Unde, n-are niciun rost s-o întrebi: poate că şi dacă ar vrea să spună
adevărul, n-ar fi în stare să-şi amintească. Nu a îmbrăţişat spiritul de cafenea întreaga societate românească până într-atât încât şi noroadele ce se ridică
n-au altă dorinţă decât un lux grosolan şi să ajungă la curent cu cele mai noi cancanuri? La Liga Damelor Ortodoxe, la Societatea de Protecţie a Grădinilor, ca şi la Crucea Roşie, damele discută, în acest moment, politică la fel de aşarnat ca şi domnii.
Profesorul îşi sprijină ceafa de spătarul scaunului şi îşi desprinde de pe nas rama tăioasă a ochelarilor ca să ascundă clipitul repede care îi antrenează jumătate de obraz într-o strâmbătură.
Semnul unei nervozităţi stăpânite.
Există asemenea momente când ţi-ar veni să crezi că într-o cameră cu lume multă te plimbi printre curenţi psicho-electrici. De aici n-ar fi un drum prea lung până la mult-trâmbiţatele teorii ale doctorului Charcot şi chiar la şedinţele spiritiste! Dar mintea raţională şi pozitivismul în care a fost educat îl fac mefient pe Titi Ialomiţeanu faţă de asemenea ipoteze care au intrat în 226
modă. Există, de altfel, suficiente motive ca să-ţi explici tensiunea dintre soţi: căldura zilei, zvonurile de intrare, boala Profesorului, pus faţă în faţă cu nesiguranţa lunilor următoare…
Tot căutând cum să arunce iarăşi mingea conversaţiei, domnul Ialomiţeanu se aşază lângă Margot, pe canapea. Nu se ştie de ce ea evită să îl privească în ochi şi a încremenit de atât timp cu albumul în poală. Tânărul stă o vreme alături, cu mâinile sprijinite stângaci pe genunchi. O derută a rămas îngropată în privirea lui translucid-albastră, aşa cum, sub sutele de metri de apă transparentă, poţi, în zilele senine, să întrezăreşti – mişcătoare umbră – carcasa ruginită a unei corăbii, încrustată cu scoici pietrificate şi înlănţuită de alge verzi şi roşii.
Şi deodată, scoate cea mai sinceră dintre exclamaţii:
— O, Doamne-Dumnezeule! Ce-o să se aleagă de această ţară dacă într-o bună zi vom ajunge să dăm politica pe mâna femeilor!
Trezită de vecinătatea companionului său, Margot intră în conversaţie cu îndrăzneală. În glasul subţiratic îi sună acea inflexiune uşor alintată care apare la majoritatea fetelor tinere, când încep să-şi simtă dintr-odată
puterea şi li se pare că etern vor stăpâni lumea, copilărindu-se.
— Dar Regina Victoria?! Dar Elisabeta?! Şi n-ai spus tu, Ştefan, că acesta este veacul ştiinţei şi al progresului şi că foarte curând vom cunoaşte alt tip de femeie? Mai ţii minte, Ştefan, când? Ai venit într-o sâmbătă să mă iei de la Şcoala Centrală şi în drum ai oprit trăsura să urce o femeie în pantaloni. Ce speriată era, biata de ea, era un pic cam sulemenită şi-atât de speriată! Elle tremblait de peur! Mână, birjar, mână mai repede, mai repede, strigai tu, şi ea se ghemuise pe bancheta din faţă, coşul era tras, dar, degeaba, ei tot o vedeau. Şi cum mai ameninţau cu bastoanele! Mână, birjar, mai repede, mai repede, strigai tu, şi ei huiduiau! Au şi lovit cu bastoanele în trăsură, te rog să-ţi astupi urechile, mi-ai spus, şi, la un moment dat, ceva tare s-a izbit de coşul trăsurii, vai, ce-am ţipat! Soyez tranquille, mi-ai spus, il n’y a plus de danger, şi pe urmă am înţeles, tocmai de-asta începuseră să arunce cu ce găseau, pentru că îşi dăduseră seama că nu mai au nicio şansă să ne mai ajungă… Este prea devreme să puie croitorii parizieni modele care să umble pe străzile noastre în pantaloni, ai spus, după ce am lăsat-o la casa ei de mode, dar ai să vezi, n-are să mai treacă mult şi va fi foarte chic să umbli aşa îmbrăcată…
— Ce aventură! Acum aud prima oară despre ea, se miră, tăios, Sophie.
227
— Cum prima oară? Doar ţi-am povestit-o pe loc, amândoi… ripostează
Profesorul, cu acreală.
Îşi bănuie soţia că a vrut să îşi pună surioara la punct. Dar lui personal, intervenţia Margutei nu i s-a părut în niciun fel deplasată. Ca vechi educator, nu este adeptul severităţii cu orice preţ, iar ca bărbat opinează că tinerelor fete un grăunte de neastâmpăr frivol le stă bine, mergând mână în mână cu naivitatea lor, cu prospeţimea… Sigur, devotamentul Sophiei pentru surioara mai mică nu poate fi pus la îndoială, însă comportarea ei lasă de dorit, câteodată, prin rigiditate.
Urmează un nou răstimp de tăcere, în care se aude numai sfâşierea aerului, despicat de evantai. Clipind a nedumerire şi uituceală, Sophie ripostează, împăciuitoare:
— Da, da, parcă mi-amintesc ceva… Mult-lăudata mea memorie trebuie să-mi fi jucat o festă!
Râde. Un bine cunoscut râs perlat care poate foarte bine să nu fie fals, aşa cum i se pare soţului ei.
— Cât priveşte politica, aici eu nu-mi revendic nicio pricepere, repetam numai ce vorbeşte lumea…
Da, da, acum modul de a vorbi al unei femei simple şi sănătoase, pe care îl afişează în rusticele tablouri vivante sau la ocaziile când îşi îmbracă
frumosul costum popular de Muscel! Şi cu ce supusă îngăduinţă îi răspunde musafirului, deşi el nu s-a arătat deloc amabil faţă de ea! Chiar dimpotrivă!
Dar a vedea aici o deplasată cochetărie ar însemna din partea soţului ei fantezie bolnăvicioasă? Neurastenie?
— …aşa că politica am lăsat-o pe seama sufragetelor…
Neurastenia, desigur, face ca numai închipuindu-şi un lucru să-l şi simtă
real în fiecare fibră a trupului său, slăbit şi irascibil. Altminteri cum să-şi explice asemenea ieşire în care deodată iar a ţâşnit furia lui mocnită, în ciuda hotărârii temperate de mai înainte?
— Nu m-aş mira deloc, draga mea, să te văd într-o zi şi sufragetă… Pentru că societăţile tale îţi ocupă prea mult timp de la o vreme, astfel că, fatalmente, îţi rămâne tot mai puţin pentru îndatoririle femeieşti obişnuite…
Dar nu au trecut, iată, nici cinci minute şi a început să se îndoiască de adevărul vorbelor sale! Cât despre oportunitatea de a face reproşuri în public unei tinere consoarte, ce să mai vorbim! Iar furia care, în ultima jumătate de oră, îl împingea să alerge după ea, s-o lovească oricum ar 228
încerca ea să se apere, oriunde ar încerca ea să se ascundă, furia aceasta a dispărut dintr-odată, fără urmă.
Obişnuită cu excesele lui, Sophie se îndreaptă tăcută spre jeţ, cu supunerea unui animal domestic. În colţul buzelor tremurătoare, se stinge cu discreţie, ca un cerc domol de apă, mâhnirea unei făpturi neştiutoare care tot nu înţelege de ce – pe nedrept – a fost lovită…
La o asemenea privelişte, cum să nu întorci capul, înduioşat ca un călău sentimental?
Profesorul Mironescu urmăreşte cu degetul conturul unui nufăr (sau lotus) brodat, Margot şuşoteşte cu micuţa Yvonne, domnul Ialomiţeanu tuşeşte discret, pregătindu-se să lanseze o nouă întrebare.
Dar atunci când el te priveşte cu ochi gravi, cu o supunere de soldat credincios, nu ţi se împrăştie orice îndoială despre presupusa lui nelealitate?
…
— À propos de explozia de la Pulberăria Dudeşti… începe domnul Ialomiţeanu.
Iar canaturile uşii se deschid, în sfârşit, şi boneta apretată a madamei Ana se iveşte deasupra măsuţei de servit ceaiul. Clinchetul de argint şi porţelan, alunecarea discretă a rotilelor pe covorul gros. Toate capetele se întorc deodată, numai profesorul Mironescu, cu gâtul sprijinit ţeapăn de spătarul scaunului, aşteaptă ca musafirul să îşi termine întrebarea, cu o expresie binevoitoare întipărită pe faţă.
Boneta apretată a madamei Ana se mută în mijlocul camerei, apoi lângă
măsuţele cu picioare înalte, lângă şemineu. Pe fiecare dintre ele bătrâna aşază un candelabru cu cinci braţe şi, după o mică ezitare, pentru că afară
