Faptul că este auzit în tot salonul cum vorbeşte cu un copil, întreprindere pentru care, se ştie, îţi trebuie un talent special, îi sugrumă glasul subţiratic.
— Attendez-moi un tout petit moment, je viens vous porter secours…
Cu maiestatea femeilor înalte, doamna Mironescu se îndreaptă şi ea spre măsuţa cu pricina. O fetiţă îmbufnată, care cu greu se abţine să îşi înşface păpuşa de un picior, să o azvârle în coşuleţul ei şi să tragă deasupra perdeluţele cadrilate – aşa arată Sophie în clipa când reuşeşte să-şi ia, în sfârşit, în braţe păpuşa cheală, cu obrăjor palid şi nas bătrânicios. O aşază pe genunchi şi o aşteaptă răbdătoare să se potolească până când, într-adevăr, aceasta încetează să mai dea din picioare şi din mâini, pe bluziţa de marinar alunecându-i, amestecate, lacrimile şi saliva.
În acest moment, când liniştea din salon s-a restabilit, Profesorul Mironescu le adresează celorlalţi un zâmbet jenat, de scuză:
— …departe de mine însă gândul de a cârti împotriva luminilor Apusului!
Ştiţi bine că nu fac parte dintre cei ce au ridicat baricade numai pentru că o trupă de diletanţi au urcat limba franceză pe scena Naţionalului! Vă mai amintiţi, sper, toată discuţia noastră de-atunci, când am taxat drept un fleac manifestaţia! Dar tocmai pentru că port în mine această recunoscătoare iubire filială faţă de Franţa – aşa cum simte tot românul! –, nu se poate uneori să nu mă doară ridicolul ei… De o parte, venerare, imitaţie, în tot ce 246
se poate, a Occidentului, de cealaltă, ignorare binevoitoare. Dezinteres. Să
spun chiar mai mult? Să spun dispreţ? Ne-ar răni prea tare, însă adevărul…
Divaghează, divaghează, iar tânărului iarăşi îi trece prin minte că atunci când, atât de prost inspirată, Sophie s-a aplecat să îl şteargă cu batistuţa, Profesorul (poate!) îl privea ascuns sub bolta de iederă şi clematite de pe această terasă spre care dă uşa întredeschisă! Şi acum dinadins bate câmpii, aşteptând… Ce? Evident, clipa când are să-i vină cel mai la îndemână ca să
declanşeze un scandal public ce îi va briza şi viitor, şi carieră, şi intrare în lume! Când îi trece prin minte un asemenea gând nebunesc, junele abia se abţine să nu salute în mare grabă pe toată lumea şi, înşfăcându-şi bastonul şi pălăria, să coboare cele câteva trepte, să ajungă dintr-o săritură la poartă, să
o ia la goană pe stradă şi să nu mai pună piciorul aici niciodată… Afară, oh!
Mai repede, afară…
— O amintire mi s-a ivit în minte, în acest moment: seara când generalul Pau, trecând spre Petersburg, a fost aşteptat în gară de mii şi mii de oameni.
O imensă mulţime delirantă, cu flori, cu drapele, cu nelipsita Marseilleză, cu ovaţii şi lacrimi. Mă aflam în automobilul amicului Jorj şi n-am să neg că
eram mişcat! Există, nu?, o emoţie colectivă ce te prinde, asupra căreia nu mai ai niciun control. Mi-am regăsit spiritul critic la dineul lui Mişu Cantacuzino, când m-am trezit aşezat chiar vis-à-vis de generalul Pau.
Mulţimea tot sub geamuri, drapele, discursuri, ovaţii, lacrimi… De data aceasta, emoţia m-a prins mai greu, pentru că aveam în faţă figura năucită a generalului Pau. Regulile diplomaţiei îi cereau să afişeze şi el sentimente pentru România, din păcate însă nu ştia mai nimic despre noi şi nici înflăcărata noastră demonstraţie nu-i crescuse prea mult apetitul. Fiind soldat, respectul său se îndrepta spre germani. Despre germani a şi vorbit mai târziu, de altfel. Numai că sper, dragul meu, că tot ce-am povestit până
acum n-are să te facă să concluzionezi c-aş fi germanofil! Preferinţele mele coincid cu ale majorităţii, dar la vârsta mea frumos mi-ar sta să fac în stradă
agitaţie cu tricolorul? Am eu temperamentul mentorului dumitale, domnul Marghiloman? Iar firea mea ezitantă m-a oprit să mă număr printre cei activi… Nu m-am simţit nicio clipă în stare să provoc, prin glasul meu, dureroasa jertfă a războiului. De aceea, când aud atât de des cum i se reproşează lui Brătianu meschinăria cu care cântăreşte şansele alianţei, când într-o parte, când în cealaltă… Meschinărie? Vi se pare cuvântul potrivit?
247
Doamna Mironescu îşi ascunde căscatul dincolo de evantai. Apoi închide evantaiul, se uită ostentativ la pendulă şi tot atât de ostentativ la soţul ei.
Potrivindu-şi ochelarii pe nas, acesta îi face un semn liniştitor: să mai aibă
puţină, numai puţină răbdare!
— Probabil, surâde domnul Mironescu, o să fiţi contrariaţi când am să vă
dezvălui motivul pentru care, din ce în ce, nu mai agreez pamfletul. Am colegi literaţi care se pamează pentru că acest gen este cultivat cu strălucire, într-o literatură tânără. Vedeţi însă că eu aici am ajuns: să detest exagerarea pătimaşă. Astfel că pun excelenţa pamfletului nostru în relaţie cu semnele civilizaţiei insuficiente. La o privire atentă poţi vedea cum lucruri disparate se leagă…
O lumină aurie încinge cerul şi conturează cu negru acoperişurile cu ţiglă
roşie de vis-à-vis: ce imperceptibil se modifică aerul dulce de-afară, ce infinite nuanţe capătă! Oare şi junele amic să aibă o secretă înţelegere cu mersul aştrilor, cu natura? Pentru că iată-l de atâta vreme postat lângă uşa dinspre terasă, strecurând mereu o privire afară, ca să vadă ce? Peronul?
Strada? Grădina?
— …Aşa că toată bine cunoscuta mea iubire pentru poporul de jos nu are să mă orbească într-atât încât să fac precum acei înalţi funcţionari care, la vizita oricărui străin, nu le scot nimic altceva înainte decât veşnicii căluşari, de parcă numai aceasta ar însemna România… Când în atâtea cazuri însemnează sărăcie, primitivism, provizorat anarhic… Toată bine cunoscuta mea iubire pentru ţăranii români nu mă poate face să nu recunosc că sunt mai înapoiaţi decât alţii din Europa. Nu-i vezi, dragul meu, deprinşi de mizerie să mănânce mămăligă cu oţet, să meargă cu pantofii în mână până la intrarea în oraş şi doar acolo să se încalţe? Aici, dragă, susţin ca şi liberalii că
reforma este necesară.
Sophie oftează şi, continuând să o ţină de mână pe Yvonne, îşi tamponează
obrazul cu batistuţa. Ce agasantă după-amiază! Iar răurile fac să o suporte tot mai greu pe fetiţa care i se foieşte în poală.
Yvonne nu pare să găsească agreabil să stai în braţe la Muti. Nu se cuvine să îţi lipeşti obrazul de Muti, pentru că îi strici fardul, nu ai voie să o apuci de cap, pentru că imediat şi-l trage înapoi cu o grimasă, nu ai voie să-i scoţi spelcile… Când te ţine Muti în braţe, în locul unui piept drept şi ocrotitor simţi neplăcute rotunjimi moi prin taftaua care tot timpul foşneşte uscat, de parcă s-ar rupe.
248
— Dacă nu vrei să stai locului, coboară imediat, îşi pierde Sophie răbdarea.
Iar Yvonne nu aşteaptă să i-o spună de două ori. Papa întinde braţul şi Yvonne aleargă pe picioruşele ei subţiri şi i se cuibăreşte la subţioară. De acolo priveşte sfidător ciucurii de cristal ai lămpii, Apollo cel de bronz şi tot restul salonului. Respiră încântată mirosul liniştitor şi simte, uimitor de sigur şi uimitor de clar pentru micuţa ei minte, că ea (ea, şi nu Muti) este pentru Papa cea mai importantă persoană.
— Da, să se fi făcut reforma mai din vreme, îndrăznesc să avansez ipoteza că ţara ar fi arătat altfel… Atunci, dacă regele…
— Regele Carol? intervine cu obişnuita ei promptitudine Margot. Dar ce putea face regele Carol? Vezi bine, Ştefan, că nu putea face nimic, de vreme ce nici când a vrut n-a putut şi a ajuns să se sinucidă…
— Tu ne renonces pas de dire tes naïvetés!
Replica plictisită a Sophiei îi dă sentimentul unei ascuţite nedreptăţi.
— Ba s-a sinucis! replică, fulgerând-o din ochi. Este sigur că s-a sinucis, pentru că veşnic se afla într-o stare teribilă de nervi şi toată vremea la castelul de la Sinaia plângea! Şi şi-a smuls toate decoraţiile pe care le avea de la împărat, astfel că la înmormântare nu i-au mai pus decât două…
