— Misterele istoriei doar posteritatea le dezvăluie! filosofează, pe obişnuitul său ton ironic, domnul Ialomiţeanu. Să sperăm că posteritatea va arăta în clar tot ce n-am reuşit noi să vedem, deşi uneori mă întreb dacă
unele lucruri nu pot fi atât de bine ascunse, încât niciodată să nu se mai afle…
— Misterele sunt mistere, dar acesta este numai un zvon prost… spune Sophie.
Şi imediat vocea i se schimbă:
— Yvonne! strigă. Yvonne! Te rog stai dreaptă şi nu te mai uita aşa! Când se uită aşa, am impresia că luşează, le explică celorlalţi.
Să fi observat ea tulburarea bietului musafir?
Ca să nu mai fie silit să privească spre gheridonul Profesorului, acesta a luat în palmă nereida roz, voluptuos răsturnată într-o scoică şi cu picioarele rotunde uşor desfăcute. Deşi a mai cercetat-o de atâtea ori pe furiş, abia acum se întreabă dacă este într-adevăr posibil să faci obiect de artă şi lux dintr-un detaliu al vieţii ruşinoase şi animale. Firesc ar fi, după părerea lui, să se departajeze clar: de o parte lucrurile poetice şi frumoase, de care nici 249
nu prea dai în viaţă, de cealaltă, proza vieţii, intrând aici şi acele gravuri care împodobesc bordelurile ori desenele pomenite în conversaţiile porcoase.
Acesta este doar un gând fugar, pentru că mintea lui este de fapt în altă
parte: cum să găsească o încheiere mai cuviincioasă şi mai grăbită a nefericitei vizite de azi.
— S-ar părea că în această perioadă grea… în timpul discuţiilor, în mod curent… Pe scurt, i se umplu ochii de lacrimi.
Iritată, Sophie se uită din nou la pendulă, din nou la soţul ei, care îi face obişnuitul semn: să mai aibă, numai puţin, răbdare!
— Despre Regele Ferdinand, dragul meu, este vorba?
Atenţia cu care profesorul se umileşte, cercetând chipul musafirului şi încercând să-şi imagineze farmecul pe care îl poate exercita asupra Sophiei.
Cruzimea înceată cu care se iradiază singur, până când o tandreţe impură, o tandreţe iertătoare, aproape frăţească se instalează în el. Da, iartă totul, chiar şi faptul că, în ciuda dezagreabilei sincerităţi, nu a înaintat spre sufletul tânărului cu nimic! Că junele nu intră în conversaţie, iată, decât atunci când are ocazia să aducă una din anecdotele lui derizorii, păstrând cu prudenţă
distanţele, ca să-şi apere… Ce? O prea mare delicateţe a sufletului? Un cinism ipocrit? Un năucitor vid sufletesc?
— Dar bineînţeles, bineînţeles! Bineînţeles că despre Regele Ferdinand vorbeam! răspunde grăbit domnul Ialomiţeanu. Iar datele – chiar persoane din cel mai strict anturaj mi le-au comunicat…
Ce greu este să fii atât de tânăr, se gândeşte Margot. Iar ei să treacă peste tine cu stupida lor îngâmfare de oameni mari, să-şi arunce replicile unul altuia ca pe o minge într-un joc în care tu, biată Cendrillon, zdrenţăroasă şi cu mâinile crăpate şi roşii, nu ai voie să intri, ci doar alergi, caraghioasă, pe margini! Tu nici măcar nu exişti pentru nimeni şi nici măcar dreptul supărării nu-l ai! Nici măcar nu ai voie să-ţi explici până la capăt dreptatea ta, cu o voce în care se aud lacrimi:
— . .nu mi-amintesc cine, dar mi-amintesc foarte bine unde şi ce povestea: cum s-a profitat de starea de nervi ce o avea Regele Carol şi cum a fost împins să-şi ia zilele, şopteşte cu un glas înlăcrimat Margot.
Privind discret în altă parte, ca unii ce au trecut şi ei cândva prin vârsta dificilă, cei trei o ignoră pe micuţa domnişoară, ca pe orişice copil ce a depăşit măsura.
250
— Ah, j’en ai assez, elle fait tant des bêtises! exclamă agasată doamna Mironescu, ridicându-se brusc şi îndreptându-se spre şnurul clopoţelului.
Ia-o şi du-o în camera ei, îi spune cu răceală Nelei.
Roşie, transpirată şi ciufulită, fetiţa se lasă greu dusă spre uşă, cu obişnuitul ei ţipăt ascuţit şi neîntrerupt.
Amurgeşte. Lămpile cu gaz aerian din stradă nu s-au aprins încă, dar zborul lăstunilor s-a înteţit; vin cu iuţeală în picaj, ca nişte funebre aeroplane, şi doar ferestrele duble opresc ţipetele să intre în liniştitul salon.
— Totuşi, există o explicaţiune chiar şi pentru lucrurile mai…
neaşteptate…
Domnul Ialomiţeanu se opreşte, puţin încurcat, şi tuşeşte dregându-şi glasul. Amabil însă, aşa cum îl ştie o lume întreagă, Profesorul Mironescu îi continuă fraza.
— Da, într-adevăr! Trebuie să existe o explicaţiune pentru faptul că
suntem în asemenea măsură ocupaţi de ce fac alţii! Şi de aceea intenţionam să te întreb, dragul meu, dacă ai mai văzut vreun popor european atât de puţin încrezător în sine? M-aş hazarda chiar să spun mai mult: un popor care să se dispreţuiască astfel singur? Lasă demagogia sau, dimpotrivă, ţine seama şi de ea, pentru că formele la care ea poate ajunge la noi tocmai aceasta arată: un înspăimântător, da, da, un înspăimântător dispreţ de sine.
Noi înşine găsim cuvenit să spunem despre un lucru prost făcut: treabă
românească! Cu acea inimitabilă intonaţie, cu acel inimitabil zâmbet batjocoritor…
Făcând să-i scârţâie botinele de lac, Margot se ridică de pe canapeluţă. Ce rost are să mai rămâie la această conversaţie, lungită ca o peltea? Blague ennuyeuse! Doar vorbe goale, printre care nu ai voie să plasezi niciun cuvânt! Sophie se conduit toujours comme en pays conquis – şi toate trebuie să iasă numai pe a ei, dar curaj, pauvre Cendrillon! Cine ştie cine îţi va găsi condurul în astă-seară! Retrage-te acum în solitudinea budoarului tău şi varsă-ţi tot focul sufletului într-o lungă scrisoare Coraliei. Când ai s-o termini de transcris va intra madam Ana şi va începe plăcerea agitată a dichisului. Ah, ce emoţie, când pe hârtoapele străzii are să se audă prima trăsură! Înseninată, vei coborî cu paşi uşori scara de lemn, controlându-ţi în fiecare oglindă mersul, buclele, ţinuta, la anii tăi, ma chère, ah, de ce nu-i mai am! (a spus naşa Fănica), n-aş vărsa nicio lacrimă de melancolie! Lumea să
ştii că nu se sfârşeşte cu un cavaler, ducă-se, dacă a fost orb şi nu a avut ochi 251
pentru fata noastră! Toate le ştie naşa Fănica, aşa că lumea nu se sfârşeşte cu unul ca Titi Ialomiţeanu, care a început prin a fi un coate-goale şi anunţă
să rămâie un mucegăit burlac, rotindu-se ca un fluture burduhănos în jurul doamnelor măritate. Pentru că dacă ai să te uiţi la el mai atent, ai să vezi că
pericolul unui embonpoint îl pândeşte!
Păşind în vârful picioarelor, Margot traversează salonul. Dacă ar fi întrebată, ar răspunde că merge să se prepare pentru sindrofie. Din păcate însă, deschide şi închide uşa, fără ca nimeni să o întrebe nimic. Poate chiar fără ca nimeni să o observe?
S-a lăsat o linişte atât de mare, încât tic-tacul pendulei, apoi scârţâitul pantofilor domnului Ialomiţeanu se aud desluşit. Acesta a părăsit colţul şemineului şi, apropiindu-se de gheridon, se adresează numai Profesorului:
— Totuşi, există şi pentru lucrurile mai ieşite din comun o explicaţie…