169
Alea jacta est! Gustul acru din gură a ajuns acum o usturime în capul pieptului, zăpuşeala este tot mai mare, de transpiraţie, costumul a început să
facă destule cute. Şi, încă având un picior pe scara trăsurii, trupul încă
legănându-ţi-se în balans, te auzi strigat:
— Hei! Domnu’! Domnu’!
Animalul de muscal a căpătat în sfârşit glas şi, cu viclenia joasă a omului de teapa lui care ştie că nu îţi cade deloc bine să te tocmeşti la preţ chiar în faţa casei unde eşti invitat (miros ei şi când mergi la tine acasă, şi când mergi în vizită, şi când mergi la o damă), a început să se ţigănească!
De emoţie, desigur, nu mai găseşti mărunţiş nicăieri! Te scormoneşti prin toate buzunarele un timp ce îţi pare nesfârşit. Cum, chiar tu, vestit pentru largheţea de mână, care ţi-ai făcut un nume printre cei de nivelul tău, tocmai tu să păţeşti un asemenea afront?! Ai scos polul şi i-l întinzi, să se ducă
învârtindu-se! Să nu fi fost chiar în faţa casei Mironescu, sigur că i-ai fi dat o monedă mai mică, nu-i deloc genul tău să fii cu capul în nori, cum este cel spre care te îndrepţi acum: profesorul Mironescu.
Ai întors deci cu repeziciune spatele birjarului şi păşeşti repede-repede, făcându-ţi vânt cu pălăria de panama, învârtindu-ţi cu nervozitate bastonul, smulgându-ţi la fiece pas tălpile pantofilor tăi de şevro din asfaltul moale ca un şerbet.
Ca un bigi-bigi..
Iar teama continuă să-ţi crească – o apăsare ca o sufocare, ca o lipsă de aer. Cu grijă, mai arunci câte o privire spre casă pentru a te asigura că la vreo fereastră nu s-a ivit cineva. Şi iarăşi te întrebi: cât adevăr există în imaginile prin care ceilalţi ne descriu – unii, altora – cu o tandră sau cu o batjocoritoare ironie?
Căci să nu ne facem iluzii: în permanenţă se vorbeşte despre noi!
Conversaţia lacomă a prietenilor, flecăreala servitorilor, evaluarea noastră
ca oameni, eficienţi sau nu, de partid, nouveautés-urile din saloane unde niciodată nu am pus piciorul... Aşadar, te întrebi, iarăşi, o veche obsesie de a ta: cât adevăr există în fiece imagine pe care ceilalţi o culeg întâmplător despre noi? Tu însuţi, ştiind cât de neconformă cu tine poate fi postura de adineaori cu muscalul, furişezi spre curtea Mironescu o privire temătoare.
Nimeni – însă. .
Nimeni, din fericire, şi geamurile – toate – astupate pentru siestă.
Jaluzelele trase, aleile cu pietriş auriu – pustii, pustiu şi chioşcul, şi întreaga 170
grădină unde, sub umbra bătrânului nuc, stau risipite fotoliile de răchită.
Nemişcate perdelele la fereastra salonului ce dă spre terasa cu clematite unde-şi face corespondenţa Profesorul, cât despre uşă – aceea, pe câte ştii tu, nu s-a deschis niciodată. Poate chiar este bătută în cuie.
Nimeni, deci. Şi cum trăieşti pentru părerea bună a celorlalţi despre tine, îţi repeţi că un fapt neplăcut, pe care restul lumii nu-l ştie, stă în puterea ta să ţi-l ştergi din minte. La urma urmei, memoria unui bărbat, ca şi a unei femei ce a trecut, cât de cât, prin viaţă, trebuieşte să fie un cimitir de asemenea fapte – mai mari sau mai mici – inavuabile.
Consolându-te singur, mergi, învârtind mai departe bastonul. Căldura şi neliniştea, laolaltă, te-au grizat, ţi-au dat o uşoară exaltare, ca un alcool. Iată
şi poarta cu bolta de trandafiri roşii, agăţători; în creştet, mai departe, apăsarea fierbinte a soarelui, iar deasupra boschetelor de liliac – halucinaţie bine cunoscută a verii şi a câmpiei –, aerul vibrând lichefiat, tremurând ca o pânză de apă. Ce oră nepotrivită, şi ce zi, atât de caldă! Dar te sileşti să nu-ţi mai pese de nimic, şi chiar aşa se şi întâmplă: nici transpiraţia nu te mai jenează şi te laşi în voia secreţiei fireşti cu o senzaţie de plăcere şi uşurare.
Dacă ai scăpa şi de gheara care ţi se strânge peste inimă atunci când împingi poarta – deschisă ca totdeauna. Pentru că ce-ai să faci? Ai să suni? Ai să
întrebi feciorul. . de cine? Ah, fir-ar să fie, de ce n-a spus Sophie decât atât: vino mai devreme mâine?
Împingi deci poarta, pietrişul scârţâie sub paşi, familiar. În faţa ochilor, medalionul de ipsos de pe fronton, iar în el – anul atât de îndepărtat, 1879.
Nervii îţi sunt atât de întinşi, încât propriul zvâcnet de spaimă te sperie.
Întorci capul într-acolo de unde ai auzit foşnetul şi respiri uşurat, văzându-l.
Te priveşte cu ochii mierii şi rotunzi – o pojghiţă de luciu fără adâncime sunt ochii lui galbeni, plutind în orbitoarea lumină albă a zilei – şi doar vârful cozii i se mişcă printre frunze, lejer.
Şi deodată, motanul zdupăie din păr, pierzându-se în iarba înaltă.
Peronul, acum. Cele trei trepte de la intrare. Felinarele de fier forjat, gustul Sophiei care a patronat renovarea. Deloc potrivite cu restul clădirii şi prea noi, prea lucitoare, ca într-o casă de proaspăt îmbogăţiţi, susţine Profesorul...
Cu mintea golită dinadins de orişice gând, apeşi pe buton, dar ţârâitul slab, care se pierde în penumbra ameninţătoare a casei, îţi crispează
muşchii. Îţi îndrepţi maşinal ţinuta. Acum stai ţeapăn, cu bărbia corect 171
ridicată, gata la primul semn să te înclini, zâmbind: într-o mână bastonul, în cealaltă pălăria. Stai şi aştepţi în faţa uşii, fără să mai îndrăzneşti să suni şi a doua oară. Cine oare ţi-a adus în faţă ochii albaştri apoşi ai mamei – ce bine ştii reţeaua de zbârcituri dimprejur şi cele câteva punctişoare albe, semănate pe pleoapele cu marginea umflată, printre genele rare.. O privire ce mizează pe patetismul ei ca să te mustre fără cuvinte, pentru că altfel ea îşi face de lucru, ca de obicei, la gherghef şi nu îţi comunică decât o veste anodină: că a achitat datoria la băcan sau lăptar, iar miercuri se împlinesc cinci săptămâni de când bietele fete nu au mai fost invitate la o sindrofie.
Poate e mai bine aşa, pentru că altfel tot nu aveau toalete noi, cu care să
poată ieşi în lume.. Niciun cuvânt însă despre acatistele pe care le dă la biserică să nu rămână bietele copile nemăritate, în căsuţa aceasta de mahala unde se şi jenează a-şi lăsa cavalerii să le conducă, în vreme ce noi la Buzău continuam să fim cineva, chiar dacă se ştia că scăpătasem.. Niciun cuvânt despre leafa ta, pe care nu ştie la cât s-o evalueze, neavând alte indicii decât acel œuf de Pâques de şocolată, de la Capşa, special adus pentru ea, sau cofeturile scumpe şi nepotrivite de la Angelescu, atunci când, după o ceartă, te mustră cugetul! Nimic despre saloanele bucureştene unde s-ar părea că ai fi un bine-primit, prin meritele tale, desigur (cine poate crede în ele mai mult decât o mamă a cărei febleţe va rămâne totdeauna primul ei născut?).
Bineînţeles, nu ştie de la tine nimic pozitiv, dar i s-a spus c-ai fost văzut întrun automobil, într-o trăsură, împreună cu. .
Ai înţepenit în uşă, jenat şi nerăbdător, sub mustrarea ochilor ce lăcrămează, a buzelor veştede ce se strâng ca să nu dea drumul cuvintelor, a gâtului firav şi zbârcit, aplecat deasupra gherghefului. Te ridici pe vârfuri, pregătit să fugi cât mai repede din acest loc, singurul din lume unde nu mai eşti în orice clipă atent să-ţi aplici principiile politicii tale interioare. Şi totuşi, nici aici firea şi obişnuinţele nu te lasă să ripostezi făţiş. Nici măcar aici nu ştii să lupţi altfel decât cu ochii fugind în lături, neliniştiţi, cu zâmbetul pieziş. Apăsând uşor pe clanţă, întredeschizând uşa. Şi doar acum, când piciorul ţi-a păşit în întunecosul antreu, poţi să strecori o aluzie la bijuteriile vechi, vârâte laolaltă cu cocoşeii şi cu argintăria în cufărul din pivniţă – avem oare vreo garanţie (o întrebi pe mama) că nu vor fi prăduite de hoţi? Asemenea valori, oricând posibil a fi jefuite, mai ales în vreme de război, nu-i mai bine să le transformi dinainte în bani şi să le fructifici, cum tu de atâtea ori ai mai propus? A avea rente şi ipoteci nu-i în aceste zile o 172
investiţie mai sigură? Trebuieşte măcar discutat, de ce atâta încăpăţânare să
nu se discute asemenea lucruri? Desigur, mama e cea care va decide, dar să
discutăm, totuşi, o clipă: aurul nu puiază în pivniţă, pe când banul aduce ban, şi dacă măcar una dintre fete ar face o partidă. .
