Jurnalul Profesorului Mironescu
22 august 1916
Ţignalele sergenţilor de stradă, clopotele bisericilor şi sirenele fabricilor au dat azi-noapte alarma de câteva ori. Apoi s-au pornit tunurile, care n-au încetat o clipă, şi, printre ele, mitralierele. O beznă foarte deranjantă, prin care orbecăiam toţi, nervoşi şi adormiţi. Bineînţeles că am avut dificultăţi ca să-mi conving oamenii să coboare în pivniţă (aşa cum cere Ordonanţa poliţiei), opiniunea generală fiind că nu există pericol. Până acum, într-adevăr, se pare că vizitele Zeppelinului, căruia oamenii îi spun „ţipiligul“, nu au provocat victime. Spre dimineaţă, frânţi de oboseală, am urcat în odăi, profitând că artileria noastră se mai liniştise, dar, după un mic răgaz, a început iar. După o asemenea noapte, obiceiurile casei s-au perturbat, astfel că, atunci când, după 11, un automobil s-a oprit în poartă, abia terminasem micul dejun.
Era distinsa doamnă Nicolaid, una dintre damele patronese de la Societatea Regina Elisabeta, care trebuia să meargă la Gara de Nord să le împartă soldaţilor ce plecau pe front cele de cuviinţă. Aflând doar în ultimul moment că va fi lipsită de orişice ajutor, doamnele ce urmau să-i ţie companie decomandându-se, s-a urcat în automobil întovărăşită doar de o servitoare şi de devotatul ei soţ. După câţiva metri, s-au gândit să rişte un ocol prin Şoseaua Bonaparte şi să apeleze la Sophie, contând pe firea ei săritoare şi neprotocolară. N-au avut prea mult timp de stat, suficient însă ca să facem o scurtă plimbare prin grădină, bucurându-ne de această târzie dimineaţă de vară, şi ca Sophie să ne arate, cu mândria obişnuită, noile ei sorturi de trandafiri. Am stat la o mică parolă în chioşc, în faţă cu o cafea naturală, ce de la o vreme a ajuns un adevărat lux, schimbând impresii despre noaptea atât de agitată şi despre Zeppelinul-fantomă de care pomeneau ziarele de dimineaţă. Doamna Nicolaid ştia direct de la Crucea Roşie că la Constanţa sunt peste o sută de victime ale bombardamentului atroce. Le-am împărtăşit ceea ce poate nici nu mai este un secret, că
Brătianu a intervenit special şi personal la Bussche, ambasadorul Germaniei, 263
pentru a nu se face război aerian asupra populaţiunii civile, şi chiar a primit asigurări în această privinţă. Cum orele erau înaintate, iar soţii Nicolaid ţineau să ajungă cu punctualitate la gară, ne-am ridicat şi am părăsit chioşcul. Din păcate, Sophie chiar se afla în imposibilitatea de a da ajutor, fiind chinuită de o migrenă barbară, ce nu se mai rezuma la obişnuitele dureri de cap, ci îi dădea şi ameţeli şi vomismente. Margot s-a oferit însă cu multă tragere de inimă să-i ţie locul, iar eu a trebuit să cedez la insistenţele d-lui Nicolaid de a-i însoţi, ca să văd cât de mult s-a schimbat capitala după
numai cinci zile de stare de asediu. Înainte de plecare am avut o discuţiune deranjantă cu Sophie, ea refuzând categoric a fi văzută de doctor, eu anunţând-o, cu calmul meu, pe care ea îl cunoaşte de ceea ce este capabil, că
mă voi vedea silit a apela la doctorul Fundăţeanu, peste voinţa ei. Trebuie să
recunosc că nu era momentul potrivit, mai ales ţinând seama şi de starea ei de nervi. A reacţionat violent, din pudoare şi încăpăţânare, şi am plecat suficient de prost impresionat de schimbul de cuvinte ce a avut loc (aşa cum detestăm amândoi) devant les domestiques. Sunt momente când totul îmi pare pierdut şi nu mai sper la nici cea mai mică înţelegere. În automobil m-am străduit a-mi ascunde, din discreţie, starea de spirit în faţa celor doi, ce îşi arătau tandreţea reciprocă, tachinându-se; din câte am auzit, ils ont toujours été raisonnablement heureux en ménage, încât spectacolul lor îmi trezea tot felul de impulsiuni usturătoare.
Dintr-odată am fost conştient că ceea ce resimţeam era pur şi simplu invidia cu care (fiinţă fericită în această privinţă!) nu prea m-am întâlnit în viaţă! Jena de mine însumi, dar mai ales spectacolul străzii m-au calmat. Nu, inexact! De fapt mi-au înlocuit nemulţumirea cu o îngrijorare, care însă mi-a părut mai uşor de suportat, fiind şi legitimă, şi colectivă. Această îngrijorare era total diferită de suferinţa geloziei şi a neînţelegerii, care te umple de întuneric şi te stăpâneşte la fel de umilitor (şi de total!) ca şi foamea fizică.
Încă din mahala, dar cu atât mai mult spre centru, deasupra prăvăliilor fluturau tricolorul şi drapelele aliate. Pe ziduri, manifestele şi ordonanţele pe care apucasem, mai toate, să le citesc. Oprind însă la o înghesuială la Matache, am citit neatent mai întâi acel OSTAŞI! Apoi: DE-A LUNGUL VEACURILOR UN NEAM ÎNTREG VĂ VA BINECUVÂNTA ŞI SLĂVI.
264
Nu cred că oboseala nervilor e cea care a făcut să-mi ţâşnească deodată
lacrimile. Totuşi am trăit bine cunoscuta jenă pentru excesele mele de sentiment, pentru idealismele pe care s-a găsit totdeauna cineva apropiat să
mi le reproşeze. Chiar să mi le vâneze, creându-mi à propos de ele o permanentă senzaţie de vinovăţie şi ruşine. Şi, într-adevăr, cum să-ţi vie a plânge citind ordonanţele regale pe care lucizii le critică în fel şi chip, iar mulţimea le ignoră, alergând fiecare zăpăcit printre cobiliţele oltenilor sau la coadă la brutărie?
Astfel, oraşul arăta destul de straniu, fiind aproape lipsit de mijloacele obişnuite de circulaţie. Abia seara mi-am dat seama cât am fost de norocoşi, aflând că nenumărate automobile, trăsuri, chiar şi taximetre au fost rechiziţionate în stradă şi trimise spre Turtucaia. Semn că totuşi lucrurile nu sunt chiar în regulă, acolo. În aşa linişte, zgomotul maşinilor militare ce goneau părea şi mai strident. La mari intervale de timp trecea câte un tramvai, atât de aglomerat încât unii oameni ajunseseră a merge pe scară!
Trotuarele, în schimb, debordau de lume ce îşi ducea în braţe pachetele, o adevărată panică a cumpărăturilor pe care uşor o poţi înţelege, mai ales că, deodată, o serie de lucruri – carne, ouă, lapte, dar chiar şi pâine – nu se mai găsesc.
În această clipă m-am oprit şi mi-am recitit însemnările, constatând cu nemulţumire că par a fi scrise, prin stângăcia şi naivitatea lor, de un gimnazist. Veşnica dramă – una simţi, alta iese pe hârtie! Voi continua totuşi, deşi sunt conştient că esenţialul îmi scapă.
De pildă, senzaţia că feţele ce le-am întâlnit îmi transmiteau uimirea lor: această neşansă a istoriei ni se întâmplă chiar nouă! Chiar suntem o generaţie de sacrificiu! N-au fost numai vorbele mari cu care ne-am obişnuit atât încât nu le mai luăm în seamă! Aceeaşi uimire o trăiesc şi eu, oră de oră, de când în noaptea de 14 august m-au înfiorat clopotele bisericilor, anunţând mobilizarea generală! Cuvinte pe care până acum le-am rostit de atâtea ori în faţa tinerilor – destin colectiv, soartă, istorie – le simt acum în cu totul alt mod, aş spune religios şi întunecat; iar gândurile ce-mi trec cel mai des prin minte nu sunt doar ale mele: temându-ne fiecare doar pentru noi şi ai noştri, dorim, aşteptăm, sperăm toţi acelaşi lucru.. De aceea mi s-a părut că şi pe feţele ce le întâlneam citeam lucruri asemănătoare: uimirea că totuşi s-a întâmplat, neliniştea faţă de răul ce ne aşteaptă, neîncrederea şi 265
răbdarea – acea atât de bine cunoscută putere a noastră de a răbda care, totodată, poate să ne deservească.
Înainte să fi căzut în asemenea reflecţii banale, ajunseserăm însă la Gara de Nord, intrând într-o cu totul altă stare – de exaltare. Solemnitatea ce mi s-a părut că totdeauna o degajă această construcţie modernă, sonoritatea paşilor noştri, pierzându-se în sonoritatea celorlalţi paşi, vibraţia sufletească
a mulţimii ce se adunase mi-au ridicat obişnuitul nod în gât, deşi abia apucasem să văd uniformele verzi-albastre şi chipiele ostaşilor – unii în picioare, alţii aşezaţi pe muchiile vagoanelor de marfă, deschise. Noi, ce veniserăm ca să-i conducem, nutream convingerea că asistăm la un moment solemn, total deosebit de cele ordinare, astfel că starea cea mai obişnuită era uitarea de sine. În acele clipe mi-a trecut prin minte să merg să fac diligenţe speciale spre a fi mobilizat, deşi ştiam prea bine că e o imposibilitate.
Dovadă că n-am ajuns încă la puterea de a-mi accepta locul de margine, în care viaţa m-a împins şi mă va împinge tot mai mult de acum înainte.
Împrejur se cânta La arme cu lacrimi în ochi, aceeaşi îndrăzneală a unor voci ce se ştiau puternice, melodioase, aceeaşi şoaptă jenată a celor afoni şi timizi ca în noaptea de Paşte. Cântam şi eu, bineînţeles, cu glas scăzut. Mulţi veniseră cu flori şi le dădeau acestor oameni obişnuiţi, pe care închipuirea noastră livrescă îi sacraliza, coborând asupra capetelor negricioase şi nebărbierite nimbul idealelor. Cântând, am privit mai atent împrejur, trecând de la ochii curaţi ai unui licean, pe un obraz plin de coşuri şi sub nişte sprâncene îmbinate, la o doamnă corpolentă, cu un decolteu veşted şi stacojiu, împins de strânsoarea corsetului, apoi la un (probabil) profesor de liceu cu creştetul ros de chelie şi privind afectat prin monoclu, apoi la o familie respectabilă, ţinând în jurul ei copilaşii, în cele din urmă, la două
drăgălaşe demoazele, care ciripeau sub umbreluţe. . Dar la ce servea un asemenea fastidios inventar uman în care la nesfârşit mi se fărâmiţa privirea? Cum se putea naşte un suflet colectiv din trupuri atât de diferite?
Iată mirarea mea, aceeaşi ce mi-o trezesc lucrurile cele mai simple! Şi totuşi, ceva mai mult decât întâmplarea ne unea pe toţi (am simţit pe peron, acolo), nu numai destinul, ci şi resorturile unei mentalităţi, pulsând în noi cu aceeaşi viclenie discretă, dar şi cu aceeaşi putere ca foamea, ca dorinţa de împerechere..
Să las însă divagaţiunile la o parte! Trenurile militare erau arhipline, iar altceva nu mai circula; pe liniile din cap erau trase două trenuri sanitare, cu 266
acoperişul vopsit în alb, şi pe acoperiş o uriaşă cruce roşie – probabil pentru a fi văzute şi ocolite de avioane. În lungul peronului, madame Nicolaid şi Margot au trecut pe sub ferestrele trenului, întinzând ţigări şi pachete de alimente soldaţilor: în urma lor venea servitoarea cu coşurile, iar noi le acompaniam, de la o anumită distanţă. Cum pachetele doamnei Nicolaid s-au sfârşit mai devreme, ea a început a împărţi bani, dar, neavând mărunte schimbate, a cam bulversat spiritele, scoţând o hârtie de douăzeci de lei şi voind ca acela ce o ia să o împartă cu câţiva încă. Bineînţeles, s-au repezit mai multe mâini, eu! eu! eu!, şi ea, intimidată de cererile tot mai imperioase, a dat-o la întâmplare celei mai grăbite. Comentariile triviale ale celor dezamăgiţi, care mi-au ajuns la ureche, eu venind chiar în urma doamnei, m-au mâhnit. Chiar m-au revoltat, în acel mod în care de obicei mă revoltă
viaţa, de câte ori, coborând brusc din nori, mă izbesc de ea. Şi tocmai atunci Margot a mai provocat şi ea un mic incident regretabil: părându-i-se, cum a explicat mai târziu, că s-a dat semnalul de plecare, a aruncat pachetele de ţigări ce-i mai rămăseseră. Bieţii oameni au sărit fiecare pe unde erau, s-au repezit să le apuce, îmbrâncindu-se, luându-se în gură, chiar strivind mâini, degete sub cizme. O busculadă ce am regretat-o întrucât strica tot ce arătase atât de frumos înainte, iarăşi dând pe faţă sărăcia şi primitivismul ce ne stăpânesc. Starea mea psihică fiind labilă şi înclinată spre melancolie, deodată am văzut spectacolul eroic de mai înainte descompus în scene cotidiene, unul scobindu-se în nas, câţiva jucând barbut, altul uşurându-se aproape la vedere, un grup aruncând vorbe deşucheate generoaselor noastre doamne, altul tratând cu nişte servitoare unguroaice. . În continuare, bine cunoscuta năuceală de când compar spectacolul vieţii şi imaginea ei ideală. Dar propria mea cenzură, introdusă odată cu cea a ministrului de Interne, I.G. Duca, din prima zi a stării de asediu, a funcţionat prompt: nu-mi era permis să văd nimic josnic în comportamentul acestor oameni ce plecau să moară pentru o idee, în vreme ce eu urcam în confortabilul automobil al d-lui Nicolaid, urmând să facem obişnuita promenadă pe Calea Victoriei şi să
luăm obişnuita café glacé la Riegler, lăsând în urmă rumoarea Gării de Nord şi vagoanele înţesate pe care tot aceste mâini muncite (se vedea după litera stângace) scriseseră: Unde-s tigrii din Carpaţi? România Mare – şi alte asemenea.
Dispoziţia moralistă se vede că nu este doar apanajul meu, pentru că, apropiindu-ne de centru, văzând câtă lume ieşise să se plimbe, cum de la 267
mesele aşezate pe trotuar, sub umbrelele obişnuite, doamnele şi domnii îşi aruncau unii altora semne de recunoaştere discretă, bezele, ridicau pălării etţetera, iar cele mai frecvente comentarii erau provocate de nemulţumirea generală că, odată cu starea de asediu, guvernul a interzis consumul băuturilor spirtoase, văzând deci acest spectacol frivol, onestul domn Nicolaid (infirm din cealaltă campanie) s-a indignat. Cum, a spus, în ziua când s-au anunţat primele pierderi, peste cinci sute de răniţi, iar morţi desigur mai mulţi de câţi ni se spune, este posibil ca aici să nu se fi schimbat nimic? De-a dreptul neruşinată mi se pare această dorinţă de petrecere!
Bine, a râs drăgălaşa doamnă Nicolaid, dar noi ce căutăm aici, chéri?
În automobil, la întoarcere, d-l Nicolaid mi-a povestit avatarii sorei sale Nathalie (căsătorită acum nici o lună cu magistratul Creţeanu). Surprinşi en voyage de noces la Sinaia, la hotel Caraiman, pe lângă neliniştea că frontul este atât de aproape (ah! ce şoc să-ţi dai seama deodată că în orişice clipă ţi se poate întâmpla orice, nemaiexistând acele legi şi obişnuinţe care să te apere! a plâns pauvre Nathalie, căreia în înghesuială îi smulseseră pălăria), s-au trezit cu toate trenurile suspendate, afară de unul singur, la care era o îmbulzeală de nedescris. Bietul Creţeanu, băiat de familie, nelovit de viaţă, a dat în dreapta şi în stânga şi a făcut zeci de intervenţii pentru a reuşi să-şi suie bagajele într-un vagon anume, care însă deborda. De circulat au circulat într-un vagon de marfă până la Ploieşti şi, sub ameninţarea cu arma, o brută
de soldat i-a silit să se aşeze pe jos, chiar în băligarul de cai, oameni de bună
condiţie amestecaţi cu lume proastă, un aer irespirabil, o beznă perfectă, teamă de păduchi, de râie, de ce ai fi putut să iei atingându-te de toţi nespălaţii. Apoi, o noapte întreagă în gara din Ploieşti, neavând nici măcar o bancă pe care să te aşezi. La venirea trenului o disperare atât de mare, încât erau gata a fi călcaţi în picioare. L-am rugat stăruitor să-şi repete istorisirea şi la dejunul pe care l-am luat împreună, dar Sophie nu a arătat prin nimic că
şi-ar aminti motivul atâtor certuri – vilegiatura –, iar după plecarea lui n-a vorbit cu mine în continuare.
După-amiază am încercat să nu ţin seamă de atmosfera neprielnică şi să
lucrez. Simt că orişice pagină întârziată este o vină, viitorul fiind atât de nesigur. Iată cinci ani, cel puţin, de când nimeni nu s-a mai aşezat asupra a ceva important, fundamental, simţind deasupra tuturor capetelor sabia lui Damocles – războiul inevitabil! Deşi aşa ceva intenţionez prin lucrul meu, nu sunt scutit de spinii culpabilităţii pentru că dau frâu liber firii mele încete, 268
utopice şi laborioase, în loc de a sluji cultura printr-o carte ce s-ar putea publica repede. Mai exact, s-ar fi putut! Până la ora cinei am rămas în cabinet, fiind scutit de grijile corespondenţei, ce s-a rărit mult. Starea generală surprinzător de bună. Nimic important nu a intervenit până la această oră, când îmi termin însemnările. M-am decis a-mi păstra calmul cu orişice efort, iar pentru îndepărtarea sufletească a Sophiei voi căuta soluţiunile într-un moment de acalmie.
