Adică: Ce aş putea spune eu, care nu am fost la Curtea-de-Argeş, şi nici la înmormântare n-am asistat, şi nici pe premierul Brătianu nu am avut cum să-l văd, cu sau fără căciulă pe cap…
Dar acest sens insolent a existat cu adevărat în cuvintele musafirului? Şi în oglindă a tremurat într-adevăr un surâs grăbit al Sophiei, îndreptat expres spre tânăr, vrând să-l îndemne să tacă odată, vrând să-l îndemne să mai stea, vrând ce? Vrând ce să îl îndemne? Dar a existat, într-adevăr, acest surâs al Sophiei, îndreptat spre Ialomiţeanu, în oglindă?
Ambarasanta onestitate nu-i dă voie Profesorului să aibă o certitudine şi, cum totdeauna şocul primei bănuieli i se spulberă foarte repede, chiar în această clipă, el nu mai ştie dacă ce a văzut era adevărat ori se află sub delirul minţii sale – neurastenice, suspicioase.
255
Privind neatent afară, spre terasa cu clematite, Profesorul Mironescu clipeşte repede din ochii obosiţi: sub axa senină a după-amiezii târzii, umbre neclare, sporite, îi pare că trec fără să atingă pământul.
Inutil i-ai făcut nesuferitului de Titi acel discret semn să încheie cu balivernele, el îi tot dă înainte! Oh, ce târziu este şi cum te simţi tot mai rău!
Respiră însă adânc şi gândeşte-te la ce plăcute erau dimineţile de altădată, când nu ţineai încă salon deschis şi nu venea nimeni în vizită, nici măcar acest nesuferit domn Ialomiţeanu. Respiră adânc şi gândeşte-te ce plăcute erau dimineţile de acum câţiva ani, când abia vă întorseserăţi din splendida Italie! Te sculai devreme, aşa cum ţie are să-ţi placă să o faci toată viaţa – oh, cerul rose-pâle, siluetele înroşindu-se ale celor doi plopi pe bolta învăpăiată, priveliştea ce o aveai de la fereastra budoarului tău, un incendiu care chiar în pieptul tău exploda, cu presimţirea unei mari iubiri ce va veni odată, şi vei trăi atât de intens încât te va durea şi fericirea… Respiră şi aminteşte-ţi mersul în şaretă, zdruncinăturile ei prin hârtoape, legănatul plăcut când intra pe un drum lin, câmpul verde desfăcându-se la nesfârşit într-un evantai, şi olanele roşii ale conacului rămânând tot mai în urmă, şi ciripitul asurzitor al păsărilor, ca şi când ai călca peste o grămadă de sticle sparte, oh, aerul proaspăt şi viu şi dudele verzi, sămânţoase şi fade, spre care întindeai din mers mâna, şi frunzele aspre îţi biciuiau palma, laşi să cadă lângă jeţ
evantaiul şi nimeni s-ar părea că nu observă gestul tău de scuză grăbită, gestul de scuză că mergi să te prepari pentru sindrofie, că ai să revii – ai să
revii?
Mergi spre uşă cu paşi grăbiţi, cu dinţii strânşi, cu nările atât de larg deschise încât simţi cum ochii ţi se albesc, când pui mâna pe clanţă auzi cum se prăvălesc în spatele tău bătăile pendulei…
Plecarea Sophiei, supărată sau nu, l-a destins pe Profesor. Îl priveşte mai destins pe neastâmpăratul tău musafir, în care răul se arată prin mişcarea continuă… Iată-l, elegant cât poate fi unul ca el, cu acest costum nisipiu pe care a declarat că abia în această după-amiază l-a scos de la croitor! Costum nisipiu deci, apoi cravată roşie, apoi şosete de mătase albă, o alură de june sclivisit ai putea spune, dacă silueta nu ar da semne că se îngroaşă. Şi acest fel furtiv, furişat, de a privi, ca bărbaţii cu anume obiceiuri nemărturisibile!
De care poate nici măcar nu este atât de străin?
Pentru că, la urma urmei, ce poate fi veşnicul său neastâmpăr? Şi modul acesta de a curta platonic şi neangajat doamnele şi domnişoarele, prin toate 256
casele onorabile unde intră, ce altceva poate fi decât un mod de a-şi ascunde lipsa de interes adevărat pentru ele?
— Te rog numai o clipă să mă ierţi, dragul meu. Numai o clipă am să te lipsesc de compania mea, spune Profesorul, ridicându-se, cu un oftat uşor.
Cu spatele uscăţiv adus sub haina prea largă, Profesorul păşeşte spre uşa care dă pe terasă.
— Dar bineînţeles, vai, bineînţeles! … Am abuzat şi aşa prea mult… Vă
asigur că de cum am intrat am vrut, deşi mă făcusem vinovat prin această
mult prea timpurie sosire…
— Ei, dragă, fii, te rog, serios… Parcă ne înţeleseserăm să renunţăm între noi la atâtea fasoane şi scuze… Vreau să respir puţin aer curat, înainte de a merge amândoi până sus să ne pregătim ţinuta…
Profesorul lasă să-i cadă din mână perdeaua de iederă şi caprifoi, pe care o ridicase când se întorsese să-i răspundă domnului Ialomiţeanu, şi îşi sprijină coatele de marginea terasei.
Apoi inspiră adânc. Un timp îşi ţine răsuflarea în piept, umflându-şi cuşca toracică în care, striviţi, se sufocă, mucegăiesc plămânii. Respiră, face câţiva paşi pe terasă, îşi încrucişează din nou braţele pe balustradă. Miroase ameţitor a iarbă, a fân, a pământ, a copilărie îndepărtată, şi el simte că e vară.
E vară – e vară – e vară…
Aerul înceţoşat de albastru, umbra catifelată a clematitelor, mirosul de regina-nopţii şi de petunii. Straturile de trandafiri ai Sophiei, luminoşi în penumbră, dincolo de ele, în grădină, două scaune de răchită, alăturate.
Neliniştitoare alăturarea celor două scaune goale, păstrând ca un schelet o posibilă conversaţie dusă în şoaptă. Dar, dând la o parte neliniştea aceasta, Profesorul simte iarăşi, ca o dulce remuşcare, ca un dulce fior, că e vară…
E vară – e vară – e vară…
Şi câte veri? … Şi ce fel de veri de-acum înainte? …
Pentru că, iată, priviţi de aproape, chiar şi lăstunii au strigăte şi ciocuri feroce, iar zborul lor nu e doar plutire fără efort. Privit de aproape, zborul lor devine zbatere disperată. De-aproape privind, vezi încrâncenarea aripilor, zvâcnirea lor încordată ca să despice materia străvezie şi faci câţiva paşi într-o parte, cu spaima că ar putea să te străpungă, venind. Şi dacă faci câţiva paşi alături, ai să vezi faţa lucrurilor cum se schimbă… Ce neaşteptat de repede înţelegi şi cum priveşti în jur tot mai atent, o atenţie tot mai 257
lacomă cu cât înaintezi în vârstă, încă mai citeşti, încă mai aduni cunoştinţe, încă le mai clasezi şi încerci să deduci altele noi din ele, dar o faci tot mai lipsit de chef, ca şi când te istoveşte un presentiment. Poate chiar ştii că
boala nu te va mai lăsa să împărtăşeşti şi altora ce afli acum şi că nici măcar timpul ca să le scrii n-are să-ţi mai rămână… Nu ţi-a mai rămas (simţi) decât să priveşti tot mai atent; şi atunci când boala nu-ţi mai aminteşte de trup, atunci când el nu te mai apasă ca o prea uzată, prea vulnerabilă haină, ţi se întâmplă să te simţi doar o lacomă…
Doar o imensă privire…
Iar lumina cerului de ivoriu catifelat dă o clipă iluzia că ar vindeca şi mucegaiul plămânilor, şi acea cocleală a sufletului pe care ţi-o dă gândul însoţirii cu cine n-ar fi trebuit s-o faci niciodată…
Profesorul Mironescu intră în salon cu un oftat fericit…
— Ce-ai spus, dragul meu? Că tocmai de la serbare ai vrea să pleci? Nici prin gând să nu-ţi treacă o asemenea infamie! Altfel, ai avut suficient tact ca să nu faci această declaraţie trădătoare în faţa doamnelor! Ţi-ai dat seama la vreme că în niciun caz aşa ceva nu ţi se va ierta! Aşa că, te rog, acum fă
bunătatea şi mă însoţeşte la catul de sus, să mergem să ne punem amândoi la punct ţinuta…
Nu te deruta de această comportare, îndulcită fără motiv în numai câteva minute: astfel este firea lui încât, după ce s-a purtat cum nu trebuie, revine şi se arată cel mai gentil om. La fel în această după-amiază: simţind că te primise prost, fiind prea mirat de sosirea ta, a căutat să repare situaţia şi câteva ore te-a copleşit cu sporovăiala lui. Acum aproape îţi face curte. Ceea ce nu trebuie însă să te înduplece. Aşa că înclină-te încă o dată şi spune-i politicos cum stau lucrurile:
— Desigur, aş merita a fi pedepsit pentru lipsa de cuviinţă cu care… Dar oare ce pedeapsă mai mare poate exista decât a fi lipsit de strălucitoarea sindrofie? Din nefericire, obligaţiuni presante…
Profesorul înaintează în salon, ce tăioasă continuă să-i pară, şi după atâţia ani, lumina electrică ce albeşte feţele şi le face nefireşti! Îşi duce ca un copil batista la ochii obosiţi şi, când îi deschide, lumina îi pare încă şi mai artificială! Şi mai nepotrivită! Total nepotrivită, total artificială îi pare şi scuza musafirului – în plus, venind prea târziu! Dar cum? Vorbim de trei ore, iar lucrul cel mai important abia acum îl spune?
258
Şi totuşi, deodată, Profesorul aproape nu mai simte oboseala. Aproape începe să aştepte cu plăcere serata. O uşurare atât de bruscă, încât pare o veritabilă bucurie, ceea ce trebuie însă să încerce să ascundă, răspunzându-i musafirului:
