Un spectacol de prost-gust, observă nemulţumită tânăra mamă, un spectacol care face salonul nostru asemănător cu o petrecere de mahala. Dar tot a mahala ar aduce şi o contrazicere în public cu soţul ei pe acest subiect, unde, ca şi în altele, nu se întâlnesc.
Sophie îşi ascunde chipul nemulţumit în spatele evantaiului şi face prezicerea că foarte curând copila va provoca o dandana şi se va regreta énormément greşeala de a fi fost admisă în salon. În semn de dezaprobare şi neamestec, îşi redeschide evantaiul şi, tot făcându-şi vânt, cu un gest leneş şi graţios, se ridică din jeţ şi se apropie cu paşi înceţi de canapea. Se va dedica numai obligaţiilor ei de amfitrioană, prinzând cu îndemânare ochiurile conversaţiei destrămate.
— Ştii, domnule Ialomiţeanu, cum s-au petrecut en grand lucrurile la Mamorniţa? Regele se afla în promenadă pe Dunăre şi, auzind ştirea cu intrarea ruşilor, s-a întors, alertat, deşi regina insista s-o continue… Fapt pentru care, de altfel, a şi fost blamată…
Blândeţea răbdătoare cu care i se adresează musafirului are efectul unui usturător reproş. Devenit deodată stacojiu, tânărul Ialomiţeanu îşi schimbă, milităreşte de repede, ţinuta, prezentând doamnei o elegantă plecăciune de scuză. Cât despre Profesor, el a rămas de mai multă vreme cu ochii întorşi spre terasa cu clematite. Prin geamurile limpezi, ca o apă de cristal, corolele de catifea albastră, deasupra cerul dulce – verde, roz, opalin. Şi, la fel ca în primele ore ale dimineţii, zgomotoasele, asurzitoarele vrăbii…
Atâta oare nu ţi-ar fi de ajuns ca să simţi o fericire impersonală, care să te apere de toate meschinăriile existenţei? Cunoscuta stare de graţie pe care ora aceasta a zilei ţi-o dăruieşte, fluturând năluca unei promisiuni – o terestră frumuseţe eternă…
Privirea Profesorului se luminează brusc atunci când coboară asupra Yvonnei: strângând cât poate în pumnişor creionul mecanic, micuţa încearcă
să-l ducă în dreptul ochiului, aşa cum Papa i-a arătat mai adineaori, ca să se uite prin bucăţica de geam de la capătul lui. Zadarnic însă, pentru că braţul nesigur îi tremură. Papa face însă minunea, prinzându-i-l între două degete lungi şi fierbinţi, şi, zărind deodată minusculul oraş care trăieşte dincolo de bucăţica de geam, în montura metalică a creionului mecanic, Yvonne scoate câteva chiote de bucurie.
220
Profesorul continuă o vreme să-şi privească fetiţa, răbdător şi înduioşat –
o duioşie plină de mândrie. Apoi se simte obligat să intre în conversaţie:
— Dar nu se poate ca domnul Ialomiţeanu să nu ştie asemenea lucruri! îi atrage atenţia soţiei sale, contrariat şi fără chef. Nu se poate să nu le ştie, pentru că jurnalele erau pline…
— Jurnale, bineînţeles, însă când te afli aproape pe un vârf de munte, cum a fost cazul cu mine, care eram concentrat… Ca să nu mai vorbesc că depinde ce noroc de general ai. De pildă, generalul Prezan le-a interzis ofiţerilor săi gazetele filogermane, în cap figurând Steagul… Nu ştiaţi? Chiar n-aţi mai auzit de la nimeni?
Profesorul tace în semn de neştiinţă şi, pe deasupra ochelarilor, îi aruncă
fostului său student o privire.
Parcă nemulţumită.
Poate numai permanenta ambiguitate a tânărului l-a împins să amestece totul, ca să îşi ascundă, acum, gestul cavaleresc cu care sărise să o apere pe Sophie de replica lui iritată. Nu este doar generozitatea trăsătura firii lui pe care şi-o lăsa cel mai mult la vedere, risipindu-şi energia în toate părţile? Îl vezi tot timpul ocupat ba să caute un stipendium pentru un amic fără slujbă, ba să intervină pentru un vecin funcţionar al cărui post s-a redus, ba să
recomande ca meditator un student ce se întreţine singur, ba să ducă
medicamente unei cunoştinţe, domnişoară bătrână… Şi tot aşa aleargă bietul băiat mereu, împletindu-şi relaţiile, câte le are, într-un mod caritabil şi profitabil pentru toată lumea. Acesta este Titi Ialomiţeanu, mai ieri un biet provincial (chiar şi azi cunoscând pe sfert atâţia oameni câţi cunoşti tu în realitate), dar capabil să-ţi facă legătura, când ai nevoie, cu cineva de la Culte, de la Externe, de la Interne, de la Instrucţie. Pentru că nu uită pe nimeni şi intuieşte (sau află) cum poate fi abordat fiecare: aici o mică
atenţie, dincolo o slăbiciune galantă, dincolo o intervenţie prin a treia cunoştinţă… Un reţetar simplist pe care l-ai putea şi tu aplica dacă
neplăcerea instinctivă pe care o ai faţă de asemenea lucruri nu ar crea în tine senzaţia că pentru ele niciodată nu ai suficientă vreme. De aceea ţi se întâmplă uneori să te uiţi cu compătimire la bietul Ialomiţeanu care acceptă
să se ocupe numai de treburi agasante, dintr-o iubire de semeni ce ţie îţi rămâne neînţeleasă şi căreia nu îi poţi răspunde decât cu o monedă
măruntă: suportându-i mecanica întrebărilor puerile.
221
— Şi chiar dacă aş fi avut acces la un jurnal, tot n-ar fi fost suficient, insistă
tânărul. De fapt, jurnalele noastre trebuiesc citite două odată, Steagul progerman şi filofrancezul l’Indépendance roumaine…
— Nimeni nu are totdeauna dreptate, dragul meu, îi răspunde Profesorul, cu o melancolică îngăduinţă.
În el însuşi simte balansul celor două suflete contrarii: acum, când cel binevoitor faţă de discipol pare iarăşi să se fi înstăpânit, Profesorul îşi reaminteşte o veche ipoteză a sa. Că sensibilul tânăr îşi ascunde pudic sufletul prea vulnerabil în spatele căznitei sale conversaţii stereotipe. O
ipoteză în conformitate cu modul generos al Profesorului de a-şi privi semenii, pe care, hélas!, destul de rar realitatea se îndură să îl confirme.
— Cineva mi-a spus că, legat de incidentul de la Mamorniţa, guvernul a fost atacat pentru că ruşii nu au fost dezarmaţi. Şi răspunsul a fost: cum să îi dezarmăm pe viitorii noştri mari aliaţi? De aceea m-am întrebat dacă nu s-a mai ivit, trecând vremea, o noutate…
Locvacitatea tânărului se hrăneşte din exprimări neinspirate pe care conştiinciozitatea îl împinge mereu să le corecteze. Gândindu-se la generoasa ipoteză despre sufletul vulnerabil al musafirului, ascuns în spatele acestei sintaxe căznite, Profesorul Mironescu se simte un copil nerăbdător, tentat să sfâşie ambalajul cartonului de cofeturi, ca să vadă ce este ascuns înăuntru.
Un demon al curiozităţii, ţâşnit ca un djin din fumul închis într-o sticlă. O
irepresibilă curiozitate, ţâşnită dintr-un sentiment neclar şi necercetat.
Surâzând, Profesorul îşi oferă discipolului chipul impenetrabil, încă destins.
Mulţumit încă.
Dar, chiar în această clipă, Yvonne lasă în părăsire creionul mecanic şi, cu o incredibilă iuţeală, înşfacă un plic nedesfăcut din pomieră şi îl ghemuieşte în pumnişorul strâns. Şoptindu-i ceva duios la ureche, Papa încearcă să i-l sustragă pe neobservate, dar fetiţa ignoră drăgălăşeniile, ca şi când n-ar mai vedea, n-ar mai auzi. Poate că, la urma urmei, nici nu vede decât hârtia care foşneşte atât de plăcut când o strângi. Plăcut poate să-i pară şi că gesturile ei animă lumea din jur. Aşa că le arată tuturor plicul terfelit, cu feţişoara luminată de mulţumire, aşa cum călăul ar întrerupe o clipă cazna martirului, arătând mulţimii de credincioşi trupul sfârtecat, şi toată fiinţa i s-ar umple–
îmbătător alcool! –de freamătul de indignare şi neputinţă.
— Mais, non, j’en ai assez…
222
Poate împins de şoapta nemulţumită a soţiei sale, poate pierzându-şi deodată răbdarea, aşa cum şi cu cele mai dragi fiinţe ni se întâmplă, Profesorul încearcă să desfacă pumnişorul strâns cu forţa, descoperind, deodată, cu uimire, câtă putere pot avea nişte degete palide şi subţirele. Şi tocmai pentru că simte că nimic rău pe lume nu poate veni din partea indulgentului Papa, Yvonne începe să ţipe. Un ţipăt ascuţit şi neîntrerupt umple salonul, ca o sirenă de alarmă.
Domnul Ialomiţeanu râde şi schimbă priviri de complicitate cu Margot. Iar doamna Mironescu, păstrând pe chip o expresie echilibrată între victorie şi nemulţumire – iată dandanaua promisă! –, se îndreaptă spre clopoţel: va veni Nela, copilul se va întoarce la rosturile lui şi salonul la viaţa civilizată.
