Ea şi-a ridicat capul şi te priveşte dintr-odată altfel. Nici măcar nu te ascult, pare să spună privirea ei îndârjită. Şi în albastrul decolorat al ochilor îi citeşti, oh, fără nicio îndoială, îi citeşti ostilitatea! Dacă nu te-ai teme de vorbe ai gândi chiar cuvântul ură. Ochii ei au coborât iar asupra gherghefului. Degetele noduroase şi uşor tremurătoare, cu buricele lor întărite, pline de crestături negre, îşi văd mai departe de treabă, diseară
doar, după ce îşi va sfârşi treburile de menajeră, şi le va şterge cu lămâie şi le va unge grijulie cu alifii, apoi îşi va pune obligatoria compresă pe obrazul boţit. Chiar şi în mijlocul acestei mahalale, chiar şi în mijlocul celor mai penibile încercări, trebuie să rămâi cel, cea care ai fost, păstrându-ţi înfăţişarea îngrijită şi măruntele obiceiuri!. .
Tuşeşti, enervat de încăpăţânarea ei bătrânească, ai vrea să-ţi iei încă o dată rămas-bun şi totuşi nu te înduri s-o laşi necăjită, tăcerea, scârţâitul uşii, ce moment prost şi-a găsit mezina să te înţepe, împinsă de firea ei certăreaţă! Ce proastă inspiraţie să ţi se adreseze astfel, ca şi când n-ai mai fi ceea ce eşti: fratele-mai-mare, elevul şi studentul strălucit, funcţionarul model, febleţea, mândria familiei!
— . .ca şi când partidele ar umbla singure pe Dealu Spirii şi n-ar trebui să
ai şansa să te introducă în societate un frate căruia nici prin gând nu-i trece..
Prost moment şi-a ales şi proastă inspiraţie a avut! Tu eşti chiar lângă uşa de la intrare şi tot îi mai strigi, gâfâind de furie! Nu, îi strigi, n-ai să-i pui mâna în cozi, aşa cum s-ar cuveni s-o faci pentru obrăznicia ei şi cum puterea de frate mai mare ţi-ar da tot dreptul.. În schimb, n-ai să-i uiţi vorbele aşa cum n-ai să-i uiţi purtările rele, astfel că în viitor te vei feri încă
şi mai mult de compania ei, este prea normal, îi strigi, a te feri să ieşi în societate cu surorile tale, atunci când prostul-gust ce-l dovedesc toaletele şi manierele lor ridicole te obligă s-o faci, nu-i nevoie, îi strigi, nu-i nevoie a avea găteli noi tot timpul, dar este nevoie de o eleganţă înnăscută pentru a nu-l compromite pe cel ce apare alături de asemenea rude..
Alergi acum pe strada pavată cu bolovani, ca gonit de Erinii. Paşi mari şi repezi, gesturile bruşte care mimează energia, suferinţa sufletului tău, delicat şi milos: pentru că ceea ce i-ai strigat Leliei a fost chiar adevărul.
173
Pentru că, într-adevăr, de când te ştii, te-au umilit gătelile lor sărace, chicotelile strecurate în conversaţie, degetele prea scurte de la mâini şi gleznele groase, dinţii zimţaţi şi gălbui, şi încă, şi încă atâtea alte amănunte pe care le-ai înregistrat, ruşinat într-o măsură mult mai mare decât ar fi fost cazul.
Umilit şi ruşinat, într-o măsură mult mai mare decât o meritau, bietele. .
Un fluierat de pasăre necunoscută îţi ia deodată de pe suflet această
amintire neplăcută. Ţi-o anulează, la fel de nemotivat şi de fulgerător de cum ţi-a adus-o. Te-ai întors pe trei sferturi şi priveşti amuzat pasărea cu guşă
gălbuie şi coadă neagră şi lungă care ţupăie prin iarbă, sub puiandrul de păr.
Ea să fi fluierat sau motanul al cărui trup arcuit se întrezăreşte după un tufiş
de păducel? Soarele pune o pată orbitoare pe blana care nu se mai vede tărcată – i s-au dizolvat şi dungile în lumină –, ci licăreşte ca un nisip întunecat, preţios şi viu. Ooo, de ce oare n-ai sta acum la umbră, destins, pe o bancă la Şosea, ascultând şuieratul păsărilor, căutând să prinzi o privire ştrengară strecurată prin geamurile unui cupeu ce goneşte grăbit, aşteptând în linişte să se facă ora când au să apară toţi musafirii? Voulez-vouz nous faire l’honeur... Ce poate fi mai simplu decât să te salvezi în al doişpelea ceas?
Nu pentru acest motiv i-a fost dată omului raţiunea? Sigur că n-are rost să
mai suni a doua oară! Nu mai sta pe gânduri şi coboară cele trei trepte de la intrare!
Peronul, acum...
Pasărea ţupăie prin iarbă, când colo, când colo, mecanic, ca o jucărie întoarsă cu cheia, şi capul motanului se mişcă şi el cu ea, în spatele tufişului de păducel. Fiecare pasăre deci pe limba ei piere, pietrişul scârţâindu-i sub tălpi, familiar, dar iată cât de puţin te mai interesează acum de ce să fi spus vino mai devreme mâine...
Nu mai ai decât câţiva paşi până la poartă, deodată însă, un gând neplăcut îţi fulgeră prin minte: ce s-ar întâmpla dacă feciorul, venit abia acum să
deschidă uşa, te-ar vedea plecând? Ce s-ar cuveni, într-un asemenea caz, să
spui peste două ore, atunci când vei reveni odată cu toţi musafirii? S-ar cuveni să faci o aluzie la această sosire prea timpurie? Ar fi mai prudent s-o treci cu vederea? Ah, ce nebunie să-ţi ceară să vii aici mai devreme! Din firea ta te simţi foarte des vinovat, chiar fără să ştii de ce, şi urmărit pentru acea, nici de tine ştiută, vină! Mai bine întoarce încă o dată capul şi uită-te atent 174
pentru a te asigura că nimeni nu a apărut – în cadrul uşii, la o fereastră sau în grădină..
— Vous voilà, enfin! Mais c’était à prévoir que vous seriez en retard...
Ţi-ai întors capul ca să nu fi omis nimic, ca să-ţi fi luat toate măsurile de precauţie.. Dacă nu l-ai fi întors însă, nu te-ai mai înclina acum, posomorât şi curtenitor, în faţa graţioasei doamne Mironescu, ce se apropie cu panerul de trandafiri sub braţ. Pălăria veche de pai îi atârnă neglijent pe spate, prinsă
cu o panglică de catifea care îi apasă gâtul alb şi plin, umerii îi ies dezgoliţi din bluza decoltată de grădinăreasă, au diable!, iarăşi se crede la un bal paré!
Şi ce zâmbet conspirativ! Nimic nu te enervează pe lume mai mult decât imprudenţele inutile! Doar există soluţii raţionale pentru orişice lucru! Şi în loc a te pofti în casă şi a sta la o parolă cu soţul ei, îţi pretinde să o însoţeşti prin grădină, voind soi-disant să-ţi arate un anume soi special de trandafiri..
Dacă nu ai mai fi întors capul încă o dată, cum eraţi destul de departe unul de altul – tu chiar voiai să deschizi poarta! –, s-ar fi convins că ai venit prompt la chemarea ei, dar de văzut v-aţi fi văzut (mult mai fericit!) peste două-trei ore, odată cu toţi musafirii! O urmezi însă, silindu-te a merge în urma ei şi călcând dintr-o piatră într-alta, pentru că, nu se ştie de ce, pământul este ud.
Este chiar noroi pe alee.
Mersul acesta te enervează! Este un pretext prea străveziu că ar vrea să-ţi arate vreun soi de trandafiri, ştiindu-ţi puţinul interes pe care tu îl dedici naturii.
— Nu am putea oare, stimată şi distinsă doamnă, să ne oprim aici? Nu e un drum prea agreabil, la Domnia voastră mă refer, înainte de toate, cu acest noroi de pe alee..
Nu ai vorbit atât de clar cum situaţiunea o cere! Nemulţumit, îţi scoţi batista să îţi ştergi fruntea, batista nu e prea curată. Te jenezi şi te întrerupi, ea râde, ca de o întâmplare amuzantă, şi continuă să meargă înaintea ta, ghidându-te. Continui s-o urmezi, cu neplăcere, căutând cu febrilitate a stabili ce ferestre sunt acelea sub care păşiţi în aceste minute, ce şanse sunt de a fi văzuţi, întâmplător, de acolo.
Ce şanse, câte? Fără număr! Ah, cât de schimbătoare sunt lucrurile pe lumea aceasta! Sunt mai puţin de trei ani de când, la un dineu ce nu mai lua sfârşit – ce nefericit ai putut fi în acea seară! Avea o rochie cu dantele, o parură complicată în superbul ei păr, iar convingerea că este irezistibilă îi 175
dădea în mod special un aer languros, ispititor. O făcea să se poarte încă mai insinuant. . La început te grizaseşi numai privind-o, apoi însă, în ultimele ore ale seratei, nu mai făcuseşi nimic altceva decât să bei.
Profesorul Mironescu îţi arunca priviri mustrătoare când întindeai mâna spre pahar, dar ai avut clipe când nu ţi-a mai păsat nici de privirile lui! Ai vrut să ţii chiar şi un toast, limba însă ţi-o mişcai foarte greu, de aceea vorbeai rar, cu pauze mari, ca să nu se vadă cât de greu articulezi cuvintele.
La sfârşit, două-trei aplauze ironice, ai dat a lehamite din mână, ai trecut în salonul mic şi de acolo ai ieşit în balconaş; fulguia, se auzea clinchetul săniilor şi noaptea avea ceva atât de straniu şi de apăsător! Ai stat până ai îngheţat, dar ea nu a venit după tine şi nici n-a trimis pe cineva să te cheme; erai atât de nefericit şi de îndrăgostit! O flacără orbitoare, albă îţi lumina ciudat mintea, îţi părea că eşti foarte treaz şi la un moment dat te-ai gândit ce-ar fi să-ţi lipeşti revolverul de tâmplă şi pe urmă să apeşi pe trăgaci? Aşa ceva ai putut gândi în noaptea aceea! Dar nu erai perfect treaz pentru că, atunci când ai intrat înapoi în salonaş, căldura dinăuntru ţi-a făcut rău, poate şi faptul că ei îi ţinea cineva companie, probabil Jorj Ioaniu. Abia ai putut să-ţi ţii firea, ai plecat foarte repede, luându-ţi rămas-bun numai de la Profesor, şi încă din trăsură ţi-a venit să verşi.
Şi ai icnit mult, umilit şi nefericit, lângă gardul casei.
Însă acum, chiar în clipa aceasta, vezi de ce este ud pământul pe alee: pentru că, impardonabil de neglijentă, Sophie a lăsat furtunul deschis. Şi cum merge tot înaintea ta, observi deodată că nu mai este la fel de suplă ca altădată, fapt pe care sigur nu-l ştie, de vreme ce se poartă tot ca şi când ar fi irezistibilă! Cum însă să mai fie, când face asemenea tentative periculoase?
Tentative ce nu pot aduce decât riscuri şi dezavantaje, riscând, şi tu, şi ea, a vă compromite!
