din ce vorbisem cu Ialomiţeanu înţelesesem că această audienţă, direct la ministru, era confidenţială. Dar, fie că dumnealui a exagerat, fie că, la fel ca totdeauna, excepţiile fiind în ţara noastră mult mai multe ca regula şi intervenţiile curgând gârlă, m-am trezit în faţa unei anticamere pline! Deşi convenisem să nu stau la coadă ca orişicine, ci să intru de cum voi vedea că se deschide uşa, nu m-am putut hotărî a avea acest tupeu. Sfiiciunea firii laolaltă cu principiile m-au oprit şi m-am aşezat pe o canapea încă liberă, alături bastonul, mănuşile şi pălăria, şi m-am pus pe aşteptat. Dar fiecare, odată intrat, nu mai părea a avea de gând să iasă, şi am început a mă panica, având tot astăzi de mers şi pentru lemne. Cealaltă lume n-avea desigur motivele mele de grabă, pentru că se complăcea, făcând conversaţii şoptite, spunându-şi motivul ce-i adusese aici

– acelaşi la toţi, ca şi la mine, am dedus, adică scutire temporară de front.

Unii îşi tot argumentau cazul, confuz şi detaliat, alţii vorbeau prin gesturi şi tot priveau temători împrejur, ştiind că mişună spioni de toate felurile printre noi. Eu, tot mai enervat, scoteam ceasul din buzunarele vestei, numărând minutele cât stătea fiecare înăuntru şi încercând a stabili un mic calcul: inutilă încercare însă. În plus, nenumărate persoane intraseră

dezinvolte sau conduse de câte un funcţionar (aşa cum fusesem şi eu sfătuit să fac), protestele fiind inexistente, pentru că dacă te apucai să protestezi, cum mai puteai aştepta un răspuns afirmativ la cererea ta ce solicita o favoare? Şi ce greu de obţinut favoare! Şi cât de importantă pentru fiecare solicitant!

Ca să mă mai calmez, m-am silit a fi atent măcar la aceste conversaţii, gândindu-mă că poate voi găsi în ele ceva interesant de notat în jurnalul meu. Din păcate, conversaţiile celorlalţi m-au plictisit totdeauna peste măsură, încât şi de astă dată m-aş fi ascuns să nu le mai aud, iritându-mă

prin platitudinea lor. M-am uimit de complicarea relaţiilor sociale unde s-a 284

ajuns, pentru că o audienţă atât de confidenţială se dovedise a fi la îndemâna unei lumi atât de pestriţe. Ori să mă fi minţit domnul Ialomiţeanu? Cei din jur invocau diverse excepţii ce se făcuseră pentru fiul lui X, pentru nepotul lui Y, pentru ginerele lui Z, cu o mare lăcomie de amănunte şi cu tonuri revendicative. Oamenii aveau dreptatea lor, X, Y, Z erau nume cunoscute care ceruseră insistent războiul (dinadins nu le notez, ştiind că odată şi odată aceste pagini vor vedea lumina tiparului şi eu nefiind un Saint-Just din fire), iar acum îşi puneau rudele la adăpost. Dar şi noi, din această

anticameră, ce altceva voiam cu actele noastre doveditoare? Acelaşi lucru, poate cu mai multă îndreptăţire şi cu mai puţine şanse, de aceea, cu mai mult venin. O excepţie este firesc să antreneze încă zece, şi tot aşa, desigur, trebuia făcut acest război pentru întregirea ţării, dar fiecare dintre noi avea dreptul să-l scutească pe cel drag de pericolul lui! Nu puteam să nu observ această defecţiune de logică, aşa cum nu puteam să nu scot tot mai des ceasul din vestă şi să mă uit la el, deşi nu-mi servea la nimic.

Între timp lângă mine venise să se aşeze un tânăr cu o alură de copist la tribunal, având chiar degetele pătate de cerneală violetă şi unghiile necurăţate, cu un cap cu trăsături mari şi dizgraţioase şi ochi de imbecil visător, aşezat puţin strâmb pe gâtul înclinat spre umărul stâng. Posibil să fi fost student şi să copieze acte doar pentru a se întreţine, pentru că, din buzunarul lăbărţat şi ros al hainei ce avea pe piept câteva pete unsuroase, a scos mai întâi ziare împăturite, astfel ca să li se vadă manşeta ( Adevărul, Steagul etc.), apoi Thaïs.

Deocamdată, a pus teancul pe banchetă şi s-a mulţumit cu Thaïs; citind, capul i se lăsase încă şi mai tare spre stânga, spre mine adică, pentru că

percepeam un iz neplăcut al gurii, ieşindu-i prin buzele întredeschise şi de un indecent roşu-vânăt, ce se amesteca însă, într-un mod inimaginabil, cu un parfum Heliotrope blanc, cu care îşi îmbibase batista şi reverele. L-am recunoscut, amintindu-mi că se dădeau în vânt după el liceenii în juneţea mea – hélas! – îndepărtată.

Când şi când, scutura capul ca să-şi aşeze pletele foarte negre şi foarte lucioase, scuturându-şi pe umeri mătreaţă. Sila mea îmi făcea plăcere, ca un gest de cruzime, trezindu-mi totuşi ecoul unei vagi îndoieli: nu s-ar fi cuvenit să-l privesc cu mai multă îngăduinţă pe acest tânăr cultivat, de o politeţe indiscutabilă? Am tranşat, trăgându-mă mai departe de el, având justificarea că el tot nu observă, fiind cufundat în lectură, dar tocmai în acel moment am 285

auzit: pardon? Se poate? Junele politicos şi-a adunat ziarele şi le-a îngrămădit pe genunchii pantalonilor şifonaţi, iar eu a trebuit să mă trag spre el ca să fac loc unei doamne corpolente şi destul de trecute care s-a aşezat în stânga mea, înecându-mă cu un parfum violent, ce nu l-am putut recunoaşte.

O vreme atenţia ei a fost doar la imensa pălărie ce se deranjase şi, ca să şi-o puie la loc, a scos acul pălăriei şi apoi l-a vârât înapoi în cocul umflat, cu un gest atât de decis, încât eu, cu nervii mei sensibili, m-am înfiorat: am trăit halucinaţia că şi-l înfigea în creieri.. Deşi strâns în corset, pieptul mare deborda şi întindea năstureii mulţi, prinşi cu greutate în bride. Peste cârlionţii cărunţi de la ceafă şi spatele rotunjit de o cocoaşă de grăsime ţinea cu afectare o etolă de blană (cât se poate de nepotrivită la această vreme, mi s-a părut, zărind prin draperia trasă de la fereastra anticamerei cerul albastru, ca într-o zi de vară). Când a terminat cu pălăria, a început să-i povestească unui domn cu cioc alb ce stătea pe un scaun alături cum s-a zbătut ca să obţină concesiunea chioşcului de ziare, pentru că fie-iertatul a răposat în februarie şi erau mulţi doritori ce voiau să încalce dreptul unei văduve, iar acum, când l-a obţinut, toată lumea vorbeşte că n-are să mai renteze şi, ce-i mai rău, băiatul nu a mai putut fi scutit de mobilizare, deşi a fost declarat o dată inapt. Astfel că tot ea a venit, mămuşorule, du-te tu, a rugat-o bietul băiat, du-te tu, că eu nu mă descurc! Dar ea? Atâta e de timidă, că e gata a leşina când trece pragul unei audienţe.. Dar având casă grea, şi fată de măritat, şi alta mare, dată de suflet, măritată mai demult după un oltean din Pantelimon, ajunsă de nevoi şi cu o droaie de copii atârnaţi de poală..

Am scos iarăşi ceasul şi m-am uitat la el, ajuns în culmea enervării! Cum să

Are sens

Copyright 2023-2059 MsgBrains.Com