Un stat mic, domnilor, şi târât într-o conflagraţie este o catastrofă..
Şi cine susţii dumneata, domnule, c-are să se înţeleagă pe deasupra capului lui? Cine susţii c-are să ne vândă?
186
Cum cine, domnule, nu se ştie?
Cum, tocmai Anglia? Tocmai susţinătoarea principiilor?..
Perfidul Albion!
Râsete.
O îngrijorare generală, petarde de râsete, picanterii, veşti alarmante, râsul gros al domnilor, clinchetul vocilor de doamne şi domnişoare, un viitor ameninţător, un antren ca niciodată, animaţie inutilă în jurul ministrului Athanasiu pentru că cercurile guvernamentale au recomandat, mai mult decât oricând, o discreţie absolută. Suntem mai sarcastici şi mai bănuitori, unii cu alţii, decât oricând: cu cei ce cântăresc şansele de izbândă ale fiecărei tabere, gata a intra în cor cu victorioşii, cu cei ce fac paradă în stradă de naţionalism numai ca să răstoarne guvernul, cu cei ce se arată gata să
mergem alături de imperiile de pradă, cu cei ce oferă cu largheţe sângele românesc pentru Franţa şi pentru Rusia.. Fiecare dintre noi are argumente convingătoare: numai eu şi dumneata suntem de bună-credinţă, în rest, interes peste tot, mişună spionii şi vânduţii!
Nu există niciun pericol de invazie, aşa cum unii interesaţi răspândesc zvonuri răuvoitoare..
Să ne gândim, domnilor, că este de-ajuns un pas greşit şi micul nostru stat va dispărea de pe harta Europei, ca şi când niciodată..
Situaţia este radical schimbată faţă de acum câteva luni, dacă atunci Petersburgul ar fi preferat să intrăm cât mai târziu, ca să nu mai avem pretenţii, acum i-a trimis lui Brătianu invitaţii ultimative..
Franţa, domnilor, Franţa, încă o dată, Franţa care..
Totul se ştie şi nu se ştie nimic din cauza muţeniei dezesperante a lui Brătianu!
Cine, domnule, cine spui c-are să se înţeleagă cu ruşii pe deasupra capului lui Brătianu? Cine, domnule, îndrăzneşti să spui c-are să ne vândă?
Tocmai Franţa, tocmai sora noastră care în atâtea rânduri ne-a dovedit?
Franţa, care nu este în stare să aibă grijă de propria-i soartă!
S-o facem, o susţin şi acum, în al doişpelea ceas, s-o facem cât mai repede, domnilor, cât mai repede şi fără atâta meschină chiţibuşăreală, fără să mai întindem urechea când colo, când colo..
Politica, eu aşa ştiu: este o chestie pozitivă, nu entuziasme..
Dacă nu eşti specialist în politică, îmi spun, ba chiar jocul ei îţi displace, de ce nu te poţi abţine să strecori şi tu, când şi când, o frază sceptică, un zâmbet 187
de îndoială? Iar discuţia ajungând din nou, certamente, la garanţiile Aliaţilor, la cum, la cât au să ne apere, vei fi în stare, cel puţin în seara aceasta, să
renunţi a-ţi mai strecura fabula favorită? Ce vanitate copilărească m-ar putea împinge să spun iar această poveste, deşi am avut atâtea ocazii să mă
conving că ceea ce mie îmi apare plin de sens celorlalţi nici nu le trezeşte interesul?
— O mică poveste reală, mă voi grăbi să-i asigur, zâmbind îndatoritor, din vremea când viitorul micului nostru stat părea încă mai nesigur ca astăzi..
A fost vreun timp când viitorul nostru nu a părut nesigur?
O întrerupere neglijabilă.
— Aşadar, acţiunea se petrece în primii ani de domnie ai Regelui Carol. Şi, de fapt, nu este vorba decât de un mic schimb de cuvinte între doi diplomaţi.
Ca să nu deconspir mai mult decât se cuvine, nu voi dezvălui nici numele ministrului Germaniei la Bucureşti, nici numele politicianului român care, da, încă trăieşte. . Voind aşadar să smulgă minime garanţii pentru viitorul nostru nesigur, politicianul român l-a întrebat pe diplomatul german: „Oare Germania va considera orice eventual accident survenit micului regat român drept o pierdere a prestigiului ei de mare putere, de vreme ce pe tronul României se află un Hohenzollern?“, „O împărţire a României (jumătate Rusia, jumătate Austria) sau chiar o anexare a ei ar avea toate şansele să
primească asentimentul Germaniei, dacă interesul german ar dicta astfel şi dacă şi circumstanţele generale ar dicta-o!“ a răspuns sec diplomatul. Poate răspunsul vi se va părea muşcător? Ei bine, nu! Ei bine, a fost dat cu toată
cordialitatea!
Poate intonaţia, mişcările mele anunţau dinainte ceva plictisitor? Ca totdeauna, majoritatea îşi vor continua conversaţia fără măcar să coboare vocea, câţiva au să încerce să mă asculte, dar vor renunţa după primele fraze şi, în orice caz, nu se va găsi nimeni în toată agitaţia care să sesizeze înţelesul, indubitabil, îmi pare mie, şi mereu actual pentru ceea ce aş vrea să
numesc „trista soartă a României“. .
Încă şi mai neplăcut decât lipsa de ecou la fabula mea favorită ar fi să mi se replicheze ceva. De pildă, replica posibilă a amicului Victor:
— Şi eu, mon cher, ce altceva îţi arăt de doi ani şi mai bine? Să intrăm odată alături de Aliaţi! Bine măcar că te-ai convins şi dumneata, chiar şi în al doişpelea ceas, de ce sunt boşii în stare, deşi îmi păruseşi că ai arăta alte înclinaţiuni. .
188
— Dar, dragă, nu despre Germania este neapărat vorba, ci despre oricare dintre marile puteri.. Însă viciul de expunere este al meu, dacă nu s-a înţeles..
— Cum, nene Victore? Dumneata aşa ai luat-o?
— Dar cum ai vrea s-o iau, coniţă dragă?
În primul nostru timp, intervenţiile de acest gen ale Sophiei mă jenau teribil! La urma urmei, ea aparţine acestei generaţii proaspăt venite ce calcă
dezinvolt în picioare privilegiile rangului, sexului (mai exact, se face a le călca, cum altminteri?). Acum a ajuns un fapt chiar banal că doamnele discută politică mai abitir decât domnii! Să mi-o imaginez, aşa cum o vedeam altădată, în acel timp al nostru, când, ascultând-o jenat, îmi părea că
